25 de ani pentru o clipă

Valentin Șchiopu

Redactor

La 37 de ani, Aurelia Brădeanu a cucerit Liga Campionilor la handbal – un trofeu la care visase întreaga carieră -, cu două victorii de senzație împotriva lui Vardar Skopje și Győr în Final Four, turneu la care echipa Cristinei Neagu, Buducnost, a completat careul de ași.

În ultimul act, CSM București s-a impus la Budapesta în fața favoritelor de la Győr, la capătul unui meci electrizant urmat de prelungiri și de lovituri de la 7 metri.

Suedeza Isabelle Gulldén a fost imperială, cu 15 reușite, portărița braziliană Mayssa Pessoa, gigantică – sau „jiganci”, după cum s-a exprimat comentatorul brazilian al disputei, iar Mica Brădeanu a închis meciul cu o aruncare în vinclul porții unguroaicelor.

Să revedem.

În 1992, mica Aurelia Brădeanu s-a apucat de handbal fără știrea părinților. Dimineața, aștepta ca ei să plece la serviciu, după care fugea la sală, asigurându-se că drumurile lor nu se intersectează.

La 15 ani, s-a mutat la Vâlcea și așa a început o carieră prodigioasă, care avea să fie marcată de reperele Oltchim, Rapid, Győr, Corona Brașov și CSM București.

Marele ei regret, până săptămâna trecută, era că se apropia de momentul retragerii și nu câștigase niciodată cel mai important trofeu european.

L-a obținut în sala „Papp László” din Budapesta, în vulcanul cu 11.000 de fani ai lui Győr.

Când antrenorul danez Kim Rasmussen a căutat-o din priviri, Mica – așa cum îi spun colegele de echipă – și-a lăsat mâinile pe lângă corp.

Se gândea să paseze responsabilitatea.

Mentorat cu Sorin și Diana Gadola: 1.600 de euro pentru sfaturi alimentare, „deparazitări” și clisme. Administratorul clinicilor THC: „Nu vreau să fiu asociat cu diverse lucruri, dacă se întâmplă ceva”

Reporterul PressOne încearcă să facă mentorat cu soții Gadola și să se trateze de alergia la ambrozie în „clinica” THC din București. Constată că e prea scump. E sunat de administratorul medical al „clinicilor”, care se dezice imediat de patronul său.

Naționalismul extremist care acaparează și istoria: exemplul Slovaciei

În timp ce Slovacia comemorează cea de-a 80-a aniversare a revoltei naționale slovace, moștenirea acesteia este rescrisă pentru a servi agendei naționaliste de astăzi.

„Nu pot să bat!”, a fost prima reacție. Și-a amintit de ratarea din semifinala Mondialului din ’99, o bară în ultima secundă a meciului cu Franța (scor 18-19). O povară pe care a purtat-o timp de 17 ani.

Apoi, s-a uitat în tribună după fiul ei de aproape 7 ani ani, David. De acolo au venit toate confirmările posibile. S-a întors spre antrenor și i-a spus, calm, că e pregătită.

Execuția centrului Naționalei a consfințit miracolul de la Budapesta. Echipa cotată cu șansa a patra uimea lumea handbalului și câștiga Liga Campionilor la prima participare.

*

La două zile după fabuloasa performanță, Aurelia Brădeanu a povestit pentru PressOne cum a trăit emoțiile turneului de la Budapesta.

Meciurile din Final Four care au decis campioana Europei

CSM București a devenit prima echipă din istoria României care câștigă Liga Campionilor EHF, în noul format.

În vechiul sistem al competiției, handbalul feminin de la noi a avut două momente de referință. Știința București și Rapid au cucerit trofeul în 1961, respectiv 1964. Ultima echipă românească care a ajuns în finală a fost Oltchim, care a pierdut în fața danezelor de la Viborg în 2010.

Semifinale

CSM București – Vardar Skopje 27-21
Buducnost – Győr 20-21

Finale

Vardar Skopje – Buducnost 30-28 (finala mică)

CSM București – Győr 25-25 (4-1 după loviturile de la 7 metri)

Aurelia Brădeanu, Oana Manea și trofeul Ligii Campionilor. Foto: Raed Krishan

– Cât de mult ai crezut că puteți învinge la Budapesta, mai ales că ați întâlnit două echipe care vă bătuseră în Grupa principală?

– Sincer, nu mă așteptam să câștigăm trofeul. Obiectivul nostru era calificarea în acest Final Four, asigurat după dubla victorie din sferturi cu Rostov. Apoi ne-am concentrat exclusiv pe meciul cu Vardar Skopje.

Ne-am zis să încercăm să ne depășim, să dăm totul. Nu mai existau presiunea și miza obiectivului, eram acolo să ne bucurăm de handbal și să jucăm cât mai bine.

– Cu Vardar ai reușit să marchezi trei goluri într-un minut, asta-i o performanță remarcabilă…

– A fost o partidă fantastică, senzațională. Toată lumea și-a adus aportul și am reușit să ne impunem într-o manieră convingătoare. La finalul acelui meci, am simțit pentru prima oară că putem câștiga. De fapt, eram sigură că vom câștiga și finala. Și a urmat un nou meci de poveste cu Győr.

– Cum s-a stabilit ordinea executanților la 7 metri?

– Înaintea meciului cu Vardar, am discutat pentru prima oară cu antrenorul. M-a întrebat dacă am vreo preferință pentru momentul în care vreau să execut, dacă vom ajunge la loviturile de la 7 metri. I-am spus că mi-e indiferent, că nu am nici un fel de superstiție.

în finală însă, după prelungiri am avut o ezitare. Prima reacție a fost să spun nu. Eram atât de emoționată! Emoție, teamă, nu știu… Apoi mi-am făcut curaj și am zis că sunt pregătită să-mi ajut echipa. Urmarea o știți.

Mica Brădeanu, în stânga imaginii, după ce a înscris golul victoriei.

– La ce te-ai gândit în drum spre semicerc, înaintea execuției care v-a adus trofeul?

– Pfuu, deși au fost doar câteva secunde, mi-am revăzut aproape întreaga carieră, tot felul de momente, mai bune, dar parcă mai multe din cele rele. Simțeam că mi se taie picioarele și că pur și simplu mă prăbușesc. Mi-am spus că trebuie să marchez ca să se termine odată meciul ăsta și să nu le mai dăm șansa să revină.

– Ți-ai amintit și de ratarea din semifinalele Campionatului Mondial din ’99, România – Franța 17-18?

– Cum să nu-mi amintesc! Și îți dai seama câți ani au trecut de atunci? Așa e, îți aduci aminte și victoriile, dar eșecurile rămân răni pe care le vindeci foarte greu, dacă reușești s-o faci vreodată.

– Cumva, memoria insucceselor trăiește mai mult?

– Nu ai cum să uiți. Încerci să iei lucrurile din prezent, să fii optimist și să speri că va veni și momentul în care te vei putea bucura pe deplin. Dar duci cu tine această povară a ratărilor, te însoțesc mereu, fac parte din cariera ta.

– Apropo de carieră, ai câștigat prima Ligă a Campionilor împotriva clubului care a ocupat un loc important în viața ta…

– Da, nu cred că le-aș putea găsi un reproș cât de mic celor de la Győr. Am petrecut momente fantastice acolo. La început, am mers eu și Simona Gogârlă, și, cumva, noi am fost la temelia construcției unei echipe redutabile.

În primul an acolo, Győr a câștigat campionatul Ungariei după 54 de ani. Acum, sunt fericită pentru mine, era un trofeu pe care trebuia să-l am.

În 2009, eram la Győr când echipa a ajuns pentru prima oară într-o finală de Liga Campionilor. Eu am evoluat în grupe, dar am rămas însărcinată și n-am mai jucat în fazele superioare.

Győr a pierdut finala cu Viborg la un gol diferență, dar atunci era un alt format al competiției, se juca dublă manșă, tur-retur.

– David, fiul tău, s-a născut în iulie 2009. Ai revenit în tricoul lui Győr după trei luni…

– După trei luni și jumătate. A fost o perioadă destul de dificilă. E greu să-ți alegi, ca sportivă de performanță, momentul în care să faci un copil. Eu mi-am dorit enorm acest copil. Anii trec, nu reușești niciodată să spui – stop, gata, e momentul să devin mamă.

Ești în competiții, pe terenul de handbal, timpul trece. A fost foarte important că m-am putut bucura de susținerea celor de la Győr. Am avut unde să mă întorc după naștere. A fost foarte greu. Există ambiție să revii la forma de dinainte, dar organismul nu poate răspunde imediat.

Trebuie să ai răbdare, să muncești foarte mult. Eu am revenit în teren după aproape 4 luni, într-un meci împotriva Oltchimului. Dar durează cam un an să reajungi la o formă optimă.

Apoi e reversul: continuând să faci sport de performanță, ratezi multe momente frumoase din viața copilului. Dar, într-un final, pot spune că mă simt atât o mamă împlinită, cât și o sportivă împlinită.

– Au existat momente când te-ai gândit să renunți?

– Da, sunt clipe de îndoială, când simți că se prăbușește totul după câte un eșec usturător. Îți spui că s-a încheiat totul, că e momentul să te retragi. Apoi, la rece, te repliezi și ajungi la concluzia că nu poți da curs unei izbucniri de moment.

Eu mă îmbunam mereu gândindu-mă că am început handbalul la Slatina, în 1992, și că a fost dorința mea să practic sportul ăsta. Mergeam singură la sală, o vreme chiar fără să știe părinții mei.

Nu m-a îndrumat nimeni spre handbal. Am iubit foarte mult acest sport și îl iubesc în continuare. Mi-a plăcut, îmi place. Și atunci nu e o problemă să-l practic încă la 37 de ani.

Am avut un an magnific. Am luat bronzul la Mondiale, ne-am calificat la Olimpiadă, am bătut Norvegia după foarte mult timp, am câștigat Liga Campionilor. Mai lipsește ceva ca să fie perfect, o medalie la Rio.

– Au trecut aproape 20 de ani de la prima ta prezență la un turneu final de senioare. Ce s-a schimbat în handbal în perioada asta?

– Acum se joacă mai rapid, trebuie să gândești mai repede, să fii gata să oferi soluții într-un timp foarte scurt.

– Poți compara două școli diferite, două abordări diferite ale handbalului: Tadici (fostul selecționer) versus Ryde (actualul selecționer)?

– Refuz această comparație, pentru că, orice aș spune, s-ar interpreta într-un fel nedorit. Nu vreau să deranjez pe nimeni. Am trăit momente excepționale alături de mulți antrenori. N-o să uit niciodată că toate performanțele le-am realizat împreună. Asta-i tot ce contează, respectul față de oamenii cu care ai făcut ceva pe terenul de handbal.

– Crezi că o echipă omogenă, pregătită de un antrenor bun, ar putea învinge o selecționată de super-individualități?

– Da, contează foarte mult relațiile de joc, munca în echipă și o prietenie adevărată în teren. Acolo nu poți purta ranchiună cuiva. Trebuie să ne ajutăm una pe cealaltă, să luptăm împreună. Altfel, nu văd cum ai putea câștiga un simplu meci, ca să nu mai vorbim de competiții extrem de dure.

– Ai avut vreun model în carieră?

– Sincer, nu! Îmi plăceau foarte mult Bojana Popović sau croatul Ivano Balić.

– Porecla ta, Mica, de unde vine?

– De când eram mică. Am un frate mai mare cu doi ani. Nu putea să pronunțe Aurelia, era un nume prea lung. Și repeta întruna mica, mică, mica, mică.

– La ce persoane te-ai gândit în primele clipe după câștigarea Ligii Campionilor?

– Chiar în acele momente, la fiul și la soțul meu. Erau în tribune, veniseră să mă încurajeze alături de câțiva prieteni. Apoi, la o prietenă foarte bună de la Brașov și la toți oamenii care m-au susținut.

Știau cât de important este pentru mine acest trofeu. Știau ce însemna ca, după atâta timp pe terenul de handbal, să fiu în sfârșit foarte, foarte aproape. În aruncarea aceea de la 7 metri am pus și toată forța pe care ei mi-au dat-o.

Aurelia Brădeanu și fiul ei, David, la finalul meciului de la Budapesta. Foto: Ionuț Buharu

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€