A Most Wanted Man. Spionaj ca la carte

Filmul lui Anton Corbijn din 2014, cu Philip Seymour Hoffman în ultimul său rol principal, asamblează o poveste de spionaj și antiterorism pe un teren cunoscut, doar că toate elementele narative merg sigur și drept în puncte comune – asta printr-o serie de acțiuni și decizii luate de personaje care se vor întretăia în cele mai esențiale momente.

E destul de migălos în acest sens, nimic din ceea ce se discută și se planifică în dubițele de monitorizare și-n restaurante mărginașe nu este de prisos.

Deși scopurile unora nu sunt tocmai clare o bună bucată de timp (cel puțin accesul la intențiile unor personaje ne este destul de limitat o perioadă), traseul urmat de film își are un capăt de drum rezervat de câteva surprize. 

Ca să înțelegem mai bine contextul în care suntem așezați, A Most Wanted Man se deschide cu un scurt istoric al eșecului serviciilor de informații germane. În 2001, atacul terorist din Hamburg a avut loc din pricina rivalităților interdepartamentale.

Astăzi (în 2014, când are loc acțiunea filmului), celulele antiteroriste se află în alertă maximă, pentru ca un astfel de eveniment să fie împiedicat la timp.  

Gunther Bachman (Philip Seymour Hoffman) e un șef de departament aflat mereu cu ochii în patru la ce se întâmplă în comunitatea islamică germană. Detectează un suspect într-un aeroport, o figură dubioasă, un musulman din Cecenia cu aspect neîngrijit.

Investigațiile sale și ale echipei – care încearcă monitorizari, presupuneri și așteptări de tot felul – scot la iveală o serie de contacte mai vechi și conflicte de interese între oamenii implicați. De la avocata Annabel Richter (Rachel McAdams) la ambasadorul SUA în Germania, Martha Sullivan (Robin Wright), până la bancherul Tommy Brue (Willem Dafoe), suspectul cecen Issa Karpov și doctorul Abdullah & fiul – toți își urmăresc (atunci când nu sunt constrânși de împrejurări) propriile scopuri.

Singurul om care are un obiectiv clar e Gunther. Altfel, se întind capcane peste capcane, au loc conflicte, intimidări și întâlniri în miez de noapte la marginea orașului, ca-n orice film de spionaj regulamentar. Gunther e și el un personaj-stereotip: are o minte brici, e obiectiv și devotat muncii sale, locuiește singur, consumă mereu alcool, intimidează, manipulează, șantajează când e cazul, face jocuri multiple și subtile – în fine, pare să controleze mereu  ce se întâmplă în jurul lui, până când va fi copleșit tocmai de bunele sale intenții.

Pe de altă parte, interpretarea și aspectul lui Hoffman pare să fie vizorul prin care vedem întregul film. Joacă un rol remarcabil aici (îndată ce se poate trece peste accentul lui german – altminteri o piedică ce poate fi ușor depășită și acceptată după doar câteva minute de obișnuință), în pielea unui agent ambițios, dar obosit și dezamăgit de experiențele anterioare, un om lipsit oarecum de simț practic și ușor supraponderal, care aleargă suflând cu greu pe străduțe în urmărirea unor oameni.

Se află pe contrasensul oricărui spion altletic de tipul lui James Bond. De fapt, nu are loc nici măcar o singură împușcătură în două ore de metraj. Interesul filmului lui Corbijn (în buna tradiție a romanului scris de John Le Carré) nu se regăsește nicicum în bine cunoscutele alergări pe acoperiș, lupte corp la corp și mașini răsturnate în intersecțiile unor mici străzi europene.  

Anton Corbijn (fotograf, regizor de videoclipuri celebre și filme deosebit de stilizate – The American, 2010, ar fi un exemplu), nu-și prea bagă nasul de data asta. Impresia pe care o lasă este că respectă cu strictețe litera scenariului (Andrew Bovell) și a romanului lui John le Carré.

Regia aplicată de el aici e destul de așezată, lipsită de artificii vizuale care ar fi atras atenția asupra lor, în detrimentul narațiunii. Și e foarte bine că a făcut asta în circumstanțele narative date; stă și urmărește cuminte felul în care evenimentele se desfășoară – și-așa cu destule suișuri și coborâșuri încât să mai aibă nevoie de astfel de intervenții.

Motivele fiecărui personaj, care face ceea ce decide că trebuie să facă, vin la pachet cu un background nu tocmai încâlcit cât, mai degrabă, aparent vag susținut – în cazul unora e destul de schematic, încât e important să fim atenți încă de la început. 

Trecând peste sensibilități de tot felul (de pildă, un critic scria, în anul apariției filmului, cum Hoffman, cu prilejul cadrului final în care este filmat – prin colțul unui parbriz al unei mașini bușite –  pare să dispară dezamagit într-un semn de adio), A Most Wanted Man rămâne un bun thriller de spionaj.

Cu scheme în scheme, capcane întinse de-o parte și de alta, interpretari secundare notabile (Robin Wright și Rachel McAdams, însă puțin spre deloc folosit Willem Dafoe), schimbări de raport într-o replică repetabilă („Să facem lumea un loc mai sigur, nu e suficient asta?”) A Most Wanted Man sfârșește de unde a început.

Mai exact, la conflictele între departamentele antiteroriste ale serviciului de informații german, persoane asociate și agendele ascunse implicite. Se învârte frumos în cerc, relevă disfunctionalități și probleme de comunicare, ca orice spy movie ce se hrănește din intrigile jocurilor de culise, din dezamăgirile și așteptările înșelate. Are încă un calm plăcut de neliniștitor – senzația că ceva n-o să meargă conform planului te surprinde.

Filmul este disponibil pe MUBI.