2666. Chilianul zburător

M-am trezit de două ori în situaţia de a povesti de ce 2666 de Roberto Bolaño mi se pare o carte extraordinară: un roman total al finalului de secol XX, o epopee ironică a urmăririi „scriitorului secret”, o elegie a miilor de poeţi pierduţi în lagărele Americii Latine („cîinii romantici”, veteranii războaielor pierdute, acei sudaca zburători), o carte despre răul absolut.

Prima dată eram în Mexic, cu capacitatea mea critică (şi autocritică) diminuată de o viroză criminală. După aproape o săptămînă de zăcut, am ieşit la o cină cu gazdele mele din Guadalajara şi, căutînd un subiect comun, am căzut reflex peste perioada mexicană a lui Bolaño. În jurul meu se lăsase o tăcere compactă, aşa încît am ţopăit scurt din Mexic în Chile şi-napoi, după care brusc, peste ocean, la Blanes, în Catalunya.

Cum prietenii mei mexicani păstrau încă amintirea lui Carol al II-lea însoţit de Elena Lupescu prin cazinourile din Guadalajara, m-am gîndit să le amintesc nu nesfîrşita bibliotecă europeană a bătrînului Halder pe care o îngrijeşte Hans Reiter, viitorul Arcimboldi în „2666”, cît mai ales partea anecdotică românească – mecanismele placate pe vise din castelul lui Dracula.

Şi-o aminteau, desigur, Dracula e întotdeauna un subiect de conversaţie în Mexic, însă n-au suflat niciun cuvînt.

Aha, mi-am zis, e de văzut, totuşi, cum se leagă povestea asta mexicană a „planetei monştrilor” cu mica ţară est-europeană din care veneam şi cît de semnificativ li se părea lor faptul că, în partea finală, cea arcimboldiană, a romanului „2666”, Bolaño captează – cumva anecdotic, dar semnificativ – finalul celui de-al Doilea Război Mondial în România.

Şi-ar mai fi fost de văzut felul în care se reflectă această „istorie descompusă” în oglinda americană din „Partea lui Amalfitano” (alt sudaca zburător care aterizează în mijlocul ororii):

„Vocea din vis îi spunea «istoria descompusă» sau «istoria demontată şi montată din nou», deşi evident istoria montată din nou se transforma în altceva, într-un comentariu pe marginea paginii, într-o notă inteligentă, într-un hohot care întîrzia să se stingă şi sărea de pe o piatră de andezit pe un riolit şi apoi pe o crustă calcaroasă, şi din acest ansamblu de roci preistorice se năştea un soi de argint viu, oglinda americană, spunea vocea, trista oglindă americană a bogăţiei şi a sărăciei şi a neîncetatelor metamorfoze inutile, oglinda care navighează şi are vele de durere”.

Bolaño e genial, cred că am mai zis, cu ultimele puteri, iar umorul lui combinatoristic şi absurd a devenit – în „2666” – teribil de actual. Tremendo, am încheiat, privindu-mi interlocutorii, pescuind ciuperci negre în supa transparentă.

Şi pentru că nimeni nu reuşea să schimbe subiectul – c(l)asat oricum într-o anumită parte a criticii mexicane –, Hugo Gutiérrez Vega, fostul ambasador al Mexicului la Bucureşti, m-a întrebat dacă îmi amintesc un personaj din Detectivii sălbatici – „el gran cabrón”, ticălosul ticăloşilor.

Mi-l aminteam, e tipul care fuge după Arturo Belano pe lângă Casa del Lago, ca să-şi recupereze maşina de scris furată de acesta din urmă în contul unei conferinţe neplătite.

Conferinţa ar fi trebuit să fie despre poezia chiliană, a zis Hugo, iar Bolaño a vorbit despre un film de groază. Iar „el gran cabrón” sînt eu – a mai adăugat, închizînd astfel subiectul în fieful mexican.

*

A doua oară cînd m-am apucat să povestesc cum scrie Bolaño – căci demonstraţia acestei poveşti s-a făcut deja în zeci de volume, studii, teze de doctorat –, folosind simultan întreaga lui tradiţie latino-americană (în care nu intră deloc realismul magic, poate doar ironizarea sa neagră), eram la Paris, împreună cu cîţiva scriitori români, într-un microbuz care ne ducea de la aeroport la Salon du Livre.

Eram scriitori din toate generaţiile şi orientările… literare, iar chilianul zburător, proaspăt tradus în româneşte, a aterizat fatalmente în discuţie.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Christopher Nolan a dus Odiseea la IMAX, dar cea mai fidelă interpretare a lui Homer se vede tot de pe un scaun pliant, într-un cinema de vară din Atena. În grădina dintre blocuri nimeni nu se ceartă despre culoarea Elenei: se discută prețul feriboturilor și ora ultimului autobuz.

De ce-l iubesc atît de pătimaş oameni foarte diferiţi, din toate ţările pe unde e tradus? Ce-i cu cultul ăsta postum al lui Bolaño? Şi de unde a apărut ideea unui Ardeal al lui Roberto Bolaño?

Mi-am amintit că făcusem un interviu cu Zsuzsa Selyem, o minunată scriitoare de limbă maghiară de la Cluj, care spunea că R.B. e autorul preferat de mulţi scriitori provenind din Ardeal.

E vorba – am încercat eu să explic tendinţa – de nostalgie, de irecuperabil, de exil terminal şi fără scăpare. Dar mai e vorba, cu siguranţă, de o recuperare a unui etos comun, a unei tradiţii literare îngropate de fatalitate şi de dictaturi succesive.

Bolaño scrie – cred că am mai zis eu în microbuzul literar – cu o limbă poetică aglutinată din straturi succesive de poezie latinoamericană. El e – atît în Detectivii sălbatici, cît şi în „2666” – recuperatorul (transparent) al avangardelor pierdute şi al revoluţiei fără ideologie.

Romanul „2666” recuperează, la început de secol XXI, toate formele romaneşti posibile (clasice, romantice, moderne, postmoderne, jurnalistice, sapienţiale), pentru a da o formă definitivă (şi o explicaţie?) subiectului de elecţie al acestui început de mileniu, un mileniu al cărui final îl şi fixează: răul absolut, oroarea, disoluţia omenescului.

Şi o face într-un limbaj care e în egală măsură recognoscibil bolañian şi stratificat latinoamerican, într-o frază pe cît de ironică, pe atît de înăbuşit-nostalgică şi într-un stil archimboldian, pe care tot Arturo Belano, alter-egoul scriitorului, îl rezumă cel mai bine:

„Stilul era straniu, scriitura era clară şi uneori chiar transparentă, dar modul în care se succedau poveştile nu conducea la nimic; rămîneau doar copiii, părinţii lor, animalele, cîţiva vecini şi la sfîrşit, în realitate, singurul lucru cu care rămîneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot, pînă dispărea de tot”.

În ale scrisului, e tot ce se mai poate face.

*

Roberto Bolaño, 2666 (3 volume), traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Univers, 2016.