Papan, Malaezia, un oraș aproape pierdut: „Ca să fac cumpărături trebuie să merg cu motocicleta câțiva kilometri”

Ingrid Ștefan

Viața

12/12/2025

Ar putea fi oare casa cândva albă, cu plante crescute sub țiglele acoperișului pe jumătate căzut și inscripția 1936 la intrare? Sau să fie una dintre zecile de locuințe-magazin aliniate la strada principală, din care n-au mai rămas decât amintirea colonialismului britanic în fațadele cu vopsea scorojită și coloanele cândva roz?

E greu să-ți dai seama. Acolo unde mai există uși, sunt toate închise. Prin obloanele de lemn nu mai vezi decât plantele răsfirându-și frunzele, aplecate ca și cum s-ar bucura de soare. Iar în interioarele deschise, mucegaiul negru și lianele groase se cațără ușor pe pereți, printre dulapurile de lemn, pernele sau chiar scaunele de coafor lăsate-n urmă de rezidenți.

Cositor, eroine și radiații

Aflat la nici douăzeci de kilometri de Ipoh, al treilea cel mai mare oraș din Malaezia, se găsește Papan, un „orășel pierdut în timp”, cum a mai fost numit, în care fantomele a peste un secol de istorie se văd în casele abandonate, revendicate de pădurea tropicală care le-nconjoară.

De la minele bogate în cositor sau o asistentă eroină în timpul ocupației japoneze și până la deșeurile radioactive îngropate în zonă în anii ‘80, poveștile trăiesc în ziarele lipite la casa cu numărul 74, în camerele amenajate cu coșuri de paie sau lampioane roșii chinezești și pe buzele celor 200-300 de chinezi care au mai rămas printre ruine, majoritatea pensionari.

Nici n-ai ști că sunt acolo dacă n-ai mai vedea câte un scuter trecând în viteză sau, în cazul meu, o mulțime mică adunată la o înmormântare în ceea ce pare o cafenea, cu scaune de plastic și pachețele în pungi puse pe masă, ca la un priveghi tradițional românesc. Unde însă bocitoarele sunt înlocuite de gong, iar rugăciunile sunt budiste.

„De unde ești?”, îmi strigă un bătrân pe jumătate orb de pe bicicleta sa ruginită. „Ia-o și pe acolo, să nu ratezi nimic”, adaugă rapid arătând spre o stradă lăturalnică, parcă mândru de istoria propriului oraș, chiar și lăsat în paragină. Numit Papan de la plăcile de lemn pe care le producea prin anii 1840, orașul a devenit favorit pentru migranții chinezi odată cu expansiunea minelor de cositor.

Viața într-un loc pașnic din care, însă, lipsesc multe servicii 

Britanicii au fost cei care, în 1875, au dat orașul în grija lui Raja Asal, o căpetenie din grupul etnic Mandailing. Iar Raja Asal și succesorul său, Raja Bilah, au extins activitatea minieră cu ajutorul magnaților chinezi, chiar la timp pentru explozia de cositor care a transformat întreaga Malaezie în cel mai mare producător global.

Așa a devenit Papan un oraș bogat, cu o populație mare de mineri chinezi, care număra până în anii 1900 peste 3000 de locuitori, un teatru chinezesc, un teren de fotbal și unul de tenis, un club anglo-chinez și chiar și propriul „castel”, cum îl numesc rezidenții. În realitate, e o vilă cu două etaje construită pentru Raja Bilah și printre puținele clădiri rămase în picioare, pe lângă cimitirul chinezesc și templul budist.

La o plimbare pe strada principală, unde doar câinii mai scot capul de sub mașini în căldura amiezii, n-ai crede c-a fost cândva un oraș animat. Astăzi în orășel nu mai există nici măcar un magazin alimentar, iar singurele servicii rămase sunt o școală gimnazială cu 60 de copii, o asociație pentru migranții chinezi și o „cafenea”, mai degrabă o cârciumă de sat, cu scaunele de plastic roșii, o tejghea de lemn cu dropsuri în borcane de plastic și câțiva bătrâni la un ceai.

„Ca să fac cumpărături trebuie să merg cu motocicleta câțiva kilometri până în Pusing, cel mai apropiat oraș. Mi-ar plăcea s-avem și noi un magazin”, își varsă Fan singurul of. Chiar și fără acces la servicii, în spatele fațadelor acoperite de iederă, în albastrul scorojit, locuiesc încă oameni, cu lămpile de ulei arzând lângă statuia lui Buddha. 

„Ba este încă un oraș animat”, îmi spune pe-un ton mândru Fan, pe care îl găsesc la o plimbare în fața casei sale cu lampioane chinezești cândva roșii. „Eu m-am născut, am crescut și am trăit toată viața aici. Și nu aș schimba asta pentru nimic”. Tatăl lui a fost miner, iar el a lucrat în consiliul local din Ipoh.

Ar fi putut să se mute acolo datorită jobului, dar n-a făcut-o. Acum este pensionar, deși pensia n-a fost chiar alegerea sa. „În urmă cu cinci ani am avut un AVC și de atunci copiii mei nu mă mai lasă să muncesc”.

„Uită-te-n jur, este un loc atât de pașnic. Aici simt că mă bucur de viață. Mă trezesc cu cântecul păsărilor, îmi fac exercițiile, mă plimb și culeg rambutan”. Nu și-ar putea dori mult, susține el. Poate doar un magazin alimentar. „România e la fel de pașnică?”, mă întreabă curios.

Pentru cei ca Fan, este o alegere să locuiască aici. Dar pentru mulți alții, mutarea n-a fost niciodată o opțiune, fie din cauza vârstei, sau mai adesea, a lipsei de bani, așa cum confirmă panourile cu informații pentru turiști.

Comuniștii din junglă

Deși păsările cântă, maimuțele sar prin copaci, iar câinii latră ca-ntr-un tablou pitoresc pe fundal tropical, Papan n-a fost întotdeauna un oraș „pașnic”. În timpul ocupației japoneze din Al Doilea Război Mondial, localitatea a devenit un centru de suport pentru luptătorii de gherilă ai Armatei Malaeziene Anti-Japoneze, înființată de Partidul Comunist Malaezian, care se ascundeau în pădurile din împrejurimi.

„Am crescut cu poveștile despre ocupația japoneză de la tatăl meu. Era foarte grea viața atunci”, îmi spune oarecum entuziasmat, ca și cum n-a mai avut cui să povestească de mult. „Îmi amintesc că ne spunea despre asistenta care locuia la numărul 74, cea care ajuta rezistența. Era foarte apreciată aici”.

E vorba de Sybil Kathigasu, o asistentă eurasiatică ce s-a mutat în Papan la începutul războiului alături de soțul ei, medic, și cele două fiice ale lor. La numărul 74, pe strada principală, a rămas ca o mândrie a orașului vila de un albastru intens, cândva clinică și locuință a lor, acum cu ușile acoperite de ziare.

„Includeți-o pe Sybil Kathigasu în cărțile de istorie”, scrie un titlu din ziarul Sunday Times din 2017. Pe timp de noapte, când nu îngrijea oamenii din oraș, Sybil primea clandestin pacienți din rândul gherilelor, prin gardul înalt pe care-l construise în spatele casei, conform autobiografiei sale, „No Dram of Mercy”. Îi îngrijea, le aproviziona medicamente și chiar informații auzite la BBC, post pe care-l asculta la un radio ținut ascuns.

Știa că își scrie sentința. „Decisesem acum mult timp că dacă se ajunge la ce-i mai rău, iar japonezii descopereau tot ce se întâmplă la numărul 74, nicio putere de pe pământ nu va putea să-mi salveze viața”, scrie în autobiografia sa de pe timp de război.

„Nu puteam să scap de moarte, mi-am spus. Dar misiunea mea era să mă asigur că japonezii vor fi satisfăcuți cu o singură viață”. Arestată și torturată de autoritățile japoneze din 1943 până la finalul războiului, Sybil a murit trei ani mai târziu în Regatul Unit, unde a fost trimisă pentru îngrijiri și a devenit prima și singura femeie din Malaezia premiată cu medalia britanică pentru vitejie.

„Sate noi” și eliberarea din ocupație

Totuși, nici încheierea războiului sau mândria eroinei locale n-au pus capăt conflictelor din Papan. Odată ce Marea Britanie a preluat din nou controlul asupra țării, britanicii s-au întors împotriva gherilelor din junglă, care s-au regrupat în Armata Națională de Eliberare a Malaeziei cu suportul chinezilor din mediul rural. În 1948, s-a declarat „starea națională de urgență”, care avea să țină doisprezece ani.

Deși nu-i picior de om prin preajmă, televizorul clasic cu tub, un casetofon vechi și niște statuete de piatră ca decor, înconjurate de poze alb-negru amenajate ca o galerie, parcă încearcă să spună: „Am fost și noi aici, nu ne uitați”. Lipsește însă gardul care înconjura zona în vremea britanicilor și supravegherea constantă, ca să-i împiedice pe rezidenți să ajute gherilele.

„În satul nou l-au mutat și pe tatăl meu, doar că mai târziu”, își amintește Fan. „A fost grea această relocare continuă din Papan”, spune trecând agale pe lângă o gheretă de tablă, unde pe-un altar improvizat se coc la soare o mulțime de portocale și ananași, lângă bețișoare parfumate și niște halbe de bere.

„Aici a fost casa vecinului meu cândva, dar a fost demolată”, spune fără prea multe explicații. „Lasă ofrande din când în când ca să-și amintească”. Nu-i singura astfel de „gheretă” din oraș. Începând cu anii ‘60, multiple case au fost distruse de inundații, iar în anii ‘70, peste cincizeci de locuințe au fost demolate pentru a face loc unor noi excavații miniere.

Majong versus șah

„Și vechea mea casă a fost distrusă”, îmi spune un vârstnic cu sprâncenele ca niște omizi, care mănâncă rambutan pe o terasă. „Curenții, curenții”, adaugă într-o engleză stâlcită și își duce mâna la brâu. Cred că încearcă să-mi arate până unde ajungea apa în casa copilăriei sale.

„Acum locuiesc cu nepotul meu, am construit o nouă casă”, arată spre o clădire mică, albă și ceva mai modernă decât peisajul obișnuit. „M-am întors aici după ani de muncă în străinătate”. A lucrat în Singapore ca șef pe șantierele de construcții. Și el, ca și Fan, e aici pentru liniște. „Ai sentimentul că nimeni nu te deranjează. Stau aici la soare, mă uit la aceste case superbe fără acoperiș și beau cafea în pace”.

Asta nu-nseamnă că nu are și activitate, mă asigură rapid. „Hai să-ți arăt ceva”, îmi spune luând-o la pas. Mă duce în singura locuință-magazin care a rămas cumva „în viață”, cu vopseaua crem și simbolurile chinezești albastre intacte: Asociația Tong Onn. Înăuntru se aud râsete și mai multe voci vorbind una peste alta. Pare că tot satul se ascunde de căldură aici. În realitate, în magazin nu sunt nici măcar zece oameni.

„În spate e clubul nostru de majong”, se entuziasmează Ching, deși nu-i vreun împătimit al jocului. La două mese de lemn, cu scaunele de plastic decolorate la fel ca cele de la barurile sătești de-acasă, opt bărbați în vârstă amestecă concentrați piesele verzi. Ridică curioși capul să mă salute. „Sunt prietenii mei, joacă toată ziua majong. Mai vin și eu să socializez”. Se pare că la un continent distanță, ritualul șahului din parc e înlocuit de majong la răcoare.

De la deșeuri radioactive la exodul populației

Iar clubul de majong n-ar putea exista fără suportul lui Ching, președintele asociației în vârstă de 71 de ani, înalt și slab ca un bambus, mereu prezent în biroul întunecos al clădirii, înconjurat de ștampile, calendare chinezești și poze de grup vechi, ca-ntr-o capsulă a timpului dintr-o vreme ceva mai animată.

„Îmi place viața aici. Am încercat mereu să-mi ajut comunitatea”. E președintele a două asociații doar în Papan și e cunoscut pentru că „rezolvă orice problemă”, mă asigură „ghidul” meu. De la organizat proteste în anii ‘80 și până la rezolvat probleme legate de înmormântări, posibil cea mai frecventă ceremonie din prezent, Beel are un rol în toate.

„Biroul meu va fi mereu deschis. Atâta timp cât corpul îmi va permite, eu voi fi aici”.

Așa cum a fost și atunci când comunitatea s-a confruntat cu problema deșeurilor radioactive în 1984. După ce rezidenții au descoperit trei situri de îngropare a thoriumului (nr. element radioactiv) în apropierea orașului de către compania Asia Rare Earth, cu acceptul guvernului local, Beel împreună cu mii de rezidenți din Papan și orașele apropiate au organizat proteste, au semnat o petiție și au dat compania în judecată.

„Tot orașul s-a adunat atunci împreună. Și am reușit, acum nu mai există deșeuri radioactive îngropate în zonă”, își amintește oarecum mândru. Dar până când au câștigat procesul, ani mai târziu, majoritatea oamenilor plecaseră deja. 

Între scăderea dramatică a prețurilor pentru cositor în 1985 și amenințarea iminentă a leucemiei sau malformațiilor din cauza radiației, Papan a devenit martor la propriul exod.

Normal că viața aici e foarte bună. De ce n-ar fi?

Iar scaunele de coafor cu pielea decojită, perdeaua cu margini mov care flutură ruptă-ntr-un geam și ce-a mai rămas din utilajele miniere alungate pe-un câmp la periferie atestă abandonul. În timp ce cei câțiva rezidenți rămași pictează o altfel de imagine.

Fie că sunt la clubul de majong sau la singura cafenea din oraș, unde femeile stau ca la șezătoare, o să-ți spună mereu doar atât, în cuvintele „ghidului” meu cu sprâncene stufoase: „Normal că viața aici e foarte bună. De ce n-ar fi?”

Iar fantomele și casa bântuită? „Zvonuri neadevărate”, adaugă tot el, urmat de o bătrânică în baston râzând: „Ce fantome, astea-s povești pentru copii. Nu crede tot ce-auzi”.