2020: Un an în cinci momente

2020 va rămâne în cărțile de istorie drept anul pandemiei de COVID-19. Virusul a transformat radical funcționarea economiei, raportul dintre muncă și viața privată, gestionarea bugetelor naționale, prioritățile politice și agenda publică, neașteptat și pe scară largă.

Nu știm încă dacă și ireversibil, dar unele schimbări, de pildă în materie de telemuncă, se vor înrădăcina. Ritmul schimbărilor în societatea noastră este unul fără precedent în istorie, dar ele au fost generate în principal de evoluții tehnologice. Schimbările climatice erau anticipate drept vectori de ruptură semnificativi, însă această amenințare epidemiologică a afectat lumea în profunzime.

Așadar, pandemia este de departe evenimentul, neprevăzut, care a afectat România în anul care este pe sfârșite. Impactul este în primul rând economic: România se află pe perfuzii. Deficitul bugetar pentru 2020, estimat de Comisia Europeană, este de aproximativ 10% din Produsul Intern Brut.

Având în vedere că bugetul statului este de circa 31% din PIB, un indicator considerabil sub media țărilor membre ale Uniunii Europene, rezultă că, din trei lei de cheltuieli publice, unul nu există.

Desigur, împrumuturile maschează pe termen scurt această problemă structurală. Ajutoarele bugetare acordate de UE au atenuat și ele efectele crizei, dar factura pandemiei este una uriașă. Iar ea va trebui achitată în anii următori.

Pandemia a reliefat și calitatea precară a guvernanței în România, slaba ei fundamentare conceptuală. Fără politici publice care să fie subsumate unor obiective strategice și declinate în măsuri al căror impact să poată fi precis evaluat, România nu își va atinge potențialul de dezvoltare dat de apartenența la UE și NATO. Mana celor 80 de miliarde de euro de fonduri europene care i-au fost alocate țării noastre pentru următorul ciclu bugetar european (2021-2027) se poate risipi ușor.

Pandemia a accentuat și turbulențele din mediul internațional. Confruntată cu acuzații de mușamalizare a pandemiei în faza ei inițială, China a trecut brusc la o postură agresivă, adoptând arsenalul de propagandă și dezinformare specific Rusiei.

Degradarea mediului de securitate în zona Mării Negre, dar și prezența agresivă a Chinei în regiune prin inițiativa Belt and Road, au determinat o reacție a SUA, care vede în Inițiativa celor Trei Mări un răspuns potrivit.

Administrația Biden va menține probabil pe agendă consolidarea infrastructurii zonei, iar sinergia cu UE va fi cu siguranță îmbunătățită. Pentru România, creșterea interesului SUA se traduce în semnarea acordului bilateral pentru construirea reactoarelor 3 și 4 ale Centralei Nucleare de la Cernavodă și retehnologizarea reactorului 1, un proiect de 8 miliarde de dolari.

În iunie 2020, acționarii Nuclearlectrica (cotată la bursa de la București, dar în care statul deține peste 82%), proprietara centralei, aprobau încetarea negocierilor cu o companie chineză. Semnificația deciziei a fost clară: România a preferat să dezvolte o investiție majoră în sectorul energetic în colaborare cu partenerul strategic american. Interesele regionale ale Chinei au fost serios afectate.

2020 a fost și anul Brexitului. La 31 ianuarie, Marea Britanie a părăsit UE, dar perioada de tranziție în care regatul se obligă se respecte toate regulile UE se încheie abia pe 31 decembrie 2020. Negocierile pentru un nou acord comercial între cele două părți încă nu s-au încheiat.

Pentru România, efectele Brexit sunt multiple. 600 000 de cetățeni români s-au înregistrat pentru rezidență în Marea Britanie: statutul lor va fi guvernat de acum doar de legile britanice, nu și de tratatele UE. Este cea mai numeroasă comunitate românească din afara UE (desigur, dacă exceptăm comunitățile istorice din vecinătate).

Marea Britanie rămâne un partener important al României (și al țărilor din Est) în NATO, unde a sprijinit constant consolidarea flancului nord-estic al Alianței. După ieșirea din UE, prioritățile Londrei ar putea evolua, conceptul de Global Britain axându-se pe o implicare sporită în afara Europei.

Partidul Laburist, momentan în opoziție, pledează pentru acordarea unei atenții sporite amenințărilor globale și operațiunilor ONU de menținere a păcii, ceea ce ar putea afecta prezența militară britanică pe flancul estic.

Dacă tot am ajuns în Est, 2020 a marcat evoluții importante și în Republica Moldova, cu puternice implicații, în perspectivă, pentru România.

În 2019, președintele pro-rus Igor Dodon acaparase toate pârghiile puterii, după o efemeră coalizare cu forțele pro-europene care a permis alungarea oligarhului Vladimir Plahotniuc. În noiembrie, Maia Sandu a câștigat alegerile prezidențiale, la foarte mare diferență în fața lui Dodon.

Agenda sa anticorupție, reformatoare și pro-occidentală va putea fi pusă în practică numai cu o puternică (și pragmatică) susținere de la București. Electoratul a perceput în Maia Sandu ultima șansă de asanare a mlaștinii de la Chișinău, unde statul este profund disfuncțional pe majoritatea dimensiunilor sale.

Dacă la finele lui 2019 Maia Sandu a abandonat mandatul de premier al unei coaliții contra naturii cu PSRM, acum răspunsul forțelor pro-ruse este simetric. În 23 decembrie 2020, ultima zi de mandat a lui Dodon, guvernul Chicu, susținut în parlament de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) și un grup pestriț de fideli ai oligarhilor Plahotniuc și Ilan Șor, a demisionat, spre a deschide drumul alegerilor anticipate.

Maiei Sandu i se oferă un măr otrăvit: să instaleze un guvern de tranziție până la alegeri, care să fie forțat de situația economică dezastruoasă să ia măsuri impopulare. Până la scrutinul care va fi probabil organizat la sfârșit de mai sau început de iunie 2021, Maia Sandu și Partidul Acțiune și Solidaritate (sau o eventuală coaliție formată în jurul acestuia) ar avea timp să deconteze electoral factura pandemiei și a guvernării PSRM.

Calculul lui Dodon și al PSRM comportă riscuri. Deși în ultimele zile ale erei Dodon guvernul și parlamentul au adoptat măsuri care să fidelizeze nucleul de votanți ai socialiștilor (reducerea vîrstei de pensionare, întărirea statutului limbii ruse), Partidul Nostru al lui Renato Usatîi (care a adunat aproape 17% la prezidențiale), cu atuurile noutății și al mesajelor radicale antisistem, este un concurent redutabil pe același culoar electoral. Nimic nu garantează PSRM că în noul legislativ ar obține mai multe mandate decât deține acum (37 din 101).

Care ar fi mizele pentru România? În primul rând, aproximativ un milion de cetățeni ai Republicii Moldova, majoritatea aflați la muncă prin Europa, dețin și pașaportul românesc. În al doilea rând, ideea unirii cu România nu a fost niciodată mai populară.

Un sondaj recent arăta că 33% dintre respondenți ar vota în favoarea ei (și 48% împotrivă, ceea ce extrapolat la rezultatele unui scrutin, unde abținerile nu se contabilizează, ar da o proporție de 40/60). Așteptările de la România sunt foarte mari (posibil prea mari), ceea ce induce și obligația de a gestiona aceste speranțe.

Un mandat de succes al Maiei Sandu, care a promis în campanie o normalizare a relațiilor cu vecinii (România și Ucraina ostilizate de Dodon, ar fi și o reușită a Bucureștiului, care poate fi motorul dezvoltării Republicii Moldova. Asta ar presupune ca politicile de interconectare în toate domeniile să treacă la un alt nivel, inclusiv printr-o utilizare judicioasă a fondurilor europene.

Vorbind despre fonduri europene, o evoluție majoră în 2020 a constituit-o legarea accesului la cofinanțări UE de respectarea statului de drept. Pe această speță, Polonia și Ungaria au amenințat cu exercitarea dreptului de veto asupra bugetului multianual 2021-2027 al Uniunii și a Planului de Relansare post-pandemie, care împreună totalizează peste 1800 de miliarde de euro.

Cele două guverne rebele au declanșat un adevărat război cultural, pozând în apărătoare ale tradiției. Bluful nu a funcționat. Au pierdut acest război pe toată linia, reușind doar să obțină încetinirea procedurii de sancționare. Pentru România, consecința este că devin improbabile derive de la statul de drept precum cele din 2017. UE s-a dotat cu un instrument nuclear în cazul încălcării valorilor prevăzute în tratatele sale.

Războaiele culturale au dominat agenda publică din Statele Unite ale Americii. După ce un polițist l-a ucis pe afro-americanul George Floyd în mai, au urmat imense demonstrații împotriva rasismului sistemic. Falia dintre conservatori și progresiști s-a adâncit enorm, inclusiv pe fundalul alegerilor prezidențiale.

Politica viitoarei administrații Biden față de România și Europa de Est în general nu va cunoaște probabil evoluții spectaculoase față de cea a echipei Trump. Dar liniile de fractură de peste ocean se fac simțite tot mai accentuat și în România, iar dezbaterile în interiorul societății vor fi din ce în ce mai mult influențate de această polarizare și în 2021.