Zece cărți pe care să nu le lăsați din mână

Mihnea Măruță

Redactor

Mi-a fost dor de o ficțiune sănătoasă, cu desfășurare alertă și construcție cinematografică.

Aşa că m-am luat după anunțul „#1 Bestseller mondial”, tipărit chiar sub numele autorului, și am ales „Fiul”, romanul norvegianului Jo Nesbø − publicat la noi de editura Trei.

Fiul e Sonny, un copil de 30 de ani care și-a petrecut ultimii 12 ani în pușcărie, condamnat pentru crime pe care nu le-a comis.

Dependent de heroină, izolat și indiferent, ca și cum tot ce i-a mai rămas de trăit e să-și aștepte moartea, Sonny atrage, prin solitudinea lui, nevoia de spovedanie a celorlalți.

Confesor vicios și totuși inocent, el se trezește din letargie când află că tatăl său, despre care credea că își luase zilele, a fost de fapt ucis de mafia drogurilor din Oslo − sacrificându-se pentru ca soția și băiatul lui să supravieţuiască și rămânând până în ultima clipă ceea se știa despre el că este: un polițist incoruptibil.

Fiul evadează și pornește să-și răzbune tatăl, dar și propria tinerețe pierdută iremediabil. Vinovații sunt aceiași.

*

Datorită Fiului, şi fiindcă vine luna august, m-am gândit să vă propun mai multe titluri, să aveți de unde alege în concediu.

Așa că am mai rugat nouă cititori să vă recomande și ei câte un roman, cel mai recent pe care, odată deschis, nu l-au mai lăsat din mână.

*

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Lebedele de pe Fifth Avenue

O carte de vacanță, pentru doamne în special, este „Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin, care propune o excursie prin sufrageria celor mai bogate femei din New York.

Povestea este inspirată de fapte reale și pornește de la un faimos articol pe care Truman Capote l-a scris pentru revista Esquire (un fragment din volumul său Answered Prayers) și care i-a distrus cariera.

În respectivul articol, Capote dezvăluia secrete bine ascunse ale celor mai înstărite doamne din epocă, care se prezentau în publicațiile vremii (Vogue, Life, Harpers Bazaar) drept neveste cu o viață perfectă.

Pe lângă poveștile savuroase din lumea mondenă a New York-ului anilor ’60, cartea descrie cum erau crescute aceste femei pentru a fi soții fără cusur, cum se raportau ele la ideea de căsătorie și cum ajungeau să le fie pe plac unora dintre cei mai importanți bărbați ai lumii. (Cristina Bazavan, jurnalistă)

Drumul spre casă

În ultima vreme am citit atentă mai mult la felul în care e scris textul și mai puțin la poveste în sine. Dar apoi m-am apucat de „Drumul spre casă”, de Yaa Gyasi, ocazie cu care mi s-a părut că am redescoperit un pic cititul.

E mare lucru să stai toată ziua cu gândul la o carte care te așteaptă acasă, pe birou, și așa am ținut-o eu trei zile, până am terminat volumul.

Pe scurt, totul începe în Ghana secolului al XVIII-lea, când două surori vitrege pornesc în viață de pe poziții diferite, una căsătorită cu un englez, cealaltă, transformată în sclavă.

Urmează povestea acestor surori și a descendenților lor, de-a lungul a opt generații, de la comerțul de sclavi, prin epoca jazzului, până la drogurile moderne și anxietățile care se moștenesc prin ADN.

Scriitoarea Yaa Gyasi s-a născut în Ghana în 1989, trăiește în Statele Unite, iar cartea ei a fost publicată în vreo 22 de țări. Volumul a fost tradus în română la editura Litera. (Lavinia Bălulescu, scriitoare)

Zilele de școală ale lui Isus

Dacă e să vorbim despre romane pe care nu le poți lăsa din mână, ele sunt de mai multe feluri.

Unele pe care nu le poți lăsa pentru că te ține suspansul, altele pentru că sunt scrise fermecător, altele pentru că îți zguduie prejudecățile, altele pentru că densitatea lor te absoarbe și, în fine, cele dintre care face parte și „Zilele de școală ale lui Isus”, pentru că, de multe ori, uiți că ții cartea deschisă și, cu privirea în gol, încerci să răspunzi întrebărilor pe care ți le ridică.

Iar acestea nu sunt puține.

Ce poate să reprezinte acest oraș, Estrella, dintr-o lume aproape complet golită de orice carnalitate a decorurilor, din care face parte și Novilla, în care se desfășura „acțiunea” din precedentul roman al seriei, „Copilăria lui Isus”?

Dacă Novilla era o lume a ficțiunii, acum, Estrella, orașul în care ajung copilul David și părinții săi, Ines și Simon, este o lume a metaficțiunii sau mai degrabă una metafizică?

Ce înseamnă educația sufletelor, pe care o primește David, la școala de dans patronată de Ana Magdalena și de soțul său? Care sunt relațiile dintre matematică, muzică, stele și dans? Dar care sunt relațiile dintre pasiune și rău?

Poate fi crima forma supremă a dragostei pasionale? Se pot reîntâlni iubiții în lumea cealaltă, una a stelelor?

Sunt nenumărate întrebări în romanul lui Coetzee, iar cea supremă este „care este întrebarea supremă?”, aceea pe care ar trebui să ne-o punem ca să ieșim din eternul ciclu al nașterii, al vieții și al morții.

Dacă vă aflați mai degrabă în căutarea întrebărilor decât a răspunsurilor, citiți-l! Dacă nu, nu. (TO Bobe, scriitor)

Undeva, departe

Nu e chiar cartea de concediu. Și asta din două motive practice: primul e cel mai evident. E grea. Are 484 de pagini și vreo câteva sute de grame bune, ceea ce s-ar putea să fie un inconvenient notabil într-un troller regulamentar de 20 de kilograme.

Dar, hei!, printre tricouri, bermude, cabluri și baterii, elastice de păr și șapte loțiuni de soare, cu grade diferite de protecție, printre cârnații pentru care unii dintre noi am aflat că suntem opriți la granița bulgară, poate găsiți loc și pentru acest volum.

Al doilea anti-motiv: s-ar putea să vă sperie riscul de a vă strica vacanța cu un „depresiv”.

În fond, plecăm în vacanță, printre altele, ca să alungăm depresia: stresul de la job, din trafic, excell-urile care nu ies, facturile din cutia poștală, vecinii care sâmbăta fac sculpturi rupestre cu bormașina.

Și, totuși, „Undeva, departe”, a lui Andrew Solomon, e una dintre cărțile perfecte pentru vacanță.

Nu doar pentru că este un volum despre călătorii, despre artă, o pledoarie pentru toleranță, diversitate și pentru nuanțe, ci și pentru că este scrisă cu un ritm senzațional, de jurnalist adevărat, cu zeci de pagini care alină și care „te duc acolo”.

În Moscova care fumega în anii destrămării URSS-ului sau în cea putinistă, în China, în Cambodgia, după masacrele comise de khmerii roșii, în frigul și depresia inuiților din Groenlanda, printre ruinele războaielor africane, dar și în România, în cimitirul din Dorohoi, unde sunt înmormântate o parte dintre rudele lui Solomon.

„Am scris în aceste pagini despre călătorie ca un mijloc de a înțelege depresia, dar, de fapt, călătoria este opusul depresiei. Depresia este o retragere spre interior, iar călătoria este o deschidere spre exterior”, scrie Solomon.

Călătorie și lectură plăcute, așadar! (Dan Duca, jurnalist)

Shantaram

Să tot fie câțiva ani de când sunt atras în mod misterios de scriitori din Orient. Naguib Mahfouz, Khaled Hosseini, Hisham Matar sunt câteva exemple. De ce atât de puternică re-orientarea asta, de ce acum − sunt întrebări ale căror răspunsuri m-au ocolit insistent.

Singura argumentație aproape plauzibilă ar fi următoarea: în ultimele două decenii, am avut naiva convingere că drumul nostru este către vest.

Spre libertate, capitalism, bunăstare, fie și în forme imperfecte.

Dar m-am înșelat. Ori am fost înșelat, ce mai contează!

Certă este schimbarea direcției societății românești, întoarcerea la un set de valori de neînțeles, aproape absurd: al lipsei de reguli, al corupției, al „descurcatului pe cont propriu și prin orice mijloace”.

Instinctiv, am început să caut repere care să mă ajute în noua lume veche și am dat peste „Shantaram”, de Gregory David Roberts.

Linbaba, un australian (altfel spus, un „vestic”), evadează din închisoare și ajunge în Bombay, India, adică. Cartea descrie, uneori stângaci, cei zece ani petrecuți acolo, în Est, sub imperiul haosului, al corupției și abrutizării.

Primele 200 de pagini mi-au devenit un fel de ghid al supraviețuirii aici, la noi. Desigur, paralela e forțată, dar a venit așa de natural!

Un paragraf spune cam așa: „E o diferență între mita cinstită și mita necinstită. Pe când mita necinstită este peste tot în lume, mita cinstită este doar în India”.

Evident că autorul nu știa despre România: o Indie mică, a cărei soartă este să oscileze veșnic între est și vest. (Bogdan C. Dumitru, matematician)

Ucenicul arhitectului

M-a cucerit, m-a fermecat, m-a transportat: n-am plecat de pe șezlong până nu am terminat acest roman − „Ucenicul arhitectului”, de Selif Shafak.

Autoarea e o povestitoare de excepție, care captivează prin scriitură, prin alegerea unor teme de interes general și prin știința de a construi context (m-am simțit ca un copil ascultând o poveste pe care nu vrea cu niciun chip să o piardă, ci ar vrea să continue la nesfârșit).

Sunt convins că această carte e la fel de interesantă și pentru un adolescent obișnuit cu cititul, și pentru un bătrân rafinat, pentru o femeie la fel ca pentru un bărbat. (Cezar Ioan, editor)

Sărăcuțul lui Dumnezeu

Să nu-ți curgă cuvinte, ci miere din gură. Să nu te gândești toată ziua la micii mafioți și marii proști de pe Dâmbovița, ci la dealurile umbrite din Umbria, pe care mai ieri umblau sfinții și azi umblă nebunii.

Să nu ți se încleioșeze neuronii de scârbă, ci să se adâncească în întrebări miezoase.

Să te bucuri… să te umpli… să citești despre „Sărăcuțul lui Dumnezeu” (editura Humanitas, 2016), despre care numai un grec ca Nikos Kazantzakis putea scrie atât de nerușinat și pe care un român, Ion Diaconescu, l-a tradus atât de miraculos, că la unele pagini ajunsesem să cred că e lucrul necuratului.

„Oare să aibă dreptate Francisc, că cine se gândește la Dumnezeu se încălzește iarna, iar vara se răcorește? Sigur, pe acel munte aspru m-am gândit deseori la Dumnezeu, însă tot deseori m-am gândit și la focul aprins și la masa întinsă și să miroasă lumea de la purcelușul fript”. (Vlad Mixich, jurnalist)

Grădina de sticlă

„Grădina de sticlă”, de Tatiana Țîbuleac, este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații și al unei povestitoare pe cît de autentice, pe atît de surprinzătoare.

Dacă în primul ei roman, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare între coagulare și dezagregare, între Rusia și Europa, între luptă și fatalitate.

N-am nici o îndoială că „Grădina de sticlă” este cel mai bun roman românesc pe care l-am citit de cîțiva ani încoace. (Simona Sora, scriitoare)

Greva păcătoșilor

Mi-e greu să rezum în câteva paragrafe „Greva păcătoșilor”, romanul-mamut (1100 de pagini!) al doctorului Florin Chirculescu (mai cunoscut iubitorilor de F&SF sub pseudonimul Sebastian A. Corn), date fiind bogăția de idei, erudiția-i monstruoasă sau acuitatea cu care surprinde reacții, personaje și întîmplări.

Chirculescu își construiește acest magnum opus în jurul a doi frați din Bucureștiul anului 2013.

Diferiți ca preocupări (unul e medic și se confruntă cu un sistem corupt, celălalt face parte din serviciile secrete − statul paralel, anyone?), cei doi sînt uniți de aspirația de-a urca pe Nanga Parbat (8125 de metri, în Himalaya pakistaneză, al nouălea vârf al lumii).

Iar povestea lor e scrisă de medicul profetului Mahomed, în anul 632.

V-am pus pe gînduri?

Foarte bine, căci aceasta-i genul de carte ce se cere savurată pe îndelete, informație cu informație, revelație cu revelație.

E o carte totală despre un prezent acut, contaminat de parfumul tare al unui trecut fabulos. (Horia Nicola Ursu, editor)

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€