Ziua miracolului

Voicu Bojan

Redactor

Cunosc Pădurea Hoia ca-n palmă. Nu chiar pietrele toate, însă șerpuirea drumului, da, o știu pe de rost și o pot recita ca pe Tatăl nostru. E un loc bun de alergat și de pedalat, dar numai când nu e noroi.

Știu cărăruile adevărate și cele false, despărțiturile și scurtăturile, la fel gradul de înclinare și poziția corpului în trasa ideală, ca să nu mă fure panta și să sfârșesc cu bicicleta în urzici.

Crengile mai groase ale copacilor de care aș putea da cu capul le cunosc și pe acelea, fiindcă nu o dată m-am prins de ele, și atunci mi-am jurat în barbă că, într-o bună zi, am să mă întorc cu un fierăstrău și o să le tai, știind prea bine, în sinea mea, că așa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Așa că le ocolesc cu grijă, mai ales atunci când ziua se îngână cu noaptea ca acum și când lumina se lasă de bunăvoie băută de întuneric, cum un pensionar bea o aspirină în farmacie.

Cunosc aerul, curenții și locul din pădure unde câteva familii de corbi se trag la sfat. Îmi lasă uneori câte o pană drept amintire, pană pe care, invariabil, o pun fără să mă uit în buzunarul lateral găurit al rucsacului, știind sigur că o voi pierde până acasă.

Știu mirosul fiecărui anotimp din rezervația de stejari pufoși din Pădurea Hoia și pot spune că nu e nici unul mai convingător decât cel din final de septembrie, cam a treia zi după o ploaie și cam la o jumătate de oră imediat după apus.

Știu și semnele pe care le lasă tăietorii ilegali de lemne. Și dobitocii cu jeep-uri. Și amețiții care caută extratereștri. Și grătaragiii. Când îmbătrânești, începi să știi chestii.

Ce mai știu prea bine sunt copacii și modul în care cade lumina pe ei în diferite momente ale zilei, la fel intensitatea ei, în funcție de lunile anului.

Am printre ei câțiva copaci-prieteni, pe care uneori îi fotografiez, alteori doar îi salut din privire: cel întortocheat ascuns în pădure, cel cu coroana retezată pe jumătate de pe drumul de lut, cel rotund ca o bilă, sub care este o măsuță unde visez să mănânc odată ceva bun cu ai mei, sau cel foarte înclinat, pe care ai putea să te urci dintr-o mică săritură, dacă ai vrea.

De cele mai multe ori, nu întâlnesc oameni. Uneori însă pot da peste ciupercari, alergători, bird-watchers, excursioniști de modă veche sau tineri îndrăgostiți la plimbare, aflați de obicei în zonele limitrofe civilizației.

Trec uneori printre turme de oi și îl salut pe ciobanul îmbufnat. La fel și pe sărmanul câine-lup legat într-un lanț mult prea scurt lângă casa din deal, care mă latră aproximativ la fel de furios de fiecare dată.

Mai adânc în pădure pot da peste iepuri, veverițe ori căprioare sau peste câini ciobăneşti mari, cu lemne legate de gât, din aceia cu priviri solemne, aidoma leilor albi, din ghips, de pe porțile caselor țigănești.

Odată am stat aproape o oră străjuit de patru astfel de câini, dând telefoane după un salvator de ocazie. Apoi am plecat pâş-pâş, fooooarte încet. Gardienii mei adormiseră, toropiți de soare.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Nu de puține ori m-am gândit că, odată, precum pescarul cubanez din povestea lui Hemingway, tot bătând aceleași cărărui, voi da peste ceva nemaipomenit, peste captura vieții mele, despre a cărei natură însă nu mă puteam dumiri nicicum.

Acel ceva mare putea fi orice: un cerb lopătar rătăcit, un râs cocoţat într-unul dintre copacii mei preferați, un mistreț cu colți de argint, un om atârnând în ștreang ca un fir cu plumb în lumina pală a asfinţitului sau poate un amărât de portmoneu maro, plin de carduri și bani, pe care să-l predau intact proprietarului de drept.

Iar ziua aceea mare, despre a cărei venire nu putea bănui nimeni, fiind adânc ferecată în pădurea bântuită, plină de stejari pufoşi, pur și simplu a venit.

Pe nepusă masă, așa cum vin lucrurile miraculoase din această viață.

Cum ieși din poiana rotundă, intri într-un hăţiş de cărări lângă care este un drum marcat.

O iei în dreapta, paralel cu drumul, te strecori șerpește printre copaci, treci peste un șanț larg și lași în urmă așa-numitul „mușuroi de furnici de la kilometrul 5”, pentru ca apoi, printr-un tunel de vegetație, să ieși unde drumul lutos e săpat mai adânc în panta dealului.

Alergi așa cam pe curba de nivel, pe loc aproximativ drept, și dai mai apoi de două cărărui perfect paralele de vreo 50 de metri, ușor înclinate, având în dreapta o vedere minunată asupra comunei Floreşti, iar în stânga, pădurea.

O alegi neapărat pe cea de sus, mai fermă, cu mai puțin nisip. Acolo eram, fix la începutul acelei porțiuni, când s-a întâmplat.

Eram singur pe bicicletă și, așa cum trebuia, nu cu mult timp înainte de a se întuneca. În septembrie, a treia zi după ploaie, atunci când mirosul de lut amestecat cu frunze moarte coboară de pe deal și se amestecă cu aerul cald.

Exact la fel cum poți să simți răcoarea unui cavou năvălind afară printre gratiile de fier ale ușii, dacă îți lipești fruntea de metal și stai o clipă așa, cu ochii închiși, într-o zi de vară.

Pedalam egal când, deodată, în dreapta mea, foarte aproape, am auzit un zgomot ce semăna cu scuturatul ferm al unei fețe de masă pe balcon, imediat după plecarea musafirilor.

Am întrezărit la început o formă nedefinită care zbura în paralel cu mine, aproximativ cu aceeași viteză, foarte aproape, să tot fi fost doi, trei metri.

Drumul fiind drept și știut, m-am lăsat în voia lui cu capul întors într-o parte, iar ce am văzut mi-a tăiat pentru câteva clipe răsuflarea: o bufniță enormă, cu penajul gri deschis cu alb, plutea fără zgomot alături de mine, mai, mai să o pot atinge, cel puțin așa mi se părea.

Timpul deodată a început să se dilate, la fel ca atunci, la ieșirea din Alba Iulia, când am adormit pentru câteva secunde la volan. Am visat o poveste întreagă cu introducere, cuprins, punct culminant și deznodământ, fix cum am învățat în clasa a patra.

După care m-am trezit din visare și am tras de volan cu doar o fracțiune de secundă înainte de a zbura de pe șosea drept spre o cale ferată.

Și, înaintând cu viteză în șaua bicicletei, am putut vedea, ca într-un vis suprarealist, cum, din pricina curentului de aer, câteva pene de pe aripile bufniţei se ridică tremurând în bătaia aerului, dând la iveală un puf alb şi diafan și probabil atât de ușor, încât, dacă l-ai fi luat în palmă, n-ai fi putut spune dacă există cu adevărat, neavând nici o greutate.

Îmi venea să-i strig acelei clipe să rămână așa, încremenită, dar n-am apucat, fiindcă a urmat un lucru despre care am știut imediat că-mi va fi aproape imposibil să-l descriu vreodată cum se cuvine: pasărea a întors capul și m-a fixat cu niște ochi gălbui, impenetrabili, iar privirea aceea de plumb topit a trecut aidoma laserului dincolo de retină, creier, străbătându-mi tot trupul de carne și oase, și nu s-a oprit decât în locul acela abstract pe care oamenii îl numesc „străfundul sufletului”.

Acolo e și acum, vie și proaspătă, de parcă s-ar fi petrecut în urmă cu câteva clipe doar.

Au urmat două bătăi largi și foşnitoare din aripi, pasărea a trecut ca o nălucă pe dinaintea mea, a urcat spre stânga drumului și a poposit pe creanga unui stejar privind înainte, undeva dincolo de mine şi de lume, şi rotindu-şi capul din când în când.

Am frânat și am privit-o neputincios preț de câteva clipe, înțelegând pentru prima oară sensul profund al expresiei „stare de grație”.

Și am rămas aşa o altă mică eternitate, până când și-a luat zborul și a dispărut fără zgomot printre copaci, iar creanga chircită a rămas goală, mărturisind doar o absență.

Pentru un sfert de secundă m-am simțit ca la sfârșitul vremurilor, când timpul, așa cum îl știm, se va fi suspendat între cer și pământ, ca o minge mică de gumă care, aruncată în sus de o mână de copil, rămâne înghețată în aer.

După care o pală de vânt a pus realitatea înapoi la locul ei.

Ușa aceea crăpată prin care am scrutat preț de o milisecundă sfârșitul tuturor lucrurilor și Împărăția cerurilor deopotrivă s-a închis cu zgomotul înfundat al mâinii bătând o pernă înainte de culcare. Iar în faţa mea s-a deschis o alta: cea a lumii firești, așa cum o știm.

Deși era aproape întuneric, am văzut limpede toate lucrurile: pădurea în stânga, luminile orașului în dreapta, lucirea mată a cărăruii, galbenul ierbii arse de soare, mâna înmănușată pe ghidon, cauciucul roții din față, pata de noroi de pe pantaloni.

Și am simțit coborârea apăsătoare din starea de grație în starea de gravitație.

Apoi am simțit greutatea acestui trup de pământ și de moarte apăsând toate cele 73 de kilograme mai întâi pe pedala dreaptă, apoi pe cea stângă, apoi iar pe cea dreaptă și tot așa, până în veacul ce va să vie.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€