Zece cărți despre care nu am scris în 2016

Selecția lecturilor din această rubrică nu este valorică, ci afectivă și contextuală. Inevitabil, o mulțime de cărți valoroase, frumoase sau doar delectabile rămân pe dinafară într-un an de citiri.

De aceea, în loc să construiesc un top al celor mai frumoase cărți de anul acesta, mi se pare mai sănătos să vă ofer alfabetic, după numele autorului, un catalog de zece cărți despre care mi-ar fi plăcut să scriu în 2016, pe lângă cele despre care am apucat deja să scriu.

La mulţi ani!

*

Lisa Appignanesi, Rachel Holmes și Susie Orbach, Cincizeci de nuanţe ale feminismului (traducere de Ioana Pelehatăi, Hecate, 2015) – nu este doar o parodie la lamentabilul bestseller Fifty Shades of Grey, ci e mai ales o carte scrisă de 50 de femei reale și vizibile în câmpurile lor de acțiune publică:

„Nu există un singur tip de feminism și un singur tip de feminist(ă). Acest concert de nuanțe e un cor pe mai multe voci, e adesea dizarmonic, dar ține un ison, iar acest ison e contagios”.

Matei Călinescu și Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii (Humanitas, 2016) – o reeditare inclusă în seria de autor Matei Călinescu, recomandabilă în întregime. O carte splendidă, atât datorită interlocutorilor, cât și conversației lor.

Expatriați, reveniți în țară ca „stafii melancolice”, cei doi privesc retrospectiv aproape cinci decenii din istoria României.

Rațiunea și emoția, modestia și luciditatea, cunoașterea unor fenomene culturale din interior colorează formarea unor caractere și transformarea unei națiuni.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Fabrici, uzine, oameni noi. Obsesia industrializării în România socialistă

În România anului 1950 ponderea țăranilor însemna 74,1% din totalul populației pentru ca în 1989, la finalul dictaturii ceaușiste, aceștia să reprezinte doar 27,5%. Aveam o țară confiscată de sovietici, secătuită de război, agrară, care opera într-un stil aproape medieval din punct de vedere al utilajelor. Cu vremea, țăranii au fost strămutați în orașe pentru a construi socialismul și pentru a deveni ‘oameni noi’. Cum de s-a întâmplat această teribilă mutație și cu ce consecințe? 

Richard Dawkins, Lumea ca un mare spectacol (traducere Mihnea Gafița, Humanitas, 2016) – lectura clasică despre evoluția naturală.

Pe lângă obligația recitirii într-o epocă a acutizării dogmatismelor și conspiraționismelor, cartea se citește cu mare delectare și pentru reprezentarea transformărilor naturale ca spectacol de forme și adaptări. Ca un imn științific al naturii.

Judit E. Ferencz, Singurătate gonflabilă. Prozatori maghiari din Transilvania (prefață de George Volceanov, Editura Institutului Cultural Român, 2016) – o antologie entuziasmantă de traduceri făcute de Judit E. Ferencz din 17 prozatori maghiari contemporani, printre care Péter Demény, Zsolt Láng, Evelin Márton, István Szilágyi sau Attila Mózes.

Invită la comparații interculturale, dar mai ales conține texte de cea mai bună calitate, anunțând câțiva prozatori redutabili.

Eva Illouz, De ce iubirea doare. O explicaţie sociologică (traducere de Virgil Stanciu, Art, 2015) – un volum care corectează o mulțime de clișee din înțelegerea iubirii.

Cartea gândește iubirea ca pe elementul social hotărâtor în determinarea valorii sinelui, astăzi mai mult decât oricând.

Căderea în ridicol a limbajului pasiunii, răcirea sentimentelor romantice nu ne-au făcut mai apți de a gestiona suferința din iubire:

„Iubirea și-a schimbat forma, în sensul că și-a modificat modurile de a răni”.

Liviu Malița, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977 (Cartea Românească, 2016) – o istorie subterană a literaturii române, construită din erezii, subversiuni și mai ales din aducerea la lumină a ce și cum s-a șters în acei ani de „război (al cenzorilor cu literatura – n.m.) încheiat fără o bătălie și o victorie decisivă, văduvit de eroi incontestabili, dar în cel mai înalt grad pustiitor”.

Un volum uriaș de documentare și o scrupulozitate spartană a expresiei sunt deja marca studiilor publicate de autor.

Elizabeth Strout, Olive Kitteridge (traducere Ioana Opaiț, Litera, 2014) – deși alcătuită din 13 proze scurte, se citește ca un roman de personaj. În centru se află teribila, dar și minunata Olive, o profesoară pensionară cu nesuferite inflexibilități de dictator domestic, dar și cu înduioșătoare slăbiciuni.

Unor mișcări minime în ordinea întâmplărilor le corespund provocări maxime în ordinea emoțiilor, a comunicării și a înțelegerii celorlalți. O carte deloc complicată, dar tulburătoare și memorabilă.

Ngũgĩ wa Thiong’o, Un bob de grâu (traducere de Alexandra Fusoi, Polirom, 2016) – cel mai cunoscut roman al unui kenyan care s-a aflat anul acesta printre favoriții la premiul Nobel.

Este un roman despre rupturi: a Kenyei de Imperiul Britanic, dar și ale prietenilor unii de alții, ale familiilor și ale complicităților. Greutatea socială a subiectului e dublată de o construcție și de o știință a prozei care dezvăluie un mare romancier, demn de toată atenția.

Ovidiu Verdeș, Muzici și faze (Polirom, 2016) – reeditarea unui roman care ar trebui integrat în listele obligatorii de lecturi pentru adolescenți.

Mircea Cărtărescu îl consideră pe autor un Salinger român, iar cartea – „cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace”.

O redutabilă memorie senzorială reproduce vârsta de aur a adolescenței fără nicio concesie sentimentalistă, din chiar fluxul vârstei.

Jeanette Winterson, O paranteză în timp. Poveste de iarnă de William Shakespeare reimaginată (traducere de Vali Florescu, Humanitas Fiction, 2016) – este răspunsul autoarei la provocarea adresată de editura Hogarth mai multor scriitori contemporani foarte cunoscuți de a rescrie piesele lui Shakespeare.

Scriitoarea a ales Poveste de iarnă și istoria geloziei lui Leontes (acum, Leo) față de Hermiona (acum cântăreața MiMi).

Cele mai frumoase pagini ies din iluminarea a ceea ce rămâne în plan secund la Shakespeare. Copiii moștenesc, la pachet cu traumele induse familial, logica excesului după care s-a ghidat viața părinților.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€