„Vom fi cu adevărat liberi când vom învăța compasiunea, perseverența și curajul”

Una dintre imaginile cu cel mai puternic impact surprinse în zilele Revoluției înfățișează doi tineri, undeva lângă sediul TVR. Unul dintre ei ține în mână un afiș cu mesajul ”Copiii noștri vor fi liberi”.

Octav și Bogdan erau studenți la matematică în 1989, în anul II, respectiv anul III. Din cadru lipsea însă chiar cea care i-a adus împreună pe 23 decembrie, de altfel autoarea mesajului: Oana Fărcășanu, sora lui Octav, colegă de an cu Bogdan și viitoarea lui soție.

30 de ani mai târziu, Oana își amintește amuzată că a lăsat afișul din mână o singură dată – ca să se lege la șireturi – iar fotoreporterul a declanșat chiar în acel moment. Scrisese mesajul cu gândul la Bogdan și la viitorii lor copii. Ca un fel de reparație istorică, Oana, Bogdan și Octav au refăcut cadrul la o reuniune de familie din 2019. Primii doi au emigrat în Canada în urmă cu 24 de ani, în timp ce Octav și familia lui s-au stabilit în SUA.

Am rugat-o pe Oana, acum profesoară în Canada, să ne răspundă la câteva întrebări. Ne-a dăruit o bijuterie de text, o reconstituire tulburătoare a lunilor în care iluzia libertății a purtat pe sus generația ei, ca ”un balaur care s-a scuturat de solzi și a devenit un cal înaripat” : decembrie ’89, prima mineriadă, Piața Universității, Duminica Orbului, o nouă mineriadă. Spune că a înțeles că libertatea are mai multe valențe și că, pe lângă lecția asta, trebuie să le vorbim copiilor noștri și despre compasiune, perseverență, optimism, curiozitate și curaj.

Minciuna comunistă a crescut mare și puternică și a devenit Corupție

Pe toată durata vieții mele din România pre-1989, am suferit pentru că nu mă simțeam liberă. Erau multe feluri în care eram privată de libertate: nu aveam libertate de mișcare, nu aveam libertate de informație, nu aveam libertate de opinie. Nu aveam voie să citesc anumite cărți, nu aveam voie să vorbesc cu unii oameni, nu aveam voie să spun anumite glume. Aveam însă obligații: obligația să cânt slava partidului (și la propriu, nu numai la figurat), obligația să mă las îndoctrinată de subiecte comuniste la școală, obligația să nu observ minciunile, ba dimpotrivă, să le accept deplin și fără rezerve ca fiind adevăruri.

Această ultimă obligație îmi provoca cea mai mare silă și oroare: trebuia să ne prefacem că ne bucurăm că e ziua lui ceaușescu, că vrem să devenim uteciști, că ne interesează congresele P.C.R., că e perfect normal ca toate cărțile, de orice subiect, să înceapă cu mulțumiri aduse partidului și conducătorilor. Bineînțeles, mă străduiam să fentez sistemul în orice fel posibil, și cam asta era plăcerea cea mai mare a vieții mele: să mă fofilez, să pun bețe în roate, să mint și eu la rândul meu cât mai creativ și eficient, pentru că așa mergeau lucrurile: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, minciună contra minciunii. Acest mic și neplăcut paradox îmi provoca multe lacrimi și nefericire, dar nu știam cum altfel să exist rămânând cât de cât fidelă opiniilor și sentimentelor mele.

Când am scris afișul la asta mă gândeam: la minciuni. Eram convinsă că imediat se va naște o generație nouă și liberă – adică eliberată de minciună (și da, eram naivă, dar dacă nu suntem naivi la 20 de ani, atunci când?). Nu mă gândeam neapărat la alte feluri de libertate, dar, desigur, sper din tot sufletul că tinerii români profită cât mai mult de faptul că pot să călătorească, pot să citească ce vor și că nu ajung la închisoare dacă critică partidul aflat la putere.

În ceea ce privește libertatea de a nu fi mințit, însă, mi se pare că ea încă nu există în România. Printr-o malefică metamorfoză, Minciuna comunistă a crescut mare și puternică și a devenit Corupție. Iar în caz că cineva intenționează să îmi reproșeze că ”nu știu ce vorbesc”, poate ar trebui să le ceară părerea milioanelor de români care au părăsit țara în ultimii ani.

Acum, despre pozele de la ”revoluție”. Nu ne uităm la ele niciodată de bună voie. Dacă apare ceva pe Internet și nu pot evita, mă năpădesc niște sentimente pe care nu știu exact cum să le numesc, dar au gust de tristețe amestecată cu furie. Tristețe pentru că eram atât de idealiști, iar România nu avea nevoie de idealismul nostru, furie că au trecut 30 de ani și se duc tot aceleași lupte și aceleași dezbateri și că s-a schimbat foarte puțin în bine.

Așadar, nu mai pot vedea pozele de la revoluție ca o simplă ilustrație a unui moment în timp. De fiecare dată când mă uit la ele, mai ales la cea cu afișul, se așază peste acel mesaj (altminteri inocent și plin de speranță) o mare frustrare: copiii români încă nu sunt liberi.

Cărțile, apa caldă, speranța, electricitatea și blândețea

În decembrie 1989 am luptat pentru o nouă Românie și, pentru câteva zile, chiar am simțit-o și am strâns-o în brațe. Prea repede însă ni s-a scurs printre degete, și dusă a fost. Mi-e teamă (deși sper că mă înșel) că nici generațiile de după noi nu au mai găsit-o.

Îmi vine să spun că da, în acel an se simțea o fierbere, dar mă tem să nu fie ”hindsight bias”, eroarea de gândire care te face să te amăgești că ai prevăzut un eveniment de fapt imprevizibil. Pot să spun cu siguranță că în familia mea era fierbere. Aici trebuie să amintesc eventualilor cititori că pe vremea comunismului nu era nevoie de gesturi mărețe ca să fii luat la ochi de Securitate. Era suficient să se audă că asculți Europa Liberă în casă.

Când mă uit în urmă nu-mi vine să cred că am trăit într-o astfel de lume, se simte ca și cum povestesc viața altuia. Dar exact așa era, până și cel mai mic semn că nu crezi întru totul propaganda comunistă era aspru criticat sau chiar pedepsit. Când un membru al familiei își permitea un act de rebeliune era prilej de îngrijorare pentru toți. De exemplu, mama a luat cuvântul într-o ședință la școală să protesteze, fără nici un menajament, împotriva ”muncii patriotice”. La vremea respectivă, gestul ei era curajos, dar și periculos. Atunci când i-a povestit tatei ce-a zis la ședință, primul lui gând a fost că e o nebunie al cărei unic rezultat va fi distrugerea vieților copiilor. Acest gen de persecuție a unei întregi familii se întâmpla adeseori, iar lui personal i se întâmplase deja, când era tânăr și fiu de ”chiabur”. Din fericire pentru noi, acest gest rebel al mamei s-a întâmplat taman în toamna lui 1989, și așa se face că am scăpat cu viețile nedistruse :)

Poate nu e clar ce era de protestat în legătură cu ”munca patriotică”? Amintesc eventualilor cititori mai tineri că la sfârșitul săptămânii aveam o singură zi liberă, duminica, și de multe ori nici pe-aia. Experiența mea din liceu a fost așa: primele două săptămâni din anul școlar mergeam la ”muncă patriotică” zilnic, și pe urmă, cam până în noiembrie, doar în fiecare duminică. Asta însemna că treceau multe săptămâni până profesorii și elevii aveau o zi liberă.

Îmi amintesc cum se scurgeau zilele, egal de neplăcute și lipsite de speranță, ca un râu cenușiu și urât mirositor. Îmi amintesc de practica la curățat ceapa, munți și munți de ceapă, timp de două săptămâni, până când nu mai aveam niciunul lacrimi. Îmi amintesc și de duminicile reci de toamnă, când trebuia să ajung la gară la 7 dimineața, ca să ne ducă cu trenul la porumb. De ce ne duceam? De ce nu stăteam toți acasă? Nu mai știu ce băț aveau, dar trebuie să fi fost foarte mare, să poată să ”convingă” zeci de mii de români, de diverse vârste, să lase totul baltă și să muncească pe câmp în unica lor zi liberă.

Îmi amintesc de asemenea și cum încercam să sabotăm ”sistemul” și cum inventam tot felul de tertipuri ca să păcălim supraveghetorii. Niște colegi mi-au povestit odată că au umplut o cutie cu pietre în loc de porumb, și au pus porumb doar la suprafață, idee care atunci mi s-a părut extrem de ingenioasă, aproape genială. Acum mă întreb însă dacă nu era și un trist premergător al unei lipse de conștiinciozitate pe care am avut prilejul să o deplâng de multe ori în anii care au urmat.

Am deprins niște obiceiuri proaste la acea muncă 100 % nevoluntară, dar am învățat și că, în condiții normale, nu poți să-i obligi pe oameni să facă ceva ce ei nu vor să facă. După cum dovedește experiența noastră, numărul metodelor prin care poate fi subminat un efort colectiv este de zeci de ori mai mare decât numărul metodelor prin care poate fi forțat.

Ce îmi lipsea? Îmi lipseau speranța, cărțile, filmele, muzica, apa caldă și căldura, electricitatea, blândețea. Nu e o o listă exhaustivă. Poate că nu se potrivesc. Ce treaba are blândețea cu electricitatea? Nu știu, dar îmi amintesc că îmi făceam temele la lumina lumânării, iar a doua zi la școală eram certată că nu erau bine organizate. Iar iernile erau atât de friguroase, caloriferele de acasă și de la școală atât de reci…dar regulile erau reguli, nu aveai voie cu pulover peste uniformă sau cu pantaloni pe sub sarafan. Ciorapi negri, atât. Sau, dacă ajungeau la modă ciorapii negri, regula se schimba: era musai ciorapi culoarea pielii. Oricare ar fi fost culoarea însă, era tot greu de găsit. Era greu să trăiești și să nu încalci niște reguli.

Nu era greu nici să fii subversiv, pentru că orice fel onest de exprimare era interzis. De-asta exista ”literatura de sertar”. În cazul meu, nu aveam aspirații atât de înalte, așadar erau ”cuvintele de sertar”: mă adresam cu ”domn” și ”doamnă” profesorilor, în loc de tovarăș, tovarășă. Scriam comentarii acide și combative în teze și lucrări (primeam note de 2, ceea ce mă amuza nespus). Puneam întrebări ”tendențioase” șefului UTC din liceu, ascultam radio în engleză și în franceză. Mai ales în engleză, păreau mai combativi. Ascultam Europa Liberă. Am citit ”1984” în 1985.

Cred că prin 1986 sau 1987 o rudă mi-a încredințat Arhipelagul Gulag, rugându-mă să o traduc din engleză în română. Era o lectură greu de digerat, stăteam ore în șir absorbită în universul cărții și, când ridicam capul, un univers identic, la fel de crud și nedrept, mi se întindea în fața ochilor. Ajunsesem cam pe la jumătate, când, după ce m-am întors din vacanță, tatăl meu mi-a spus că, datorită unor evenimente care aveau de-a face cu propriile lui activități ”subversive”, a fost nevoit să ardă și cartea, și caietul meu cu traducerea. Am fost dărâmată – nu numai pentru că muncisem la traducere, dar și pentru că nu puteam să mă împac cu gândul că trăiesc de-adevăratelea într-o lume în care se ard cărți.

Cred că asta ar fi fost pentru mine o definiție a libertății atunci: o lume în care am voie să citesc ce vreau și să spun ce-mi trece prin cap, fără frică. Când citeam și traduceam Arhipelagul Gulag o făceam în cel mai mare secret și mă apăsa faptul că nu puteam să împărtășesc prietenilor impresiile, tulburările, deznădejdile pe care mi le provoca această carte. Povestea are totuși un firav sfârșit pozitiv: în ianuarie 1990, tata mi-a arătat că de fapt ascunsese cartea în peretele dublu al frigiderului, în puful acela izolator. Cartea asta, cel puțin, nu a murit.

Un balaur și-a scuturat solzii și s-a transformat într-un cal înaripat

Dar, deși am regăsit Arhipelagul Gulag, ca să-l parafrazez pe Marin Preda, timpul nu a mai avut răbdare ca eu să o traduc până la sfârșit. M-am aruncat cu mult elan în aventurile vieții post-revoluționare, ca un copil hămesit care se îndoapă cu tort – și m-am ales cu aceeași greață la stomac.

Știu că ”evenimentele din decembrie 1989” nu au fost o ”revoluție”, dar ceva s-a întâmplat atunci, zici că un balaur și-a scuturat solzii și s-a transformat într-un cal înaripat.

Cel mai mult mi-a rămas în memorie cât de buni și generoși erau oamenii. Se întâmplau chestii complet neobișnuite. Ieșeam noaptea, că ne chemau ”să apărăm televiziunea”, și oameni de pe stradă ne luau cu mașina, alții ne aduceau înapoi. Pur și simplu se opreau și întrebau dacă pot să te ajute cu ceva. Când eram ”pe baricade”, unii împărțeau ceai cald și mâncare (deși la un moment dat a pornit zvonul absurd că erau otrăvite. Doar așa, ca să mai bage oamenii în sperieți). Toată lumea era binevoitoare și săritoare, oamenii vorbeau frumos, își zâmbeau unii altora, aveau răbdare, se ajutau, păreau mai îngăduitori. Parcă le păsa de semenii lor. Parcă ne vedeam unii pe alții pentru prima oară.

Asta este cea mai plăcută amintire despre acele zile.

După nici o lună am devenit din nou balaur.

Eram în vacanță la bunici când am auzit prima oară la Europa Liberă că se întâmplă ceva la Timișoara. Am ascultat înregistrări cu rafale de gloanțe și oameni scandând, în mod uimitor, ”Jos ceaușescu!”. Era mare fierbere, se spunea că au murit zeci de mii de oameni, dar eu, fiind tânără, nu mă gândeam la cei ce sufereau, ci de-abia așteptam să strig și eu ”jos ceaușescu!”. Acceptam în mintea mea că e posibil să mori pentru asta, dar mi se părea că e un preț care merită plătit.

Pe fundalul acestor seisme politice, trăiam fericiți povestea noastră de dragoste. M-am întors la București pe 21 decembrie dimineața, cu documentele necesare ca să ne depunem actele de căsătorie. Îmi amintesc că Bogdan m-a așteptat la gară, de unde am plecat la piață și am cumpărat un brad. Când am ajuns la el acasă, n-am apucat să intrăm în apartament, că o vecină a deschis ușa și a strigat: ”Bogdane, se întâmplă ceva, au oprit transmisia la televizor!”. Am aruncat bradul pe jos și am strigat: ”A început! A început!”.

Simțeam puternic senzația că e un moment definitoriu în viața mea. Toată ura pe care o aveam pentru comunism și ceaușescu m-a luat pe sus, ca o viitură. Am plecat în oraș în grabă, cu scopul declarat să ne depundem actele, și cu scopul ne-declarat să fim acolo când cade comunismul, și poate să-i dăm și un brânci.

Când am ajuns la locul unde se depuneau actele, oamenii se baricadaseră înăuntru. Nu am putut intra. La un geam a ieșit o femeie care ne-a strigat să plecăm, că nu primesc acte. Acest loc nu era departe de centru, îmi amintesc că am mers nițel pe niște străduțe liniștite și, deodată, ne-am pomenit pe o stradă pe lângă magazinul Unirea, unde erau niște tănculețe fără șenile și militari cu scuturi care barau drumul.

Eu eram din ce în ce mai surescitată, Bogdan din ce în ce mai prudent. Ne-am mai sfătuit și ne-am hotărât să continuăm drumul, pe ocolite, până când am ajuns la Intercontinental. Acolo erau și mai mulți soldați, care păreau să supravegheze oamenii care ocupaseră strada. În mijloc era o fată care ținea un steag alb. Am început să strigăm ”jos ceaușescu” (în fine!) și ”veniți cu noi!” către oamenii care stăteau pe trotuar.

Am stat de vorbă cu oamenii care fuseseră la manifestația organizată de ceaușescu, ne-am plimbat pe alte străzi în zonă, și, deși erau soldați peste tot, păreau inofensivi, tineri ca noi, prea tineri ca să omoare. Între timp ni s-au alăturat și doi unchi de-ai mei, și împreună ne-am dus să vorbim cu unii dintre acești soldați. Am încercat să aflăm de la ei ce li s-a spus, ce ordine au, dar nu am scos nimic de la ei, păreau speriați și amețiți. Și uite-așa, am petrecut timpul până seara, când unchii mi-au zis: ”gata, vino acasă cu noi, aici nu se va mai întâmpla nimic. Ce era de făcut a fost făcut”. Și eu i-am crezut.

Copiii noștri vor fi liberi

În seara aceea l-am sunat pe tata, care era la Craiova, și i-am povestit despre tancuri și despre soldați. În mijlocul convorbirii, a intervenit deodată o voce de bărbat care mi-a ordonat să nu mai împrăștii zvonuri mincinoase. Eu am început să strig: ”Ba nu, e adevărat, am văzut asta cu ochii mei!”. M-a amenințat că, dacă mai mint, o să pățesc ceva neplăcut. Pe urmă a intervenit și o femeie, care a zis ceva de genul: ”lasă că până mâine o să facă el șeful ordine în țară”. Și eu și tata ne mai întrebăm și acum cine erau acele persoane.

Pe 22 decembrie, dis-de-dimineață, ne-am întors să depunem actele. De data asta ni le-au acceptat. Îmbărbătați de această victorie, ne-am îndreptat din nou spre zona Universității. Era iarăși o zi frumoasă, cu soare. Am ajuns la clădirea Comitetului Central și, când a apărut ceaușescu, la un moment dat, am huiduit din toți rărunchii, chiar și după ce a fugit în elicopter. Între timp aflasem și despre represaliile crude din noaptea precedentă, și că se sinucisese un oarecare general Milea, despre care nu auzisem niciodată până atunci. Nimic nu m-a tulburat prea tare, eram îmbătată de dragoste și de libertate.

Am rămas în zonă până seara, ne-am plimbat, am făcut planuri optimiste. Au apărut oameni în balconul CC, inclusiv fata cu steagul alb pe care o văzusem cu o zi înainte. L-am auzit pentru prima oară pe iliescu. Bogdan mi-a șoptit la ureche că tatăl lui auzise de el, și că nu era așa de rău – și eu iarăși am crezut.

Printre altele, iliescu a propus ca țara să se numească ”republica România”, și cu toții am răcnit ”nu, România!”. Am țipat, am scandat, am ascultat tot felul de oameni care apăreau ”la balcon”. Ni s-a spus că s-a înființat un Front al Salvării Naționale, și că armata e cu noi. A fost o ușurare, pentru că la un moment dat circula un zvon prin mulțime că armata rusă e la graniță, pregătită să invadeze.

Se înserase deja când am auzit niște zgomote ciudate, ca niște șuierături prelungi și ascuțite. Bogdan s-a uitat la mine, și mi-am dat seama că se albise la față. Mi-a spus cu o voce tremurată: ”ăla a fost un glonț”. Pentru o secundă nu l-am crezut, dar imediat mi-am amintit că își terminase relativ recent stagiul militar. Oricât de absurd suna în acel moment, și oricât de mult nu voiam să fie adevărat, am acceptat că avea dreptate. Am început să strigăm ”se trage, se trage”, dar a durat ceva până când ni s-au alăturat și alții, și încă și mai mult până când am fost înțeleși de către cei de la balcon.

În scurt timp a început să plouă cu gloanțe – sau cel puțin așa mi se părea atunci. Nu mai auzisem niciodată gloanțe adevărate. Am văzut cum Biblioteca Universitară, unde petrecusem atât de mult timp studiind pentru examene, a izbucnit în flăcări. La fel și Muzeul de Artă, mă îngrijoram pentru ”Haman implorând iertare Esterei”, una dintre picturile mele preferate. Cerul devenise portocaliu de la atâtea incendii, și piața răsuna de păcănitul gloanțelor.

Bogdan m-a luat de mână și m-a tras printre străduțe și ganguri – asta era specialitatea lui dintotdeauna, să găsească cea mai eficientă traiectorie de la A la B. Doar că de data asta nu știam unde era punctul B. Am încercat să ne punem la adăpost într-o clădire. Am găsit un bloc vechi care nu avea ușa încuiată, și ne-am aciuat în holul de la intrare. Nu știu cum ne-a venit ideea să scriem mesaje și să le punem în cutiuțele poștale, ”jos comunismul”, ”freedom”, pe hârtie igienică. Era singura hârtie pe care o aveam prin buzunare.

Când ni s-a părut că s-a mai potolit vacarmul, am plecat. Bogdan m-a dus la unchiul meu acasă, unde ne-am întâlnit cu alți doi revoluționari, și anume mama și fratele. Și pentru că începuseră să spună la radio și la televiziune ca să venim să-i apărăm, imediat ce a ieșit Bogdan pe ușă, am plecat din nou, de data asta la radio. Se trăgea mult și acolo, și am petrecut majoritatea timpului ascunzându-ne după mașini. Nu era clar de unde se trăgea, era un haos și o cacofonie. Unii oameni ne aduceau ceai cald, până când ni s-a spus să nu mai bem ca să nu fie otrăvit. Am văzut un om mort – cred că era mort, arăta alb-vinețiu. Cu siguranță că prezența noastră acolo nu a fost de niciun folos. Înspre dimineață am plecat înapoi acasă, ușurată că niciunul dintre noi nu a pățit nimic.

A doua zi, pe 23 decembrie, i-am mărturisit lui Bogdan că m-am dus la ”revoluție” fără el, și el a fost foarte supărat, i s-a părut că m-am pus în pericol fără să fie el acolo să mă protejeze. Așa că a venit dimineața devreme la unchiul meu acasă, ”cartierul central revoluționar”, și m-a așteptat să mă pregătesc să plecăm împreună.

Pregătirea, adică afișul. Nu mai voiam să scriu nimic despre ceaușescu sau comunism. Voiam să mă mărit și să am copii cu Bogdan, așa că în capul meu avea sens să scriu ceva despre acești copii încă inexistenți. Voiam ca ei să fie mai liberi decât fusesem eu, așa că exact asta am scris. Am decorat afișul cu un tricolor descusut de pe o cravată de pionieri oferită de verișoarele mele, încântate să distrugă un simbol comunist și să-l transforme în simbol de libertate, și cu o bandă neagră, în semn de doliu. Și am plecat toți trei, adică eu, Bogdan și Octav.

Ne-am dus la televiziune, de data asta, unde era la fel de haotic ca la radio, și bineînțeles că nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul nostru. Pe străzi erau mașini arse sau strivite de tancuri. Oamenii alergau încolo și încoace, auzeam zvonuri despre ceaușescu, despre ruși, despre teroriști.

În tot acest timp am ținut strâns de afiș, pentru că mă atașasem de mesajul lui, și simțeam că găsisem ceva care exprima perfect ce doream. Așadar, mare mi-a fost surpriza când, răsfoind Almanahul Literar 1990 (adus cu noi în Canada în 1995), am dat peste poza cu Octav și Bogdan. Mi-am răscolit creierul și mi-am adus aminte că singura dată când am dat afișul din mână a fost când m-am aplecat să mă închei la șireturi. Aveam niște ghete maron de care eram foarte mândră, așa că toleram calitatea proastă a șireturilor.

Și acum îmi vine să râd cât de ironică e această festă pe care evenimentele ne-au jucat-o la toți trei. Desigur, asta nu e singura festă: simplul fapt că eram acolo, cu un afiș în mână, alături de alți oameni care mureau sau erau răniți de niște ”teroriști” misterioși, e, cu siguranță, o farsă de proporții mult mai mari și mai tragice.

A doua zi am aruncat afișul, dar am păstrat tricolorul. L-am purtat pe mânecă, ca o brasardă, până când mi s-a spus să o scot, pe când coboram la metrou la Piața Unirii. Ni s-a spus că teroriștii s-au prins care e mișcarea și acum poartă și ei brasarde. Ideea era că dacă oamenii ”de bine” își scot brasardele, teroriștii o să fie singurii care încă o s-o mai poarte. Genial de simplu, nu?

Balaurul se întoarce

A doua fotografie este făcută în Piața Universității, pe 12 ianuarie 1990 – declarată zi de doliu pentru eroii Revoluției, și, pentru mine, ”ultima zi de pace”. Începuseră deja îndoielile cu privire la intențiile celor care erau la conducere în acele zile, începând cu iliescu.

Câteva săptămâni după asta, pe 28 ianuarie, eram în Piața Victoriei unde am participat la o demonstrație împotriva FSN, după care ne-am împrăștiat prin oraș, pentru că s-a auzit că veneau minerii (n.r. – la sfârșitul lui ianuarie a avut loc prima mineriadă, 5.000 de mineri au ajuns la București pentru a-i împrăștia pe manifestanții anti-FSN).

Câteva fapte notabile din acea zi: 1. Am auzit pentru prima oară scuza că TVR nu poate filma protestul din Piața Victoriei pentru că era prea ceață (să fie clar, nu era nici particulă de ceață) și 2. iliescu îl numise pe Corneliu Coposu ”domnul Copoiu” (aș vrea să nu se uite asta, era o agresiune verbală care prefigura violența care a urmat). A doua zi au venit minerii și au atacat sediile partidelor, Corneliu Coposu a fost salvat într-o tanchetă, și și-a făcut apariția josnica lozincă ”noi muncim nu gândim”.

Pe 30 ianuarie, fiind eu iarăși într-o stare de energie revoluționară, m-am hotărât să devin membru de partid – nu-mi păsa exact la care dintre cele două partide ”vechi” mă înscriu. Nu m-am putut apropia de sediul PNȚ (nu știu de ce era mai multă ură direcționată asupra lor decât a liberalilor), așa că m-am dus la Partidul Liberal, pregătită să fac demersurile necesare. Dar nici acolo nu era mai bine: ușile erau încuiate, ferestrele erau baricadate, iar în fața mea era o masă de cetățeni cu priviri feroce și glasuri înfierbântate, susținătorii FSN.

Prin această învălmășire de oameni circulau ziariști străini, care filmau sau luau interviuri. Am văzut o pereche care umbla pe-acolo cu o cameră de filmat și un microfon și le-am ieșit în cale, cu un discurs despre cât de groaznic și inacceptabil este ce se întâmplă, cum asta nu este ce am cerut la revoluție, și cum tot ce vrem este ca ai noștri copii să trăiască liberi într-o țară democratică (reluând o temă dragă mie). În jurul nostru se adunaseră niște ”oameni de bine”, care dădeau din cap, deși nu înțelegeau o iotă din ce ziceam, crezând că eu expun punctul lor de vedere.

Am jubilat în sinea mea, văzând ce asiduu mă aprobau. Ziarista m-a întrebat dacă am copii, și i-am răspuns cât se poate de natural că ”bineînțeles că nu, vorbesc despre copiii viitori”. Asta a făcut-o să-și piardă cumva interesul, nu a înțeles oful meu. Am mai hălăduit printre oamenii de-acolo, sperând să găsesc un aliat cu care să pot să vorbesc despre interviul subversiv, bucuroasă că nu am fost ”demascată”. Și tocmai când gândeam așa, am simțit o lovitură puternică în spate. M-am întors și am văzut un om cu o bicicletă ridicată în aer care se pregătea să mă lovească pentru a doua oară. Am fugit, temându-mă să nu-i cheme și pe ceilalți să mă linșeze.

De altfel, imediat după 1989, a existat un mare interes în vestul Europei pentru cei din est, și în particular pentru România. Un ziar britanic, The Telegraph, a invitat tineri din fostele țări comuniste să le scrie despre experiențele lor. Evident, le-am scris și eu, după care nu m-am mai gândit la asta. Până când am început să primesc ”anonime” la facultate. Scrisoarea, în care avusesem îndrăzneala să critic FSN, a fost comentată agresiv de o ”ziaristă” de la Azi (n.r. – Corința Crețu, actualul europarlamentar din partea Pro România). Dânsa a dat liber la ponegrire, a publicat toate detaliile despre mine, și așa s-a făcut că multă vreme după aia tot primeam scrisori agramate cu amenințări și insulte.

Pe 18 februarie avea să fie arestat fratele meu Octav. Nu mai țin minte detaliile protestului din ziua aceea (n.r. – mai mulți protestatari au pătruns în clădirea Guvernului). Știu numai că Octav a dispărut la un moment dat, și nu știam unde e. Seara am auzit că a fost arestat pentru că intrase în Palatul Victoria.

A doua zi de dimineață am mers cu Bogdan să investigăm. Când am ajuns, Palatul era înconjurat de persoane care erau în mod evident pro-FSN. Noi încercam să ne apropiem de o ușă, să vorbim cu cineva, și cred că am făcut greșeala să spun că îl caut pe fratele meu pentru că mă tem că a fost arestat. Atât mi-a trebuit! O haită de femei îndesate și cu căciuli de blană au sărit pe noi: că studenții destabilizează, că în loc să facem demonstrații ar trebui să ne ținem de carte, că avem note proaste și alte acuzații atât de absurde, atât de fantasmagorice, încât ne-au luat pe amândoi prin surprindere. Am făcut greșeala să încercăm să le contracarăm cu argumente.

Îmi găsesc scuza că încă nu avusesem prea multe confruntări cu acest gen de persoană (deși 28 ianuarie fusese un botez al focului, cu numeroase exemple odioase de gândire obtuză și primară), și încă nu eram gata să renunțăm la iluzia că românii sunt prieteni și luptă pentru același țel, iluzia că cei care ne atacă o fac numai pentru că nu sunt încă în posesia tuturor informațiilor pe care le avem noi, și că, odată ce explicăm situația în mod corent și logic, o să-i convingem. Am încercat să discutăm cu ele, să le convingem că nu suntem ”unelte perfide care vor o lovitură de stat”.

Bogdan și-a scos carnetul de note, arătându-le că are numai 10, dar degeaba – femeile se înfierbântau din ce în ce, până când au început să strige: ”Soldați! Soldați! Am mai prins doi!”. Au venit soldații cu pas foarte hotărât și ne-au îmbrâncit în clădire. Bogdan striga: ”Dar n-am făcut nimic! Sunt nevinovat!”. Soldatul ne-a predat camarazilor lui, avertizându-i: ”Aveți grijă că ăsta e violent!”.

Bogdan continua să strige că nu a făcut nimic și că nu e violent. Am fost mânați pe niște coridoare unde alți soldați formaseră un tunel, ca la nunți, numai că în loc de confetti primeam pumni și bocanci. Ei se amuzau foarte mult, ne-au spus că așa meritam și că speră că ne-au învățat minte. E foarte ciudat însă că atunci când se întâmpla asta nu simțeam nicio durere fizică – era ca și cum m-aș fi uitat la un film. Vedeam soldații că se pregătesc să mă lovească, și vedeam apoi cu coada ochiului cum mă loveau în spate, dar mișcările lor erau încetinite, ca și cum erau prinși într-un lichid vâscos care atenua impactul asupra mea.

Am ajuns în cele din urmă într-o încăpere mare, în care erau niște ofițeri de armată și niște civili, printre care și o femeie identică cu femeile de afară: scundă, rotofeie, cu ochi răutăcioși. Ținea de mână o fetiță care părea că avea cam 4-5 ani, și imediat ce ne-a văzut intrând pe ușă a început să strige cu o voce stridentă și isterică: ”V-am văzut! Da, vă recunosc, și voi ați intrat! Soldați, arestați-i, îi recunosc!”. Pe urmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a întors spre fetiță și i-a dat ceva, un biscuit sau o bomboană, calm, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume.

Când un soldat a apărut în fața noastră să ne ”aresteze”, spre marea mea surpriză, m-am auzit zicând: ”noi am fost în provincie până azi dimineață, și putem să dovedim asta cu biletele de tren”. Femeia ne-a ascultat cu un aer indiferent și nu a insistat. A plecat, ținând fetița de mână, și a început să țipe la altcineva. Nimeni nu i-a reproșat că se înșelase cu identificarea, nimeni nu și-a cerut măcar scuze. Soldatul a devenit deodată foarte serviabil. I-am spus că îmi caut fratele, și mi-a explicat binevoitor că au prins mulți oameni care intraseră în clădire și că i-au trimis la închisoare. După aceea ne-a scos din clădire pe alt drum, având grijă să nu mai fim bătuți încă o dată.

De abia când am ieșit am început să simt că mă doare spatele. M-am răsucit să-mi văd fusta și am descoperit că aveam amprente clare de bocanci prăfuiți, ca și cum era un imprimeu. Ne-am curățat unul pe altul și am plecat cam pleoștiți – vorba bunicii, și bătuți, și cu banii luați – deși în cazul nostru era mult mai rău, pentru că Octav era cel luat. Octav, un matematician excepțional și un om atât de onest și bun era arestat, posibil bătut (având în vedere experiența noastră), și băgat undeva la închisoare.

Cred că l-am recuperat pe Octav cam după o săptămână. Ne-a povestit că atunci când au pătruns în clădirea din Piata Victoriei au intrat la un moment dat într-o sală mare, unde Mircea Diaconu s-a așezat în capul mesei și s-au jucat cu toții de-a guvernul. Apoi a fost arestat, bătut și trimis la închisoare. Experiența ne-a traumatizat pe toți, dar am continuat să mergem la demonstrații.

Am intrat într-o perioadă de care îmi amintesc, în mod paradoxal, cu plăcere: eu și Bogdan eram acum căsătoriți și nedespărțiți. Împreună cu Octav și prietena lui veneam zilnic în Piața Universității, unde eram înconjurați de oameni care gândeau ca noi. Mulți dintre profesorii noștri de la Universitate erau acolo, alături de alți ”golani” pe care-i admiram.

Era o atmosferă electrică, eram purtați de același flux colectiv ca în decembrie: cântam, scandam, ne bucuram și ne înfuriam la unison. Între timp, relațiile cu membrii familiei care erau ”feseniști” s-au stricat (ceea ce a fost regretabil, dar parcă simțeam că nu exista nicio punte, oricât de firavă, pe care să ne putem întâlni la mijloc).

Așadar, nu e de mirare că nu am văzut, până la alegerile din 20 mai, cât de gigantică era prăpastia între noi, cei din Piață, și restul românilor. I se spune Duminica Orbului ca o mustrare la adresa celor care l-au votat pe iliescu, orbiți și amăgiți de năluca salamului cu soia. Eu știu însă că și eu am fost oarbă, pentru că rezultatele alegerilor m-au izbit ca un glonț. În histogramele de la televizor, majoritatea lui iliescu arăta ca un falus monstruos. Mă uitam la ecran consternată, sperând până în ultima clipă că ceva o să se întâmple și o să răstoarne acea ordine nefirească.

La puțin timp după alegeri au venit minerii din nou și au distrus ”zona liberă de neo-comunism”. A fost un sfârșit tragic pentru un fenomen fascinant și plin de idealism – idealuri naive, poate, dar clarvăzătoare. În ceea ce mă privește, participarea mea la demonstrații a lăsat niște urme neplăcute: sufăr de atacuri de panică și anxietate când sunt într-o mulțime de oameni, nu pot să mă duc la filme, la marșuri, la concerte, mai ales la concertele unde se cântă muzică corală. Încă mai car după mine tumultul revoluției și post-revoluției, ca un bolovan diform pe care îl iubesc împotriva voinței mele.

Casa zilei de mâine

Decizia să plecăm…nu, nu a fost ușoară. În toamna lui 1995, aveam trei copii sub cinci ani, o familie mare care ne iubea, și pe care îi iubeam…inimile tuturor s-au rupt când am plecat – și ale noastre, și ale lor. Am vărsat râuri de lacrimi la aeroport în ziua plecării (și am plâns de multe ori de dor de-a lungul anilor).

Această decizie, deși dureroasă, nu a fost însă complet neașteptată pentru mine. Visam de mică să plec din România, fiind încredințată în mintea mea că numai în afara țării o să găsesc libertatea de care simțeam nevoia. În acest scop, în copilărie am dedicat foarte mult timp învățării limbilor străine (aveam metodă în spatele ”nebuniei”). La revoluție s-a întâmplat ceva minunat: mi-am recăpătat speranța și am hotărât că nu mai e nevoie să plec (și iată ce s-a ales de decizia mea…)

Chiar și după toate aceste întâmplări nu eram gata să accept că ”idealurile revoluției”, dacă pot să le numesc așa, se stingeau. Și după ce Octav a fost arestat încă mai speram. Cum m-a schimbat viața de emigrant? M-a schimbat, dar nu așa de mult ca violențele post-revoluționare. Și nu vorbesc numai despre bătăi aici. Vorbesc despre felul în care se vorbea, felul în care se purtau oamenii în spațiul public, toată lipsa de respect față de semeni pe care o vedeam zilnic, în mii de feluri. Emigrarea a fost o poveste tristă, dar cu un sfârșit pozitiv; povestea României este încă amară și întunecată, și nu știu dacă se întrezărește o lumină la capătul tunelului.

În 1992 ne-am mutat la Slobozia, căutând un loc mai pașnic unde să putem să ne creștem liniștiți copiii. În unele feluri era mai bine decât în București, dar în alte feluri era exact ca în București. Cel mai mult mă deranja distrugerea spațiilor verzi. Din cei trei ani pe care i-am petrecut acolo, îmi amintesc cu jale de luna iunie, când începea asaltul asupra teilor. Părea că nu puteam să fac un pas fără să aud trosnetul crengilor rupte. Parcurile și trotuarele erau presărate de crengi prădate de flori. De nenumărate ori m-am oprit să le sugerez să nu mai rupă crengi, și răspunsurile erau de genul: ”cine te crezi tu”, ”de ce te bagi”, ”ce, te crezi frumoasă?” sau ”sunt liber să fac ce vreau” (ah, ce ironie!).

La aceste nemulțumiri s-a adăugat faptul că am mai călătorit în afara țării și am început să tânjim după altă viață. Mulți oameni cred că cei care emigrează o fac pentru bani. Nimic mai fals. Nu o duceam rău în România. Am întâlnit aici români care o duceau și mai bine decât noi. Există și alte lucruri pe care ți le poți dori în viață, în afară de bani. În cazul meu – urmează o exprimare foarte concisă – doream respect între oameni și respect față de natură.

Poate vor fi unii care vor comenta în barbă: ”credeam că voiai libertate”. Ca și cum libertatea este un singur lucru. Acum mi se pare că libertatea este o cosiță în care se împletesc mai multe fire, dintre care eliberarea de comunism era numai primul, era numai începutul. Cine știe unde suntem acum? Poate la sfârșitul începutului?

Deși mă bucur de viața mea de aici, mi se pare că șocul inițial nu a trecut în totalitate (deși nu mai e demult ”inițial”). Îl ignor 99,99% din timp – dar există aceste momente, 0,01%, în care mă uit în jur și mă întreb unde mă aflu și de ce se vorbește engleza? Pe urmă continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E ca și cum creierul îmi joacă niște feste, și mă trimite într-un univers paralel, din care mă trezesc cu surpriza. Și să fie clar: e o surpriză plăcută când mă trezesc în Canada. Simt atașament și patriotism față de această țară. Nu a fost așa dintotdeauna, a durat ceva până când am ajuns să ne placem, eu și Canada, dar acum mă simt bine aici.

Și, deși am plecat de aproape 25 de ani, încă mai simt atașament și patriotism și față de România. Sunt fericită că copiii mei comunică foarte bine în limba română, deși mai fac greșeli cu cratimele, și habar n-au cine a fost Tudor Arghezi. Atunci când am venit în Canada întâlneam mulți români ai căror copii nu mai vorbeau românește, și bineînțeles, mi se părea o soartă groaznică, să nu poți să vorbești limba părinților tăi.

Am întâlnit apoi și alți imigranți, din alte țări, care au aceeași problemă. Am înțeles că e foarte greu pentru părinți să se lupte pentru o limbă care este, din punctul de vedere al unui copil, moartă, sau, în cel mai bun caz, redundantă. Iar odată ce nu mai știi limba, legăturile cu țara de origine se fărâmițează și dispar. Și exact asta se va întâmpla în mod sigur: dacă nu cu copiii mei, atunci cu nepoții mei, dacă îi voi avea. Recunosc, acest gând mă face puțin tristă. Trei sferturi în glumă, un sfert în serios, cochetez cu sloganul ”copiii copiilor noștri nu vor vorbi românește” :)

Și dacă ar fi așa, ce dacă?

Să lăsăm iluziile la o parte: copiii noștri nu sunt de fapt ai noștri, ”sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine”, pe care noi nu putem nici măcar să ne-o imaginăm, darmite să o controlăm. Nu le vom putea impune cum să trăiască, cărui ideal își vor dedica viața, ce loc le va fi acasă, în ce limbă se vor simți liberi.

Pe măsură ce timpul risipește miasmele înșelătoare ale comunismului, sper că vom descoperi că patriotismul înseamnă mai mult decât manifeste sforăitoare, și că libertatea are valențe mult mai bogate decât simpul ”am voie să spun ce vreau”. Așadar, în opinia mea, ca să fie liberi și fericiți, mai trebuie să-i învățăm pe copiii noștri și: compasiune, perseverență, optimism, curiozitate și, desigur, curaj. (Această listă nu este exhaustivă).

Scriu aceste rânduri pe 24 noiembrie 2019, zi de vot pentru alegerile prezidențiale. Încă îmi amintesc cu oroare de primele mele experiențe de vot, pe vremea comunismului: într-un an a trebuit să votăm un referendum pentru scăderea cheltuielilor de înarmare, la care au fost obligați și tinerii sub 18 ani să participe. Directiva era să demonstrăm entuziasm pentru dezarmare prin a vota la 6 dimineața.

Pe la 7 m-au sunat de la liceu să mă certe din cauză că nu votasem încă. Le-am răspuns colțuros că am fost la coadă la lapte. Mi-au ordonat să mă prezint urgent să votez. M-am dus, mi s-a pus un buletin de vot în față, și am votat sub ochii directorului, care mă avertizase de când am intrat pe ușă ”să nu fac prostii”. Îmi mai amintesc de alt vot, pentru ceva gen alegeri locale. De data asta erau cabine de vot și un buletin cu două nume. Știam că nu contează deloc pe cine votez. Câștigătorul era deja hotărât. Am făcut o gaură cu creionul în hârtie și am plecat val-vârtej, ca să mă ascund undeva să plâng. N-am uitat niciodată cât de umilită m-am simțit atunci.

Și acum plâng întotdeauna când votez – de bucurie, de ușurare, de mulțumire că nu mai trăiesc în comunism. Prezența la vot în Canada nu este așa de mare, și înțeleg, aici miza este destul de mică. Dar că există atât de mulți cetățeni în România, care nu votează, asta este tragic și de neînțeles.

E un moment bun să închei istorisirea mea, care este numai un mic alineat într-o poveste lungă, despre trecutul, prezentul și viitorul României. Și chiar așa se scrie o poveste: puțin câte puțin, fiecare dintre noi își aduce contribuția: un cuvânt, o frază, un capitol.

Am observat că în viață totul ia mai mult timp decât îmi închipui eu. Am fost dezamăgiți după Revoluție pentru că ne imaginam că totul se va transforma peste noapte. Acum e rândul altora să fie dezamăgiți – dar și voi, cei care acum vă simțiți demoralizați și descurajați, veți vedea la rândul vostru peste alți 30 de ani cât de multe se vor fi schimbat. Dacă fiecare dintre noi facem tot ce putem în timpul pe care îl avem, se va naște o poveste de care copiii nostri vor putea fi mândri.

Oana Fărcășanu, profesoară, Canada