Ziua când se deschide bazinul

Voicu Bojan

Redactor

Așa cum ațipește laptopul dacă-l părăsesc 10 minute, așa intră și mintea mea în starea de vacanță mare începând cu sfânta zi de 1 iunie, Ziua copilului. An de an.

Acest lucru dovedește cu prisosință că sentimentul de adult aflat în pragul senioriei nu e decât un moft al vieții, o toană sau cel mult o aparență trecătoare, exact ca un guturai banal.

Prietenul meu Mircea Miclea are o vorbă înțeleaptă: „Viața e un lucru foarte periculos. Drept dovadă, încă n-a scăpat nimeni viu din ea”.

Nefiind, așadar, cale de scăpare, fac exercițiul de a lua viața mai puțin în serios, măcar pe perioada verii, fără să mă întreb cât ar mai putea ține distracția.

Așa cum, vara, nu pot citi prozatori ruși sau ataca subiecte grave gen Gulag sau Eschatologie, nu prea pot nici să scriu altceva în afară de lucruri ușurele, cu iz de miuță în curtea școlii.

Și asta fiindcă gândurile de unde izvodește scrisul încep să semene cu insectele acelea cu picioare lungi, care umblă iute pe suprafața bălților, fără să le treacă prin cap să plonjeze nițel mai în adânc.

Adevărata stare mentală dominantă a intervalului iunie-septembrie e cea de copil bălăcindu-se într-o bucurie nesfârșită, întreruptă pe alocuri de munci punctuale, rapide, privite cel mult ca niște derapaje nefericite.

Am observat acest fenomen și la alți oameni mari. E vorba despre specia rară a celor pentru care copilul dinăuntrul lor nu a făcut riduri, ci e bine-mersi, gata de ieșit la joacă. E o stare mentală în pantaloni scurți, dacă vreți.

Ziua de 1 iunie, pe lângă că e Ziua copilului, are pentru mine o semnificație aparte. E ziua când se deschide Bazinul Olimpic descoperit.

Și, odată cu el, se deschide o întreagă lume cu coduri și personaje de basm − ce-i drept, cam neserios.

N-am fost și n-o să merg la nici o reuniune de liceu sau de facultate, dar îmi imaginez că treaba asta poate să semene cu un astfel de eveniment.

Adică: există o seamă de oameni de care ai uitat, pe care nu-i vezi defel tot anul, dar care se adună brusc acolo, la bazin, ca la chemarea unei invizibile trompete apocaliptice.

Răsar toți ca din pământ, așa cum apar rude neștiute, de pe la țară, la înmormântări de familie.

Nu ne salutăm niciodată. Ne mulțumim cu schimburi de priviri complice, ca între spioni, recunoscători că am primit cadou încă o vară ce pare fără sfârșit.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Intrarea în această lume aparte se face cu prețul unui salt în timp, dar înapoi. Sistemul de abonament cu 10 intrări are parfum de birocrație comunistă.

Dacă, la bazinul concurent, primești un card care activează o bară de metal ce se apleacă galant, cu un bipăit de Star Trek, aici trebuie să completezi un formular tras la un xerox obosit, cu loc pentru CNP, date personale și funcție.

Finalul formularului e apoteotic: „Declar pe propria răspundere că sunt apt din punct de vedere psihologic…”

La final ți se eliberează un bon patetic, pe care o mână conștiincioasă trece cu pixul un X la fiecare vizită.

Efortul de a păstra un bon mic, șifonat, udat periodic și depozitar de X-uri im-por-tan-te, te suge de toată energia. Dar merită.

Cu el pătrunzi într-un univers mai paralel decât iluzoriul Stat Paralel.

Te trezești făcând parte dintr-o familie ciudată, cu personaje de poveste, ce pot fi întâlnite între orele 7-11, de obicei doar de luni până vineri.

1. Stăpânii Inelului administrativ. Băieții ăștia formează un club exclusivist remarcabil; sunt administratori, salvamari și antrenori de înot gata să salveze orice prințesă în pragul înecului.

Fără să fi fost în viața lor la Turbo Solar, ei reușesc rapid să se remarce printr-un bronz ciocolatiu, din cauza expunerii îndelungate la soare și a mirungerii periodice cu uleiuri aferente acceleratoare.

De cum intri, pe dreapta, au șezlonguri, o umbrelă vastă, plus un post de supraveghere mai înăltuț.

De acolo, îi fluieră pe cei care călăresc nepermis culoarele, care sar periculos în cap de pe blockstart-uri sau care încearcă să arunce fetișcane în apă, nu înainte de a le prinde și a le strânge în brațe.

Unii dintre acești supraveghetori sunt obsedați de mușchi și sală, alții își poartă burticile cu o demnitate asumată.

 Dintre ei iese în evidență eternul domn G., care era administrator și pe vremea când făceam înot în gimnaziu.

Mărunțel, cu puternic accent maghiar, grizonat cu cărare pe dreapta, domnul G. seamănă cu o uriașă măslină neagră.

Acum are umerii mai căzuți, dar poartă același zâmbet jovial și aceeași dispoziție de a vorbi cu oricine despre subiectele lui preferate (apa și aerul) în următorii termeni: „Apa e bună. Ce vreme frumoasă”.

Puțini știu un detaliu semnificativ despre domnul G. Pe vremea când era tânăr, a câștigat un concurs de mâncat ouă fierte (ca personajul lui Steve McQueen din Cool Hand Luke). A înghițit 28.

Drept urmare, când mă uit la burtica lui ovală, văd, parcă, prin transparența pielii sale ciocolatii, toate cele 28 de ouă frumos stivuite undeva între buric și stern.

2. Luptătorul de Tai-chi. Slab, numai fibră și tendon, cam la 60+, ochelari negri de soare, chiloți speedo și zero zâmbet.

Când te uiți la el, crezi că poate dormi de prânz pe un pat de cuie, ținând între buze un pai, fără urmă de stres.

Poți paria că e raw vegan și activist de mediu. Poți jura că știe totul despre zodiace și conspirații mondiale. Poți fi sigur că a fost cel puțin odată în India, la Varanasi.

Locul lui tradițional se află în spatele tribunei, care e orientată spre bazin și implicit spre răsărit. Adorator al energiei solare, luptătorul (cu sine) de Tai-chi nu apare în zilele înnorate.

Dar în diminețile cu soare, de la 7 la 9 își execută cu calm și precizie tot dansul ritualic: împinge blocuri mari de aer cu palmele, execută pași ca de tango sau pițigă aerul cu vârful degetelor în timp ce respiră abdominal, egal și concentrat, reliefându-și mușchii intercostali.

E un spectacol de lentoare, precizie și nemurire. Când termină, înoată un bras leșinat vreo 6 bazine, face un duș și dispare ca un fum.

3. Cartofii fumători. Foști înotători, poloiști sau săritori de la trambulină, ei vin de dragul vremurilor apuse, dar și fiindcă sunt prieteni vechi, cu amintiri comune.

Nu par deloc genul sportiv. Sunt în general rotofei, fumează de rup, beau cafele ieftine de la automat și vorbesc întruna vrute și nevrute. Stau grupați pe prima bancă a tribunei, care e mai lată decât restul.

Din când în când, câte unul rupe monotonia și, fără preaviz, se aruncă în apă, preferabil pe culoarul 4. Atunci înțelegi că ai de-a face cu meseriași de tipul old school, care încă pot sufla un 50 de metri fluture la două brațe fără să crape inima-n ei la capăt de bazin.

Tipii ăștia chiar înoată de plăcere. Vreo doi pot fi întâlniți la competiția anuală cunoscută drept Traversarea Tarniței.

4. Obsedații. Sunt performeri focalizați pe două chestii: scule și timp. Au descoperit înotul sau triatlonul la maturitate și acum se pregătesc pentru încercări tari, de tip Ironman.

Par mai rupți de lume decât eremiții din pustia Eghipetului. Sunt poker face. Nu comunică din priviri și nu par să vadă în jur altceva în afară de ei înșiși. Sunt centrul micii lor lumi.

Cu mișcări mecanice, de jucării stricate, vin și fac inventarul sculelor înșirate pe bancă: ceas de măsurat puls, calorii și distanță, dopuri de urechi, cleme de nas, cască, ochelari, palmare, labe, tub de respirat, plus un dispozitiv de ținut între picioare, pentru flotanță.

Le folosesc pe toate, pe rând, de fiecare dată. Poartă o luptă surdă, de gherilă, cu propriul sine, care trebuie supus, smerit și înfrânat.

Te întrebi: oare nu mai bine s-ar autoflagela în piața publică decât să se chinuie înotând kilometri întregi zilnic, de parcă ar lucra în ceva multinațională acvatică?

5. Focile fericite. Ăștia-mi plac foarte tare. Sunt cu pielea așa de tăbăcită, atât de supraponderali și de expirați, încât nu mai au ce demonstra nimic, nimănui. Sunt cei mai zen.

Unii, cardiaci, respiră mai greu. Alții păstrează o formă de invidiat, la pachet cu căști de cauciuc înflorate, de anii ’80.

Îi mână-n luptă trei chestii: socializarea cu foci asemănătoare, bronzarea până la scrum și plutirea de plezir, fără arderea vreunei minime calorii. Nu se dau în lături de la bere.

Sunt, de obicei, foarte matinali: adoră să intre primii pe ușă, vor să fie primii în apă, prieteni cu garderobierele. Dețin o știință secretă despre cum se pot bronza în cele mai ascunse locuri, cum ar fi sub braț.

Drept urmare, adoptă poziții din cele mai stranii, în funcție de unghiul în care cad razele ultraviolete. Pot zăcea așa pe bănci mult și bine, dacă soarele e generos.

Cât despre înot, totul se rezumă la un fel de înaintare lentă, non-agresivă, în poziție verticală, de tip căluț de mare, către un capăt de bazin ce pare că se tot îndepărtează, în loc să se apropie.

Fotografii: Voicu Bojan

Ei bine, mai trebuie să recunosc un ultim detaliu. De mai bine de 10 ani, toți acești eroi ai mei se uită cu coada ochiului la un tip care apare mereu pe la 1 iunie, de nicăieri, ca la o bruscă reuniune de liceu.

Singuratic ca un serial killer, își înoată cei 2 kilometri aferenți într-un craul întins, împărțind distanța fix în două.

Între ture face o pauză de vreo juma’ de ceas, timp în care arată de parcă nu ar face nimic: stă doar așa, jucându-se cu telefonul și privind în jur cu un zâmbet misterios, agățat de colțul gurii.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€