70 de ani de stat paralel

Mihnea Măruță

Redactor

Românii te urmează dacă ai murit. Cât timp te văd, poţi fi remarcabil, fiindcă nu prea contează. Eşti ca ei: păcătos, sceptic, vulnerabil, bun de luat peste picior şi de minimalizat. După ce nu te mai văd, ţi-ai câştigat dreptul de a fi ascultat. Moartea e suprema credibilizare. Doar nevăzutul permite auzitul.

Gândiţi-vă la mitizarea unor poeţi care erau „nişte oameni, acolo, şi ei”, gândiţi-vă la eludarea greşelilor unor lideri politici doar pentru că au sfârşit violent (Codreanu, Antonescu, Ceauşescu), gândiţi-vă la foamea de a ni-i asuma naţional, de a ni-i apropria cumva pe marii exilaţi ai secolului XX − Brâncuşi, Enescu, Eliade sau Cioran. (Fiindcă exilul e o moarte prefigurată, nu doar a celui silit să plece, ci mai ales a celor rămaşi acasă.)

O dovadă proaspătă: majoritatea românilor consideră că moartea regelui Mihai a fost cel mai important eveniment al anului 2017. Nu marile proteste din iarnă ori atacul coaliţiei de la putere asupra legilor justiţiei, nici haosul fiscal sau absurdul de a-ţi da jos propriul premier fiindcă nu mai face sluj.

Nu politicul, nu banii, nu alarma declanşată de iraţional. Ci dispariţia unui simbol.

Fiindcă suntem oameni înainte de a fi cetăţeni şi creştini înainte de a fi seculari. Fiindcă prezentul nu poate să inventeze roata şi nici să-şi nege sufletul cu mintea.

De ce a fost mişcată o ţară de moartea unui bătrânel fonfăit despre care nu ştia mare lucru şi pe care-l ignorase chiar şi după ce aflase că e viu?

Mai întâi, pentru că cei mai mulţi dintre noi împărtăşeam o vină colectivă nemărturisită. Vina de a nu fi încercat să aflăm − din cărţi, de la bunici, de pe youtube, de undeva – adevărul despre anii 1944-1947, cel puţin despre acea perioadă, când ni s-a hotărât destinul pentru o jumătate de secol. Vina de a trăi doar în prezent.

Câţi prieteni, rude sau colegi n-aţi auzit zicând − în cele trei zile de doliu naţional în care toată presa difuza documentare şi interviuri − „n-am ştiut mai nimic din lucrurile astea”?

Nu ştiuseră pentru că nu le păsa: omul era în viaţă, încă nu primise şansa de a deveni credibil.

Pelerinajul la catafalc, însoţirea cortegiului funerar, florile aruncate spre maşina mortuară aveau să fie tot atâtea forme de a spune − „Mi-e ruşine”.

Dar asta e doar una dintre cauzele prefacerii din acele zile emoţionante.

„Ceva nu-mi miroase a bine”. Ce cred refugiații ucraineni despre Călin Georgescu și direcția extremistă pe care stă să o ia România

Românii vor să primească mai multă empatie de la clasa politică și au dreptate. Empatie vor și vecinii invadați și bombardați atroce de Rusia. Ei de ce nu ar avea dreptate? 

Marcel Ciolacu dă bir cu fugiții, confruntat cu consecințele propriei guvernări. Are cine să-l aducă înapoi și să-l pună să-și asume responsabilitatea?

Deocamdată am aflat ceva ce știam deja: în capul guvernului actual și eventual și al celui viitor se află un om complet iresponsabil. Din acest punct de vedere, poate că nu ar fi o tragedie, ci chiar ar fi absolut necesar ca domnul Ciolacu să nu mai ocupe nicio funcție de stat în România, indiferent cine vine în locul lui la PSD. Marii bărbați de stat își asumă prostiile, nu rămân paralizați în fața consecințelor acestora.

O alta este uriaşa dorinţă a oamenilor de a se reaşeza într-un tipar de normalitate. (De aceea se emigrează, de aceea se iese în stradă, de aceea simţim monstruos că, undeva, în aceşti ani, fiecare dintre noi a ratat o mişcare sau un gest salvator.)

Cei care au stat la coadă ore întregi pentru a se închina zece secunde în faţa sicriului învelit în tricolor au nevoie să respecte şi să fie respectaţi, să se regăsească într-o societate stabilă şi să nu se mai simtă ameninţaţi − mereu în război cu statul care ar trebui să lucreze în folosul lor.

Ca de nicăieri, românii au arătat că tânjesc să fie răbdători şi îngăduitori, cu condiţia să facă parte dintr-un ritual al decenţei, iar onoarea lor să depindă numai de ei înşişi.

Dar ordinea trebuie să le fie impusă, iar protocolul să nu accepte nici un pardon – iată condiţii ale stimei de sine.

*

Acest text nu se vrea un argument pentru monarhie. Mi-am exprimat de mult această opţiune, care nu e legată de vreo persoană.

Cred că monarhia ni se potriveşte şi că, mai mult ca altădată, avem nevoie de această supra-structură, de forţa sa integratoare şi rezonantă. (Amintiţi-vă ce aţi simţit văzând coroana peste sicriul regelui.)

Altul este impulsul datorită căruia am reuşit să încep acest text. Cred că, dincolo de vina colectivă şi de refacerea aprecierii de sine, există o idee mult mai importantă pe care funeraliile regelui ne-au ajutat să o întrezărim.

Ce s-a întâmplat la 30 decembrie 1947 a fost că temeiul statului român a intrat în ilegalitate. Statul român cel legitim a devenit stat paralel. El s-a conservat în afara administraţiei şi a structurilor oficiale.

S-a conservat în imaginaţie şi în poveştile cu regi şi regine – cel mai rezistent mediu dintre toate.

Statul paralel − cel de jure, nu cel de facto − s-a perpetuat în puşcării, prin loialitatea miniştrilor, ofiţerilor, ambasadorilor, profesorilor, primarilor, preoţilor şi a celorlalţi angajaţi ai săi.

Statul paralel a supravieţuit în casele ţăranilor care ţineau ascuns portretul regelui şi în mănăstirile unde oameni simpli urcau să audă cuvinte de învăţătură.

Asta nu a reprezentat o noutate în istoria noastră – cauza fiind aceeaşi, ocupaţia străină. Altfel spus, lipsa dragostei faţă de oameni.

Românii s-au retras din realitate timp de 40 de ani şi, oricât de eficientă ar fi fost propaganda, oricât de mult şi-ar fi dorit puterea comunistă să capete legitimitate şi sprijin popular (nu uitaţi, Ceauşescu a primit sceptru când şi-a înfiinţat funcţia de preşedinte!), statul paralel a subzistat.

Poate de aceea − deşi atunci nu speram − în decembrie ’89 a căzut comunismul cu totul, ca un văl luat de pe ochi, nu doar omul din fruntea statului.

Dar uzurparea a continuat după 1989. Nu am conştientizat decât în 1992, pentru câteva ore, de Paşti, şi acum, la înmormântarea regelui, că, undeva, latent, populaţia acestei ţări nu recunoaşte, de fapt, actualul stat, nu îi recunoaşte îndreptăţirea istorică de a gestiona destinul naţional. O înviere şi o moarte.

Nimic din ceea ce am salvat în imaginaţie după 1947 nu s-a pierdut.

Acolo, în inconştientul colectiv, rămâne un refuz al puterii uzurpatoare, o respingere a oricărui aducător de valori răsturnate.

De aceea nu ne iubesc, de aceea le e frică de noi, de aceea ei resimt ca ameninţătoare orice instituţie care tinde spre normalitate şi independenţă. De aceea fură, pentru că vor să acapareze fizic ceea ce nu poate fi acaparat decât sufleteşte.

E o foame de lucruri care înlocuieşte dragostea oamenilor.

Ei judecă în modul „a avea”, în timp ce statul paralel, cel din poveştile supravieţuirii, activează în modul „a fi”. A fi de cuvânt, a fi gospodar, a fi respectuos, a fi înţelegător, a fi om.

Mai vreţi o dovadă? Una pe care nici ei nu îşi dau seama de ce o vor folosi? Veţi vedea: îşi vor însuşi inclusiv această iniţiativă, a dezbaterii privind restauraţia. Orice, orice, pentru a fi recunoscuţi, orice pentru a nu se mai teme de furia mocnită care îi poate duce fie la puşcărie, fie la plutonul de execuţie.

Un grup de câteva sute de oameni a pus mâna pe statul român şi se vrea legitim. Nu cunoaşte decât o singură metodă pentru a câştiga susţinere: mituirea populaţiei.

Sunt dezorientaţi şi le e spaimă: de aceea se întorc la modelul anterior, unicul tipar identitar pe care-l pricep: anii ’80, un naţionalism victimizant, cu închiderea graniţelor mentale şi folclor de producţie recentă.

Imaginaţi-vă această scenă: se votează o moţiune de cenzură, toţi parlamentarii puterii şi toţi miniştrii se află în sala de plen a Parlamentului, sunt în transmisiune directă, sub imensele candelabre comandate de Ceauşescu, şi, atunci, în plină sfidare şi în plin dispreţ aruncat de la tribune, statului paralel îi vine o idee, că şi-aşa nu i-a mai rămas decât imaginaţia: închide toate uşile pe dinafară şi stinge lumina. Votaţi.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€