Welcome to Hotel Aristide

Ioana Epure

Oamenii faini

21/03/2021

Acest material este primul dintr-o serie PressOne despre viețile diasporei românești din Grecia, unde, conform unor statistici din 2014, trăiesc peste 45 de mii de români.  

După aproape patru ore de alunecat pe Marea Egee, sub un cer perfect senin și soarele de martie, nava oprește în portul Syros, o insuliță cu nici 25 de mii de locuitori. 

Aici, o româncă și-a găsit, după mulți ani de căutări, fericirea, „nu chiar ca în The Sound of Music, când dansează Julie Andrews pe vârful muntelui”, așa cum o descrie chiar ea, dar, în orice caz, un loc în care e mulțumită, pentru că trăiește viața pe care și-o dorește. 

„Au fost ani în care n-am mers deloc la plajă”, începe Oana Aristide povestea (despre care a și scris în Financial Times), referindu-se la perioada în care a renovat clădirea în care ne aflăm.

Aceasta, numită simplu Hotel Aristide și cumpărată împreună cu mama și sora ei în 2017, pe vremea când era doar o casă abandonată, s-a transformat acum, ca o Cenușăreasă care poate să-și păstreze hainele frumoase și după 12 noaptea, într-un boutique hotel ce tocmai a fost inclus de Forbes într-un top 10 al celor mai interesante hoteluri care se vor deschide anul acesta în Grecia. 

„În primul an mergeam foarte des. După aceea, pur și simplu n-am mai avut starea. Aveam impresia că trebuie să fii deja relaxat ca să te duci la plajă. Și nu eram”, adaugă ea. 

Oana locuiește din 2018 în Syros, și tot de atunci muncește să pună pe picioare hotelul, un proiect ambițios la care a muncit împreună cu mama și sora ei, care a trebuit finalizat în mijlocul pandemiei și a necesitat sacrificii mari din partea tuturor. 

Sighișoara - Londra - Syros

Oana Aristide s-a născut la Sighișoara. Bunicul din partea mamei era grec, mama româncă, tatăl originar din Yemen. Pentru că părinții ei călătoreau mult când era mică, a fost crescută mai degrabă de bunică. După ce tatăl ei s-a întors în Yemen, mama ei a cerut azil politic în Suedia, unde după 1989 au ajuns și Oana și bunica ei. 

A rămas acolo împreună cu familia până la terminarea liceului, a studiat un an în Italia, după care a revenit în România. 

„Din idealism, aveam senzația că pot să ajut cumva la tranziția din comunism, să ajungă România o țară mai asemănătoare cu Suedia”, își amintește ea.  

În România, deși își dorea să scrie, să dea la Litere sau la Regie, a făcut Academia de Studii Economice din București și a lucrat la BNR pentru o vreme. A avut chiar ocazia să intre în politică, însă nu s-a simțit confortabil cu asta. 

„Mi s-a părut foarte greu să reziști în mediul acela fără să devii corupt. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le treci cu vederea ca să ajungi să ai o carieră, să ajungi într-o poziție în care chiar poți influența lucrurile. Și nu am simțit că sunt eu omul care ar putea să facă asta”.

Pentru că era pasionată de literatură și pentru că și-a dorit să locuiască într-o țară în care se vorbește engleză - pentru că oricum scria și citea în engleză - și unde să existe și un public pentru literatură, a ajuns în Londra, unde a lucrat ca economist în City, dar „nu a fost ăsta focusul meu, asta a fost doar ceva ce plătea facturile”.

Syros a fost primul loc din Grecia în care a venit, încă din 2008, în vacanțe, și i-a plăcut atât de mult, încât în 2016, împreună cu mama și sora ei, au decis împreună să își cumpere un apartament sau o casă de vacanță acolo. 

Au petrecut un an căutând, dar mereu dădeau peste ceva în neregulă: locația, camerele prea mici sau prea întunecoase, condiția în care se afla imobilul - majoritatea erau într-o stare foarte proastă. 

Casa în care și-au deschis în cele din urmă hotelul era mult peste bugetul lor, dar era impunătoare și le-a căzut cu tronc tuturor.  "Era foarte trist să o vezi în starea în care era și să știi cum ar putea să fie. Dacă m-ai fi întrebat înainte de a face asta, poate ți-aș fi zis că toată partea de decor și de design va fi o plăcere, pentru că asta îmi place foarte mult. A fost doar 1% din proiect." 

Prima care s-a hotărât să se înhame la proiect a fost sora Oanei, care a decis că o să muncească încă un an-doi într-un job extrem de greu, la care altfel ar fi renunțat, ca să poată ajuta la achiziționarea casei. „E medic și lucrează la Cercul Polar, în Suedia, ca locum doctor, practic înlocuiește alți medici. E un job mult mai bine plătit decât în mod normal, dar pe care medicii din Suedia îl fac maximum șase luni, până strâng niște bani.”

După trei ani, sora Oanei tot cu asta se ocupă. Și tot au avut nevoie de un împrumut pentru a duce proiectul până la capăt. 

Au găsit casa în 2017, apoi în 2018 au cumpărat-o, plătind avansul chiar înainte să știe  dacă vor primi împrumutul. 

Iar acesta a fost doar primul pas dintr-o relație extrem de dificilă cu banca grecească, care le-a împrumutat o parte din costul clădirii și o parte din costul renovării. "A mers totul extrem de încet, au fost extrem de multe surprize. E un împrumut pentru care garantezi cu o proprietate și plătești o dobândă, dar care nu ți se dă așa cum te-ai aștepta să ți se dea: aici sunt banii, ocupă-te. Ți se impun tot felul de alte condiții." 

„Am senzația că gândesc ceva și se va auzi în toată insula”

Syros nu e o insulă grecească tipică, vara înțesată de turiști și iarna pustie, așa cum este vecina ei, Mykonos, aflată doar la o jumătate de oră cu feribotul. E capitala Cicladelor, are universitate, are instituții publice și, tot spre deosebire de Mykonos, își păstrează încă propria-i viață autentică. 

O plimbare de jumătate de oră pe jos te duce din Ermoupoli, cel mai mare oraș de pe insulă, și portul unde te lasă feribotul, în Ano Syros, un orășel îngrămădit pe coasta unui deal, cu străduțe pietonale înguste și întortocheate, scări și zeci de pisici care te privesc suspicios de pe acoperișuri și ziduri. 

Într-o sâmbătă după-amiaza, străduțele din centrul orașului Ermoupoli sunt înțesate de localnici ieșiți la cumpărături în piața volantă din centru. Miroase a pește proaspăt și a produse calde de patiserie, iar pe faleză oamenii se plimbă, beau frappe-uri și mănâncă souvlaki pe băncuțe, în lipsa tavernelor care altă dată ar fi fost înțesate de lume. 

„Unii oameni, când se gândesc la insulele din Grecia, se gândesc la sate micuțe de pescari”, povestește Oana. „Ermoupoli nu e așa. E departe de a fi Londra, dar nu e lipsit de cultură sau oameni interesanți, chiar și din expații de aici. Vecinul din spatele hotelului e un producător britanic destul de cunoscut, am prieteni designeri, scriitori. E o comunitate în miniatură, dar e la fel de variată ca în Londra și la fel de interesantă”, spune ea.

Dar recunoaște, în același timp, că îi lipsește teatrul. Nu vorbește încă limba greacă așa cum ar fi necesar ca să poate să înțeleagă piesele, și nici nu a insistat să o prindă la nivel conversațional, „pentru că limbajul și scrisul sunt importante pentru mine, și am preferat să nu vorbesc deloc și poate, odată, o să am timp să studiez și să vorbesc corect. Să scriu, să citesc ceva mai sofisticat”.

O întreb cum a fost tranziția de la viața din City-ul londonez la viața pe o insulă grecească. 

„Cel mai surprinzător și diferit mi s-a părut felul în care nu mai ești anonim. În Londra, mie îmi plăcea foarte mult asta. Că totul e nou, pentru toată lumea, tot timpul. Și pentru că toți sunt străini, există foarte puțină preocupare cu aparențe, cu chestii de ce zice lumea. Nu există. Aici toți îi cunosc pe toți. Am senzația că gândesc ceva și se va auzi în toată insula. Nu vorbești la fel de liber cum vorbești în Londra.”

Dar asta vine și cu niște avantaje. În Syros nu există niciun fel de criminalitate, iar oamenii se ajută între ei. 

„Ceea ce a fost neobișnuit pentru mine - eu eram obișnuită să fac totul singură. Am ales să fac lucruri în viață care nu depind neapărat de alții, până la proiectul ăsta. Și la proiectul ăsta am depins de alții. Am învățat să colaborez, să am răbdare. Diplomație. Cum să motivezi și să înțelegi oamenii.”

„Sora și mama mea îmi ziceau să le trimit poze cu aranjamentele din fiecare cameră și eu nu știam dacă nu va exploda boilerul”

În prima zi când au deschis ușile a cinci dintre cele nouă camere ale hotelului, în 2020, aproape de sfârșitul sezonului estival, la capătul a aproape trei ani de muncă, nu apucaseră să testeze mai nimic - de la apă la aer condiționat, toate lucrurile din hotel erau nou-nouțe și doar ce fuseseră instalate. 

„A fost nerve-racking ziua aia. Așteptam să iasă oribil de rău”, își amintește Oana zâmbind. Mama și sora ei îi scriau din Suedia, „îmi ziceau să le trimit poze cu aranjamentele din fiecare cameră și eu nu știam dacă nu va exploda boilerul. Dar am avut noroc, a ieșit totul bine, toți musafirii au fost mulțumiți, avem numai review-uri de 5 stele”. 

Peste toate, a venit și pandemia. "Ai un business nou, în primul an te aștepți să fie greu oricum. În contextul ăsta, de hotel, financiar e dezastru. Singurul lucru bun pentru noi a fost că am avut un fel de soft opening lung, în care am învățat foarte multe, dar nu am fost solicitați la fel de mult cum am fi fost dacă ar fi fost un sezon normal." 

„A fost o săptămână în care am tot plâns”

Prin coridoarele înalte ale hotelului, acum închis încă de lockdown-ul grecesc care urmează să se încheie cel mai devreme în aprilie, se aud ecourile unor mieunături de pisici. Syros, ca multe alte insule grecești, e un paradis pentru pisici aparținând deopotrivă străzii și oamenilor, care le lasă grămăjoare de mâncare pe ziduri și libertatea de a-și vedea în rest liniștite de viață. 

O întreb pe Oana când i-a fost cel mai greu. Când a plâns. Îmi povestește de primul lockdown, în care statul grecesc a sistat activitatea pe toate șantierele de construcții și când, în mijlocul întregului haos al pandemiei, a închis din greșeală în hotel o pisică însărcinată.

Când revenit după câteva zile, a găsit pisoii înfometați. Unul dintre pisoi murise deja, ceilalți doi au murit după două zile. "M-a afectat foarte tare. Probabil și pe fondul stresului de la lucrări. A fost o săptămână în care am tot plâns."

Pisicile care se aud acum sunt adoptate și locuiesc momentan într-o cămăruță din hotel, până când Oana o să le ia cu ea acasă. Sunt oarbe, din cauza unei infecții banale la ochi, care s-ar fi tratat în mod normal ușor, dacă n-ar fi fost ale străzii înainte să se adăpostească în hotel. „Cred că încerc să-mi rezolv trauma cu pisoii”, spune Oana. 

În același timp, îmi arată fotografii cu Alexia, câinele ei, un buldog francez care s-a mutat cu sora ei în Suedia, pentru că în Syros era prea cald. 

„Sunt un om în general fericit”

Pe 12 martie, Oana a lansat prima ei carte, despre care cronicile spun că e „chilling, cryptic-apocalyptic, and highly thought-provoking” și care a fost inclus de The Sunday Times în lista celor mai bune romane SF din martie 2021  - romanul „Under the Blue”, o distopie post-pandemică pe care a terminat-o în 2019, cu doar puțin timp înainte ca pandemia reală să înceapă.

„Era oricum plauzibil ca scenariu”, spune ea, deși atât ea, cât și editura trebuie să explice constant că a fost scrisă înainte de pandemie, nu după, pentru a încerca exploatarea unei catastrofe mondiale.

Însă dincolo de asta, libertatea de a scrie este unul din avantajele care vin la pachet cu existența liniștită într-o insulă grecească. Mai ales că acum, după deschidere, Oana se simte mult mai relaxată. Știe că orice s-ar întâmpla hotelul e gata, că e apreciat pe insulă și că familia ei e mulțumită. 

"Sunt un om în general fericit. Nu ca în The Sound of Music, când dansează Julie Andrews pe vârful muntelui. Aia e genul de fericire care se întâmplă rar. Dar ești mulțumit cu tine când ai impresia că faci ceea ce vrei. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu blocată într-un anumit scenariu, întotdeauna când am vrut să fac ceva, am făcut.

Nu sunt genul care să am un serviciu, să mă plâng că nu-mi place și să rămân în continuare. În momentul în care îmi dau seama că ceva nu-mi place, plec. Grecia a fost ceva ce nu m-a forțat nimeni să fac, am ales eu să fac asta. A fost greu, dar dacă ești fericit să fii provocat și să faci ceea ce îți place să faci, atunci da."  

Iar dacă și-ar dori ceva pentru viitorul ei în Syros, ar fi o formă de turism sustenabil care să nu distrugă locul, așa cum s-a întâmplat în Mykonos. „Acum 25-30 de ani era un sat de pescari. Acum a devenit o chestie foarte comercială, și singurul motiv ca să mergi acolo e că merg mulți alți oameni acolo. Nu mai e nimic autentic. Și asta se întâmplă cu multe locuri, din păcate.”

„Cu ce scop călătoriți?”, mă întreabă polițista în port, înainte să mă îmbarc înapoi pe feribotul spre Atena. Îi povestesc de Hotel Aristide și zâmbește. N-am întrebat-o pe Oana ce mai înseamnă acasă pentru ea. 

Dar cred că nici nu era nevoie.