Ziua în care Marele Taj a devenit Marele Haz

Voicu Bojan

Redactor

Văzute de sus, de pe un pod de metal, malurile râului Yamuna sunt colorate pestriț. Patru măgari albi mânați de un tip gârbovit livrează textile pentru spălătorii înșirați pe maluri, care lovesc neobosit cu maiul pânzeturile întinse pe lespezi de piatră.

O gașcă de unșpe bivoli negri, privind fiecare în direcții diferite, dau din fălci ritmic de parcă ar mesteca gumă. Stau pe un banc de nisip atât de alb, încât pare a fi un mic deșert de sare. Iar ei, niște boabe de piper diforme.

Nu departe, ghemuită, o femeie într-un sari verde aranjează orezul în grămăjoare uniforme ca niște turte la uscat. În spatele ei, ordonați în șiruri egale, stau niște snopi strânși în conuri. Și tot la uscat, nu departe, pe malul celălalt, o altă femeie, de această dată într-un sari bordo, aranjează pe sfori blugi palizi și pânze miraculos de albe, proaspăt scoase din râul nu tocmai limpede.

Într-un echilibru precar, printre zoaiele ce plutesc pe un braț mort al râului, o mână de oameni îmbrăcați în culori stridente calcă unul după altul, din piatră în piatră, până dincolo. Par jucării săltărețe, trase cu cheia.

Un câine se strecoară printre parii în cruce de care sunt legate sforile. Hainele flutură în aerul diafan, încărcat de mirosuri, al asfințitului. Printre ele, în depărtare, încadrată de picioarele podului, se distinge silueta sidefată a Marelui Taj.

Taj Mahal, una dintre minunile lumii, e vizitat anual de peste 3 milioane de oameni − până la 40.000 pe zi în plin sezon. Nu și de prietenul meu Cristi care, sărmanul, a tras lozul greșit.

Am nimerit la Agra tocmai ziua în care familia Clinton, delegația și gărzile lor de corp au confiscat palatul. Cristi pleacă mâine și tot ce poate vedea azi printre bluze, sari-uri și prosoape întinse pe sfori, e lucirea mată de marmură a unuia dintre cele mai frumoase ansambluri arhitecturale din lume, care își schimbă culoarea în funcție de lumină la fel cum se poate schimba starea de spirit a unei femei de-a lungul zilei.

Este atât de frumoasă toată această construcție, încât legenda se simte obligată să ne mai taie din entuziasm șoptindu-ne cum că Shah Jahan, regele mugal autor al minunăției, le-ar fi retezat la final mâinile constructorilor, nu cumva să zidească ceva asemănător altundeva în lume.

Totuși, 44.000 de mâini care au muncit cot la cot cu 1000 de elefanți vreme de 22 de ani încheiați e un pic cam mult, chiar și pentru un împărat gelos și răpus de tristețe.

Astăzi, Marele Taj nu vinde doar o combinație versatilă de arhitectură indiană, persană și musulmană, ci, la pachet, și o poveste irezistibilă de iubire combinată cu nefericire.

Se spune că, undeva pe la începutul secolului al XVII-lea, un prinț întâlnește într-un bazar o frumoasă care făcea shopping printre mătăsuri. Tipic unui film de Bollywood, flacăra iubirii începe să pâlpâie albăstrui-timid, ca ochiul leșinat al unui aragaz de pe vremea comuniștilor, când până și gazul era pe cartelă.

Frumoasa nobiliță devine Mumtaz Mahal, adică Bijuteria Palatului, soție a celui numit Shah Jahan − în persană, Regele Lumii.

Povestea romantică se încheie odată cu complicațiile ivite la nașterea celui de al 14-lea copil. Bijuteria moare, iar Regele nemângâiat al lumii, jurându-i iubire veșnică, își umple nefericirea următorilor 22 de ani de viață construind Marele Taj, pe care îl dedică în întregime soției lui favorite, fiindcă, pe acea vreme, regii posesori ai mai multor neveste făceau parte dintr-o mai vastă coaliție pentru familie.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Apoi vine adevărata nefericire, când regele e luat prin surprindere de o bruscă lovitură de palat executată de fiul său #3. Drept urmare, e strămutat din grădinile vaste ale Marelui Taj și, în locul susurului blând al celor 24 de fântâni arteziene, primește austeritatea unui domiciliu forțat într-un turn mohorât, de cărămidă roșie.

Reabilitat prin deces, e pus alături de mormântul soției sale și, astfel, cică iubirea dăinuie veșnic.

Iar foșnetul ritmic al biletelor rupte din mâinile celor ce stau la coada imensă de la intrarea pe poarta templului confirmă deplin că nimic nu vinde mai bine decât povestea unei iubiri nefericite și nepieritoare turnată în marmură albă, cu inserturi de pietre semi-prețioase, fiindcă pe cele prețioase le-au jmanglit lorzii britanici cu prilejul unei răzmerițe indiene, pe la 1857.

Înainte de a păși înăuntru, cu inima ca o pupăză din tei netrezită de-a binelea din somn, fiindcă e încă înainte de răsăritul soarelui, se cuvine să apelăm la poeți, ca să ne fezandăm ușor sentimentele cu care vom întâmpina măreția palatului − atât de desprins de lumea noastră pământeană, încât pare că plutește în aerul subțire al dimineții.

„Știi și tu, Shah Jahan, că viața și tinerețea, bogăția și gloria, toate se duc pe apa nemuritoare a Sâmbetei. Te-ai străduit așadar să sporești doar tristețea sălășluind în inima ta? Să faci să dispară splendoarea diamantului, a perlei și a rubinului? Lasă doar ca această ultimă lacrimă, acest Taj Mahal, să lucească neprețuită și luminoasă pe obrazul timpului, de-acum și pururi”. (Rabindranath Tagore, poet indian, câștigător al premiului Nobel în 1913)

Cu astfel de gânduri poetic-pioase, și cu capul plecat, am pătruns pe poarta domeniului Marelui Taj, alături de o mulțime fremătând de emoție și nerăbdare.

Urma să dăm față cu frumusețea desăvârșită, născută din cea mai romantică poveste persană amestecând iubire, dor și melancolie. Nimic nu prevestea că totul se va preschimba rapid în Marele Haz.

Era pe vremea când telefoanele inteligente nu erau pe toate gardurile și selfie-stick-ul, acest semn apocaliptic al vremurilor de pe urmă, încă nu se inventase.

Locul lui era luat de vreo 8 indieni cu figuri pământii, adormiți de-a-n picioarele, cu aparate foto la gât și imprimante instant la brâu. Habar nu au că momentul ieșirii lor din scena istoriei se apropie rapid.

Ei întâmpină acum mulțimea așa cum o fac de ani de zile, iar mulțimea, pe măsură ce înaintează prin poarta de cărămidă roșie, transformă încet emoția într-o frenezie la limita isteriei.

Cu un vast oftat general, născut din constatarea că administratorii au uitat să dea drumul la apa din fântâna dreptunghiulară situată în fața templului, începe una dintre cele mai hazoase zile pe care le-am trăit vreodată.

Aproape instantaneu se alege praful de tot romantismul, povestea și zdroaba lui Shah Jahan de a desena spațiul arhitectural perfect pentru a obține efecte vizuale de senzație, de a insera turcoaze, ametiste sau lapis lazuli în marmura adusă din opt părți ale lumii, de a caligrafia de 99 de ori numele lui Allah pe mormântul iubitei și câte alte minunății de nepovestit.

Marele Taj devine rapid, în contextul dat, un amărât de pretext. Adevărata reflectare în luciul inexistent de apă din marea fântână de dinaintea templului e, de fapt, cea a vizitatorilor care, ca la comandă, încep o maimuțăreală generalizată, de parcă ar fi fost înțeleși de-acasă.

Unui copilaș semiadormit, mama încearcă să-i țină capul cu degete rășchirate pe obraji în timp ce, în spatele fotografului, vreo câțiva binevoitori de ocazie țistuie, pocnesc din degete și sar în sus pentru a-i atrage cu orice preț atenția.

Pe o alee, niște fete încearcă disperate să se sincronizeze la o săritură în aer. Le iese greu. Reșesc abia a cincea oară, asta după ce, de câteva ori, o nefericită constată pe ecranul aparatului că, în aer fiind, poșeta i s-a suprapus inadmisibil pe meclă.

Un tip de altminteri sobru, dar îmbrăcat tot în alb mulat, cu un pântec fusiform, ca de focă, se chinuie să țină în fața mausoleului un tablou de familie în mâna stângă, în timp ce cu dreapta ține la ochi un aparat foto mare și negru, cât o noptieră mică. Probabil, cu acest demers, nu va mai trebui să-și pună familia pe drumuri.

Nenumărați sunt cei care încearcă să prindă Tajul cu trei degete, așa cum i-ai lua unui copil, de moț, căciula din cap. Printre ei, un uzbek, un sikh și un musulman cu figura încadrată de barba tăciune a unui viitor luptător Isis. Un japonez, nu se știe de ce, mimează că aleargă și înțepenește așa, la mijlocul mișcării, cu un zâmbet tâmp înghețat pe buze.

Nu departe, câteva thailandeze cu palmele împreunate în salutul lor tradițional par niște statui de ceară, în vreme ce un grup de chinezoaice frumoase, îmbrăcate în sari-uri în culori pale arată toate, ca la comandă, semnul victoriei, ciripind în cascadă pe limba lor plină de ș, î sau o.

Are loc, la un moment dat, chiar și o cerere live în căsătorie, între un american în cămașă albă și o indiancă rotofeie îmbrăcată tradițional. Scena se încheie cu un sărut cel puțin la fel de romantic ca povestea din spatele acestui templu închinat iubirii veșnice.

Oamenii din jur se prind în jocul lor și aplaudă. Emoția generală dă naștere, de pe margine, unor noi interjecții, chițăieli, oftaturi și îndemnuri în limbi necunoscute.

Se așteaptă, probabil, ca americanul să scoată inelul îngenunchind ca-n filme, însă cei doi, pentru care lumea nu mai există, continuă să se țină de mâini, ochi în ochi, cu burticile lipite drăgăstos.

Delirul continuă pe aleile perfect simetrice ale grădinii, la moschee, la marea poartă de intrare, în interiorul mausoleului și, în general, peste tot. Orice urmă de pietate e alungată, chiar și lângă mormintele celor de unde a plecat totul.

La fel se risipește orice urmă de atenție reală la detalii, cum ar fi dantela săpată în marmură pentru a filtra lumina într-un mod atât de specific arhitecturii mugale.

În interior și pe dinafară, lipiți de ziduri, ca la execuție, familii întregi și găști de prieteni au o singură preocupare – să apară în poze, să pozeze, să imortalizeze și astfel, măcar un pic, să devină nemuritori.

Iar când lumina de dimineață, pentru care ne-am trezit cu noaptea în cap, s-a făcut dură și inutilizabilă, au terminat și administratorii de umplut cu apă bazinul din fața Marelui Taj.

Unit în cuget și simțiri cu colegii vizitatori, am făcut și eu fotografia aceea clasică, de calendar de perete, cu celebra reflectare a palatului iubirii în oglinda apei, pentru care mai bine de 3 milioane de oameni cu imaginația inflamată fac tot ce pot pentru a ajunge la Agra.

De ce? Ca să vadă cu ochii lor minunea, uitând pentru o clipă că marea minune vor fi de fapt ei înșiși, reflectați în propriile poze, la care nu se vor mai uita, poate, niciodată.

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€