2666. Chilianul zburător

M-am trezit de două ori în situaţia de a povesti de ce 2666 de Roberto Bolaño mi se pare o carte extraordinară: un roman total al finalului de secol XX, o epopee ironică a urmăririi „scriitorului secret”, o elegie a miilor de poeţi pierduţi în lagărele Americii Latine („cîinii romantici”, veteranii războaielor pierdute, acei sudaca zburători), o carte despre răul absolut.

Prima dată eram în Mexic, cu capacitatea mea critică (şi autocritică) diminuată de o viroză criminală. După aproape o săptămînă de zăcut, am ieşit la o cină cu gazdele mele din Guadalajara şi, căutînd un subiect comun, am căzut reflex peste perioada mexicană a lui Bolaño. În jurul meu se lăsase o tăcere compactă, aşa încît am ţopăit scurt din Mexic în Chile şi-napoi, după care brusc, peste ocean, la Blanes, în Catalunya.

Cum prietenii mei mexicani păstrau încă amintirea lui Carol al II-lea însoţit de Elena Lupescu prin cazinourile din Guadalajara, m-am gîndit să le amintesc nu nesfîrşita bibliotecă europeană a bătrînului Halder pe care o îngrijeşte Hans Reiter, viitorul Arcimboldi în „2666”, cît mai ales partea anecdotică românească – mecanismele placate pe vise din castelul lui Dracula.

Şi-o aminteau, desigur, Dracula e întotdeauna un subiect de conversaţie în Mexic, însă n-au suflat niciun cuvînt.

Aha, mi-am zis, e de văzut, totuşi, cum se leagă povestea asta mexicană a „planetei monştrilor” cu mica ţară est-europeană din care veneam şi cît de semnificativ li se părea lor faptul că, în partea finală, cea arcimboldiană, a romanului „2666”, Bolaño captează – cumva anecdotic, dar semnificativ – finalul celui de-al Doilea Război Mondial în România.

Şi-ar mai fi fost de văzut felul în care se reflectă această „istorie descompusă” în oglinda americană din „Partea lui Amalfitano” (alt sudaca zburător care aterizează în mijlocul ororii):

„Vocea din vis îi spunea «istoria descompusă» sau «istoria demontată şi montată din nou», deşi evident istoria montată din nou se transforma în altceva, într-un comentariu pe marginea paginii, într-o notă inteligentă, într-un hohot care întîrzia să se stingă şi sărea de pe o piatră de andezit pe un riolit şi apoi pe o crustă calcaroasă, şi din acest ansamblu de roci preistorice se năştea un soi de argint viu, oglinda americană, spunea vocea, trista oglindă americană a bogăţiei şi a sărăciei şi a neîncetatelor metamorfoze inutile, oglinda care navighează şi are vele de durere”.

Bolaño e genial, cred că am mai zis, cu ultimele puteri, iar umorul lui combinatoristic şi absurd a devenit – în „2666” – teribil de actual. Tremendo, am încheiat, privindu-mi interlocutorii, pescuind ciuperci negre în supa transparentă.

Şi pentru că nimeni nu reuşea să schimbe subiectul – c(l)asat oricum într-o anumită parte a criticii mexicane –, Hugo Gutiérrez Vega, fostul ambasador al Mexicului la Bucureşti, m-a întrebat dacă îmi amintesc un personaj din Detectivii sălbatici – „el gran cabrón”, ticălosul ticăloşilor.

Mi-l aminteam, e tipul care fuge după Arturo Belano pe lângă Casa del Lago, ca să-şi recupereze maşina de scris furată de acesta din urmă în contul unei conferinţe neplătite.

Conferinţa ar fi trebuit să fie despre poezia chiliană, a zis Hugo, iar Bolaño a vorbit despre un film de groază. Iar „el gran cabrón” sînt eu – a mai adăugat, închizînd astfel subiectul în fieful mexican.

*

A doua oară cînd m-am apucat să povestesc cum scrie Bolaño – căci demonstraţia acestei poveşti s-a făcut deja în zeci de volume, studii, teze de doctorat –, folosind simultan întreaga lui tradiţie latino-americană (în care nu intră deloc realismul magic, poate doar ironizarea sa neagră), eram la Paris, împreună cu cîţiva scriitori români, într-un microbuz care ne ducea de la aeroport la Salon du Livre.

Eram scriitori din toate generaţiile şi orientările… literare, iar chilianul zburător, proaspăt tradus în româneşte, a aterizat fatalmente în discuţie.

De ce-l iubesc atît de pătimaş oameni foarte diferiţi, din toate ţările pe unde e tradus? Ce-i cu cultul ăsta postum al lui Bolaño? Şi de unde a apărut ideea unui Ardeal al lui Roberto Bolaño?

Mi-am amintit că făcusem un interviu cu Zsuzsa Selyem, o minunată scriitoare de limbă maghiară de la Cluj, care spunea că R.B. e autorul preferat de mulţi scriitori provenind din Ardeal.

E vorba – am încercat eu să explic tendinţa – de nostalgie, de irecuperabil, de exil terminal şi fără scăpare. Dar mai e vorba, cu siguranţă, de o recuperare a unui etos comun, a unei tradiţii literare îngropate de fatalitate şi de dictaturi succesive.

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

Bolaño scrie – cred că am mai zis eu în microbuzul literar – cu o limbă poetică aglutinată din straturi succesive de poezie latinoamericană. El e – atît în Detectivii sălbatici, cît şi în „2666” – recuperatorul (transparent) al avangardelor pierdute şi al revoluţiei fără ideologie.

Romanul „2666” recuperează, la început de secol XXI, toate formele romaneşti posibile (clasice, romantice, moderne, postmoderne, jurnalistice, sapienţiale), pentru a da o formă definitivă (şi o explicaţie?) subiectului de elecţie al acestui început de mileniu, un mileniu al cărui final îl şi fixează: răul absolut, oroarea, disoluţia omenescului.

Şi o face într-un limbaj care e în egală măsură recognoscibil bolañian şi stratificat latinoamerican, într-o frază pe cît de ironică, pe atît de înăbuşit-nostalgică şi într-un stil archimboldian, pe care tot Arturo Belano, alter-egoul scriitorului, îl rezumă cel mai bine:

„Stilul era straniu, scriitura era clară şi uneori chiar transparentă, dar modul în care se succedau poveştile nu conducea la nimic; rămîneau doar copiii, părinţii lor, animalele, cîţiva vecini şi la sfîrşit, în realitate, singurul lucru cu care rămîneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot, pînă dispărea de tot”.

În ale scrisului, e tot ce se mai poate face.

*

Roberto Bolaño, 2666 (3 volume), traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Univers, 2016.