What a Feeling!

Valentin Șchiopu

Redactor

Născut la Valea Hotarului, lângă granița cu Ucraina, Miron Bococi (31 de ani) și-a rostogolit piatra de hotar până, hăt, în Catalonia. A încălecat pe o șa, iar povestea lui s-a desfășurat cam așa.

A fost, la început, omul bun la toate – calul de bătaie, cum s-ar spune. La 19 de ani, descoperea foșnetul irezistibil al bancnotelor în euro. La paga era bună, iar tânărul moroșan trecea „cu 200 la oră” de la una la alta, printre atribuțiile mereu schimbătoare din fișa postului.

Într-o zi, a realizat că asta e exact viteza cu care își ratează viața. Și-a făcut un calcul și i-a dat „Superzero” sau „Minuszero”, cum îi place să glumească. Atunci și-a dat seama că, așadar, nu riscă mare lucru, după care și-a prezentat demisia.

Gândul că măcar va face ceea ce iubește cel mai mult, dresajul natural de cai, l-a consolat.

L-a întâlnit apoi pe Feeling, un mânz pe care a pariat totul: 4.000 de euro pe care i-a plătit în 4 ani, ca să fim mai exacți.

A muncit enorm pentru a-și stinge datoria și, între timp, a devenit unul dintre cei mai apreciați oameni din domeniu. Spectacolele sale – denumite free style horse show – adună mii de spectatori în Spania, Germania, Elveția sau Italia.

La 31 de ani, Miron Bococi are propria fermă de cai, la Llinars del Vallès, orășel aflat la 40 de kilometri de Barcelona.

Un video postat pe Facebook, cu o reprezentație oferită de Bococi și de calul Feeling, a strâns milioane de vizualizări.

Estupendo, ar exclama spaniolii. Bueno, de acord, e minunat: sincronizare perfectă, naturalețe și o capriolă impecabilă, care spune totul despre forța lui Feeling. (Capriola e saltul caprei – săritură în sus și înainte cu membrele anterioare îndoite de la genunchi, iar cele posterioare, complet întinse înapoi).

În urmă cu 12 ani, Miron tocmai absolvise Liceul pentru Industrie Mică și Servicii din Sighetu Marmației. Era și ucenicul arhitectului Dorel Cordoș, un moldovean fascinat de bisericile din lemn din nordul României, după planurile căruia a fost ridicată cea de la Săpânța-Peri.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

Se pregătea să dea admitere la Arhitectură, cu gândul că avea să continue pasiunea maestrului său pentru modelarea lemnului și simbolistica motivelor sculptate pe porțile maramureșene. În plus, Miron își exersa abilitățile fizice la kung fu și făcea parte și dintr-o trupă de break dance, numită Radikal.

Radicală a fost și decizia pe care a luat-o imediat după Bacalaureat. Le-a spus părinților că vrea să muncească pentru 3 luni în Spania, „răgaz” care l-ar fi ajutat să-și cântărească opțiunile legate de viitor. Iar 3 luni s-au făcut 12 ani.

A fost atras de ideea de a munci la un centru de echitație, un loc inimaginabil pentru Miron, la acea vreme. Iubea caii de mic, se ocupa de cei din gospodăria familiei, dar nu-și putea închipui cum arată un manej făcut după toate standardele.

Era pur și simplu curios, chiar dacă știa că va merge „la curățat grajdurile”.

Chiar și omul care urma să-l recomande pentru angajare a încercat să-l descurajeze: „Exigențe mari, muncă fizică susținută, se mai lucra și noaptea”.

Inutil: maramureșeanul și-a făcut bagajele și a aterizat la o fermă de lângă Barcelona. Nu vorbea limba, dar era mereu disponibil, gata să ajute pe toată lumea. Iar șefii au început să-l exploateze.

Lucra și la manej, dar și la restaurantul patronilor săi. La grajduri făcea muncă de întreținere și pregătea caii pentru clienții care luau ore de călărie, iar la restaurant se spetea, în condiții dificile, pentru extinderea parcării.

*

O galerie foto cu Miron Bococi în acțiune:

*

După două luni și jumătate, Miron se afla din nou în fața unei dileme: să se întoarcă acasă sau să rămână în Spania?

„Mă simțeam responsabil față de părinții mei sau față de domnul Cordoș. Oamenii ăștia făcuseră niște lucruri pentru mine, încercau să mă ajute să-mi împlinesc niște visuri, mi-au dedicat energie și timp, iar eu le întoarceam, practic, spatele, dintr-odată, spunându-le că vreau să fac altceva. Am decis, totuși, să rămân în Spania.”

Un văr de-al tatălui său, stabilit în Barcelona, l-a ajutat să-și schimbe locul de muncă. Pentru următoarele două luni avea să ajute la renovarea unui restaurant din Polinyà, undeva între Barcelona și Sabadell.

Când s-a tăiat panglica, a fost înregimentat în personalul de la bucătărie. Ajunsese iarăși calul de poștă, alergând toată ziua. Nu lucra niciodată mai puțin de 12 ore pe zi. Câștiga, în schimb, 2.400 de euro pe lună.

Din când în când se gândea la tatăl său și la faptul că, de cele mai multe ori, acesta se mulțumea cu maximum 50 de euro când reușea să vândă „o trăsură de lemne”. Gândul acesta îl făcea să meargă înainte.

Până într-o zi din vara lui 2005.

„Era o dimineață mai liniștită. Priveam din bucătărie gazonul restaurantului. Era foarte fain acolo, zona, restaurantul și totul. Mă tot gândeam că eram de aproape un an în locul ăla, că monotonia începuse să se instaleze, că îmi propusesem să fac asta doar o perioadă foarte scurtă, dar intensă, să câștig niște bani, după care să fac ceea ce-mi place, și cu asta basta. Și atunci am zis – Frate, nu mergem bine. Nu!

Nu vedeam nici lumina zilei. Intram la muncă și treceam pe acolo cu 200 la oră, prins cu tot felul de treburi. Lucram foarte, foarte, foarte multe ore. 12, 14, 16…

OK, banii ne sunt necesari, dar nu pot cumpăra foarte multe chestii. Am zis, gata, trebuie să fac ceea ce-mi place, altfel viața nu mai e frumoasă. Nu poți trăi pentru a fi sclavul banului. Nu, eu nu voi trăi așa. După asta, totul a devenit mai simplu, deși evident că viața mea urma să se complice în multe privințe”, povestește Miron.

O nemțoaică i-a oferit șansa de a lucra la ferma ei din Catalonia. Un filmuleț cu o demonstrație a americanului Pat Parelli i-a deschis ochii lui Bococi.

Parelli e celebru pentru că a revoluționat domeniul său, dresura de cai, în anii ’80, când a introdus conceptul de Natural Horsemanship. El susținea că animalele pot fi îmblânzite printr-o comunicare și psihologie potrivite, și nu prin umilire, duritate și teamă.

Miron a îmbrățișat metoda Parelli, dar, treptat, și-a găsit propriul drum în dresajul natural.

La un moment dat, a decis s-o ia pe cont propriu. Prietenii l-au ajutat. L-au împrumutat cu bani pentru a-și îmbunătăți primele boxe sau chiar i-au oferit un teren viran unde și-a amplasat primul său manej, cu numai două acoperișuri, dar „con mucha ilusion”.

Drumul până la succes a fost unul dur. Părea un personaj desprins dintr-un western.

„Un ciudat, lucrând pe un teren mic și amărât cu câte un cal, și care insista să vorbească despre partea de psihologie a animalelor, asta eram.”

Încet-încet, reputația sa a crescut în zonă. Excentricului îmblânzitor de cai din România i se lăsau pe mână cazurile pentru care nu exista nici o soluție – caii problematici.

Feeling a fost unul dintre ei, un mânz pe care a-l fi trebuit să-l educe pentru a deveni senzația unui important club de sărituri din Barcelona. Lui Miron i-a plăcut căluțul de la bun început. Era diferit, special.

I-a plăcut atât de mult, încât s-a decis să-l cumpere. 4.000 de euro, sumă pe care a achitat-o în aproape 4 ani. Primele rate le-a plătit cu mare greutate.

Au fost șase luni grele, câștiga destul de puțin. Avea doar un feeling în legătură cu mânzul ăsta, însă nicio garanție. Așa i-a dat și numele. Câțiva ani mai târziu, Miron avea să afle că nu s-a înșelat.

„Feeling e un crack, un star”, spune el acum. Împreună, au cucerit publicul din Spania.

„Feeling e un cal inteligent, special, polivalent. Are un temperament bun, nu e supărăcios. Suntem doi prieteni, din specii diferite.”

Miron Bococi și Feeling. Foto: Sandra Lopez ©

Între timp, ambițiile lui Miron Bococi s-au extins. A cumpărat 11 cai pentru ferma sa din Llinars del Vallès și intenționează să-i pregătească pentru vânzare. Cumva, clienții vor avea o satisfacție deosebită cu cai dresați într-o formă specială.

Miron spune că poate să-și dea seama ce fel de cal i se potrivește unei persoane, după caracter și sensibilitate. Nu știe însă dacă, odată ce va lucra cu un mânz și se va atașa de el, va putea să-l mai înstrăineze.

Azi, el muncește la fel de mult ca în primii ani după ce a aterizat în Spania. Diferența e că, printre caii săi, se simte acasă.

Când se gândește la Maramureș, îl apucă nostalgia. N-a mai ajuns la Valea Hotarului de șase ani.

„Procesul acesta n-a fost deloc simplu. Nici din punct de vedere economic, nici din altele. Trebuie să fii conectat cu caii într-o anumită formă. Îți iau foarte mult timp, e nevoie să le dedici sută la sută din timpul și energia ta.

Ce-mi lipsește mie de acasă?

Eu cred că în lume, în general, lipsește partea aceea de inocență a țăranului român. Viața aceea de la țară, simplă și lipsită de intrigi, unde nu există frica asta de tot și de toate. Acolo, poți fi eventual îngrijorat că vine ploaia și n-ai apucat să-ți strângi fânul.

Cum ai părăsit acea inocență, primești un număr de ordine și te înscrii la coada dorințelor obișnuite: o mașină mai puternică, o casă mai mare, niște haine mai bune. Și nu știu dacă asta se poate numi viață.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€