Vladivostok. Capătul trenului, capătul lumii

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Trenul. Ultimul tren

Nu degeaba am scris atât de mult despre tren în aceste episoade. Cred că esența parcursului transsiberian, una dintre cele mai fanteziste călătorii la care visează oamenii, este tocmai această minunată invenție romantică numită tren.

Imediat după diligențele ce schimbau caii la poște, dar înainte de globalizarea adusă de mașinile personale și mai înainte ca avioanele să transforme lumea din mare în mică de tot, a fost trenul – mijlocul de deplasare cel mai sigur, mai prietenos și mai uman dintre toate câte există. Un microunivers perfect articulat, cu coduri precise, sunete, mirosuri specifice, un microunivers închizând în lumea lui un anume tip de oameni.

Trenul seamănă cu o poveste spusă de un părinte responsabil la ceas de seară, iar transsiberianul e un soi de poveste a poveștilor. Haltele nu sunt decât mici oftaturi ale Regelui-Tren care, în mărinimia sa, îți dă câte o pauză până-și trage sufletul. Când oprește cu un pufăit specific, de balaur în pragul pensiei, liniștea peronului te poate asurzi.

Într-una din astfel de halte, un emblematic Lenin, vopsit tot în auriu, arată cu mâna spre șine, recunoscându-i trenului forța tandră și valoarea de necontestat. Oamenii trenului își fac poză în fața statuii. Oamenii trenului sunt diferiți de oamenii avionului sau de cei ai mașinii. Oamenii trenului au mai multă răbdare cu timpul.

Uneori, monotonia din inima Siberiei e întreruptă, fără preaviz, de un alt tren cu care ne intersectăm. Atunci parcă se dezlănțuie un alt balaur, mai tânăr, mai pus pe rele: zgomotul crește violent, până la granița unei stări de panică, iar spațiile dintre vagoane, lovind ritmic timpanele, îmi oferă frânturi de realitate, exact ca niște fotografii în rafală. Am numărat odată, din plictiseală, un tren trăgând după el 83 de vagoane, toate transportând țiței.

Mă surprind uneori uitându-mă pe geam fără să mai văd nimic afară, ci privind doar sticla, luând seama de praful de pe ea, de codul scris în rusește, de niște cifre închipuind un număr de serie. Și constat că pot să mă uit așa îndelung, anesteziat, studiind sticla aceea de geam ca o perdea diafană care mă desparte de lumea reală.

Iar realitatea de dincolo de geam e atât de neschimbătoare, încât nu merită să o mai privești, ci ajunge doar să o constați: aceleași păduri, dealuri, poieni, căsuțe din lemn, o vacă, un râu, aproape identice cu cele de acum aproape trei săptămâni. Așa arată nesfârșirea. Iar numele ei e Siberia.

Călătoria ca o carte fără sfârșit

Citesc hălci mari de text pe kindle, instrument care noaptea scoate la interval un minunat ecran luminat – o istorie a lui Petru cel Mare de 950 de pagini. Alternez cu lecturi în română, pe hârtie. Alternez ochelari. Aprind o frontală. Beau apă. Tac.

Mă uit în tavanul aflat la trei palme de fața mea. Trec ore întregi până să ridic ochii din text să privesc afară și să iau seama de realitatea din jur. Timpul a stat în loc ca un ceas mecanic al cărui arc s-a rupt.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Îmi năvălesc în cap, amestecate, felii de povești din cărțile pe care le-am lecturat de-a lungul vremii. Mică mi-a fost credința pe atunci când citeam că, iată, voi ajunge cândva pe unde au umblat Tolstoi, Cehov, Soljenițîn, Nabokov, Erofeev, Ulițkaia, Bulgakov, Esenin, Ilf și Petrov sau, mai nou, surprinzătorul Vodolazkin. Și uite, se întâmplă. Acum, live. Ar trebui să sar în sus de bucurie, dar nu pot, doar șed. Trenul mi-a anesteziat mintea. Trenul e mai puternic decât omul.

Trenul e un fel de gulag în mișcare. Dacă stai în el vreme îndelungată, constați că existența ta s-a distilat, s-a simplificat, reducându-se la gesturi simple, de o enormă banalitate. Creierul ți s-a nivelat ca un patinoar, ți s-a făcut moale și dulce, ca o cremă de zahăr ars, duminica. Ai devenit un slujitor obscur la curtea Regelui-Tren. Călătoresc, deci #exist.

Inevitabil, inegalabilii Ilf și Petrov pun, cu stilul lor sec-ironic, punct final lecturilor, chiar acum, înainte ca, după aproape 10.000 de kilometri de drum, să pun piciorul jos din tren cu gândul că, dacă va mai fi să fie vreodată, mă voi gândi de trei ori înainte de a apuca bara verticală și de a mă sui iar pe scara de metal, acum tovarășă și prietenă:

„Curios lucru e și zona drumului de fier! Prin toate unghiurile țării aleargă trenuri lungi și grele, de distanță mare. Pretutindeni drumul este liber. Pretutindeni ard lumini verzi – calea este deschisă. Expresul polar se apropie de Murmansk. Huruind pe la macazuri, își ia avânt din gara Kursk, rapidul K1 croindu-și drum spre Tiflis. Expresul pentru Extremul Orient ocolește lacul Baikal, apropiindu-se cu toată viteza de Oceanul Pacific.

Mirajul călătoriilor îndepărtate îl atrage pe om. (…) Din clipa în care cetățeanul intră în zona drumului de fier, pe care el, ca un diletant, o numește gară sau stație, viața lui se schimbă radical. (…) Din această clipă, cetățeanul nu-și mai aparține. El devine călător și începe să îndeplinească toate îndatoririle de călător. Aceste îndatoriri sunt complicate, dar plăcute.

Călătorul mănâncă foarte mult. Simpli muritori nu mănâncă noaptea, pe când călătorul mănâncă și noaptea. El mănâncă pui fripți, lucru prea scump pentru punga lui, ouă răscoapte care fac rău la stomac și măsline. Când trenul trece un macaz, în plasele de bagaje zăngănesc nenumărate ceainice și saltă pachete învelite în ziare, în care se găsesc pui rămași fără picioarele pe care li le-au smuls, din rădăcini, călătorii.

Oamenii cutreieră țara. Unul își găsește la zece mii de kilometri de locul lui de muncă o logodnică fermecătoare. Altul, în goana lui după comori, își părăsește oficiul său poștal și telegrafic și, ca un elev de școală, fuge la Aldan. Iar un al treilea șade acasă, mângâindu-și drăgăstos hernia numai bună pentru operație și citește operele contesei Salias cumpărate cu cinci copeici în loc de o rublă.” (Douăsprezece scaune, Ed. Point, 1993, trad. Tudor Mușatescu)

Călătorul se pogoară din tren, de tot

Primul pas apăsat pe peronul foc de frumoasei gări din Vladivostok seamănă un pic cu primul pas al omului pe Lună – mic pentru om, doar că rămas tot mic și pentru omenire. Cum era de așteptat, nu-i pasă nimănui că am descălecat, nu e prezentă nicio televiziune, nicio fanfară, te întâmpină doar o dimineață prea devreme îmbâcsită în ceață, umezeală și răcoare.

După atâta amar de cod roșu de caniculă, noua climă e un șoc. Prima senzație e că am nimerit iarna în Barcelona sau oricând altcândva în San Francisco. Acolo, în golf, am regăsit aceeași atmosferă musonică, încărcată cu vapori de saramură oceanică, cu dealuri pieptișe pierdute în ceață și bulevarde, străzi și ulițe, care toate curg spre port, precum cosițele bălaie pe umerii Cosânzenei.

Vladivostok, tradus Cârmuitorul Răsăritului, e un oraș-port de cam 600.000 de locuitori, un oraș-cheie al Federației Ruse, fiindcă datorită condițiilor climaterice avantajoase și a unei poziții geografice strategice a găzduit, în toată perioada Cortinei de Fier, flota din Pacific. Drept urmare, a fost un oraș închis până în 1990, nu doar pentru străini, ci chiar și pentru mulți ruși.

Azi, el găzduiește o mare masă de oligarhi și de interlopi, care fac bani la greu numai ei și Dumnezeu știu cum, și o flotă comercială la vedere, ușor îmbătrânită și bătută de vânt.

Vederea unei mici părți a flotei îmi amintește de două lucruri:

a) de visul lui Petru cel Mare de pe la 1700 de a construi nave într-o țară cu zero tradiție maritimă,

b) de această tragedie a submarinului nuclear Kursk, care spune, printre rânduri, multe despre cum stau azi lucrurile cu flota în Rusia contemporană, la 100 de ani de la revoluția roșie.

Banii pentru întreținerea mașinăriei de război sunt tot mai puțini, iar accidentele sunt tot mai posibile.

Orașul mai găzduiește o universitate înfloritoare cu zeci de mii de studenți în mare parte pe profil tehnic, cel mai lung pod suspendat pe cabluri din lume, numit cum altfel decât Russky Bridge, plus un Oceanarium de top atât de bine făcut, încât simți că merită să mergi până la capătul lumii pentru o privire umedă de focă văzută de la doi metri, pe care o poți și poza.

Sunt o grămadă de minunății de văzut la Vladivostok dacă prinzi o zi luminoasă, nu ca noi, care am înotat două zile ca niște parameci într-un castron cu lapte căutând în van statuia sfinților Chiril și Metodie, atât de deasă era ceața.

Aici, simpatica Alysa vă prezintă câteva lucruri într-o lumină ceva mai bună decât fotografiile mele depresive, care conțin ponei bătrâni moțăind în parcuri de distracții plouate, muzee militare cu tehnică de ucis oameni, interioare sumbre de submarine pline de manometre sau poduri în ceață cărora nu li se văd nici vârfurile, nici capătul.

Te uiți în jur și nu-ți revii de câte Infiniti și Lexus pe metru pătrat se pot aduna la un loc. De fapt, cam 80% din mașini sunt japoneze. Iar Vladivostok e locul de unde pleacă în toată Federația cam 250.000 de astfel de animale pe roți. Nimănui nu pare să-i pese pe ce parte e volanul.

Orașul are poate cel mai cosmopolit aer (după Moscova, normal) din toate printre care am trecut. E intens, e aglomerat, e tineresc, are bulevarde largi și oameni sofisticați umplând cafenele și restaurante șic. Pe lângă clasicul Muzeu regional sau cel de tehnică militară expirată, orașul are până și un muzeu erotic, lucru neașteptat pentru o lume atât de clasică, cuminte și devreme acasă precum Rusia de azi.

Și mai are ceva neașteptat: turiști cu ghiotura. Sunt atât de mulți, încât merită o atenție specială.

Soljenițîn și turistul global

Oamenii aceștia sunt un spectacol constant și spumos la care nu plătești bilet, deși simți uneori nevoia, doar că nu găsești casieria. De cum coboară din autocar în piața centrală, turistul asiatic se și apucă, voinicește, de câteva lucruri: înregistrează cât poate de mult video, învârtindu-se în jurul propriei axe. El nu vede ce se vede în jur, ci vede totul prin intermediul unui ecran.

Apoi dă iama în magazinele de aur de peste drum și investește în bijuterii. Apoi, după ce a parcurs sus-jos un mall întreg și s-a burdușit cu plase, trece la mâncat. Cu burta plină, traversează drumul spre magazinul de suvenire, care vinde gloanțe false, bonete de soldat sovietic și ceasuri de perete cu eternul Putin.

După poza de grup, hop înapoi în autocar, unde va moțăi cu limba pe umăr și capul lovindu-se ritmic de geam până la următoarea oprire. Locul gol din parcare va fi umplut de un nou autocar și tot așa.

Creativitatea turistului cu mintea-n vacanță nu cunoaște limite. La fel, capacitatea de prosteală a acestor oameni aparent maturi, dar cu profunde nostalgii pentru anii de grădiniță, când se cânta în cor, pe limba lor, Mi-am pierdut o batistuță, / Mă bate mămica.

Dacă există undeva un tun erect, sigur un coreean îl va încăleca, numai răbdare să ai, să aștepți momentul. Dacă există un hublou de submarin, fii sigur că nu va trece mult până să apară în el figura lătăreață a unei chinezoaice zâmbind a râde. Dacă de pe puntea unui vapor de luptă se vede în spate cel mai lung pod suspendat din lume, sigur apare un japonez cu un selfie stick cu ajutorul căruia va afla, spre disperarea împărătesei din Albă ca Zăpada, că nu ea e cea mai frumoasă din țară, ci el, turistu’.

Cel mai mult mi-a plăcut scena cu Soljenițîn coborând de pe vapor, în port, la Vladivostok. Normal, e o statuie și e o statuie frumoasă a unui om frumos, care se reîntoarce în patria lui în 1994, după 20 de ani de exil. Cu bărbia ridicată, strângând la piept o carte, cu un picior pe pământ și unul în aer, tragicul câștigător al Premiului Nobel revine în patria sa, cea care a cunoscut poate mai multe tragedii ca oricare alta pe lume.

Un popor blând, de mujici bărboși, credincioși până în adâncul ființei, gata să moară pentru alegerea cu câte degete, cu două sau cu trei, se face corect crucea, un popor greu de civilizat și de convins să treacă de la blănuri și caftane lungi, grosolane, la haine europene, fideli țarului ca lui Dumnezeu și populând o patrie cu granițele mult prea îndepărtate unele de altele, se lovește la un moment dat în istoria sa de ceva aproape imposibil de închipuit: un război civil de cinci ani care a făcut în jur de 10 milioane de victime, un război mondial care a dus la sacrificiul a cam 20 de milioane de oameni și apoi o dictatură stalinistă care a mai provocat pierderi de cam 18 milioane. Suma e năucitoare.

Nu poți să nu te întrebi: oare de ce acest popor îngenuncheat de o suită de drame de asemenea proporții, căruia toți îi datorăm un pic din eliberarea de spectrul nazismului, continuă să fie astăzi demonizat în media, de parcă ar fi răul suprem? Cine are nevoie de așa ceva? La ce folosește acest lucru?

Stau pe bancă și judecând așa, fără să pricep prea multe, mă uit la statuia acestui om exemplar care a fost cândva un tânăr idealist, apoi un artilerist sovietic în războiul mondial, căruia i-a păsat, a scris și a trăit pentru Rusia lui până l-a trimis Stalin să cugete mai adânc 8 ani în lagăr în Siberia, undeva nu departe de o haltă prin care a trecut trenul meu.

Venind de acolo a denunțat și a descris în detaliu infernul din gulag reflectat în oglinda unei singure zile, în care eroul Ivan Denisovici trăiește cu intensitate fiecare clipă anonimă de dimineața până noaptea, având ca singură preocupare grija de a rezista, de a nu muri cumva de frig, foame sau glonț, pentru a se întoarce cândva acasă, după ispășirea celor 10 ani pentru vina de a nu fi făcut nimic.

Brejnev, cu o mișcare bruscă din stufoasele-i sprâncene, l-a trimis pe Soljenițîn să-și termine opera care l-a consacrat (Arhipelagul Gulag) în țara dușmanului istoric, în Vermont, SUA, nu înainte de a-i retrage cetățenia.

După întoarcerea lui aici, la Vladivostok, comedia a luat locul tragediei: Putin l-a pupat, l-a decorat, iar la moartea scriitorului a declarat că aceasta este „o pierdere grea pentru Rusia”. Absurd, la fel ca toată kaghebizarea structurilor de putere ale fostei Uniuni Sovietice.

În fața statuii se află o bancă. Acolo stau și eu un ceas bun, încremenit ca turnat în bronz, privind spectacolul gratis oferit de turiști. Dacă statuia lui Soljenițîn ar avea în spatele ei o scăriță, mulți i s-ar urca în cap, sunt convins. Cum nu este, se mulțumesc să i se urce pe soclu, să-l țină de mână, să-i imite pasul și, peste toate, să se pună în fața ei cu mâna întinsă, mimând să-l oprească, cu un gest ferm, de polițai de circulație, exact la fel cum se prefac turiștii în alte părți ale lumii ba că îndreaptă Turnul din Pisa, ba că țin Taj Mahalul de moțul cupolei.

Turismul globalizat e noua ciumă bubonică, îmi zic. Iar printre acești ciumați, mă număr și eu, nevrednicul. Apoi mă ridic și plec aiurea, pe un deal de unde ar trebui să se vadă portul. Nu se vede decât ceața.

Dacă e ceață, e Oceanarium

Când eram mic cu ai mei la mare și venea câte o zi ploioasă, nu existau decât trei variante: acvariul, planetariul sau delfinariul.

Am încercat și eu schema asta cu unul dintre băieții mei, când avea vreo 4 ani. Am ales, nefericit, planetariul. Iar când în sală s-a făcut noapte ca să apară stelele pe tavan, micuțul a adormit ca o valiză-n gară. Apoi ne-am întors din centrul Constanței ca să căutăm în patru labe, pe sub scaunele planetariului, o buburuză din lemn, care îi alunecase copilului din pumn, în somn. Plânsese o oră după ea.

Aici, la Vladivostok, cum tot orașul se pregătește de sărbătorirea a 157 de ani de la atestare, se înalță scene, se fac repetiții generale, și o mână de polițiști cu pieptul în față, ca niște păuni, patrulează pe bulevarde largi, goale.

Când nu e nimic de făcut într-un oraș apăsat de nori joși și de o umezeală neprietenoasă, nu e o idee rea să iei un autobuz și să mergi până la capătul lumii, pe Russky Island, la Oceanarium. Dar nu cu burta goală.

O seamă de gherete cu geam mic închid în ele mici lumi vesele, de femei frământând aluat, puse pe vorbă, mai mult prin semne. Fac rapid o analiză a ofertei, compar, povestesc și fac schimb de zâmbete cu madamele de prin stan-uri.

O uzbecă se jură că brânzoaicele ei sunt grozave. O kazahă propune un triunghi umplut cu ceva incert semănând a carne. Ar mai fi plăcinte sclipicioase trăgând a langos unguresc. Gust din vreo trei feluri și constat rapid că doar zâmbetele și prețurile sunt bune, nu și piroșkile.

În materie de street food, Rusia e cam repetentă. În afară de cvas, mai nimic nu e digerabil, deși am testat mai multe feluri în diferite orașe. Senzația e mereu aceeași: că ai înghițit un fir cu plumb cu tot cu ața și cu suportul din lemn pe care stă.

Nu la fel stau lucrurile în țări precum Vietnam, Singapore sau ah, India, regina street food, locul unde mâine m-aș întoarce în genunchi pentru o masala dosa sau o paratha de lângă piața din Port Blair.

Autobuzul tot merge vreun ceas. Trece marele pod care leagă ca un cordon ombilical insula de continent. Din ceață mai răsar câte un vârf de vapor, niște cabluri topite-n nori, câte o vilă de gherțoi lipită de deal.

Am numărat – Far Eastern Federal University se întinde pe vreo patru stații. E un campus nou, modern, imens, o lume închisă cu șosele, alei, parcuri care se termină în Pacific și înconjurată cu niște garduri de pușcărie. Nu poți intra fără permis, e ca o instituție militarizată, cu portari, poliție și control de portbagaje la porțile glisante, din metal.

Senzația e aceeași ca peste tot în Maica Rossyia: că ai de-a face cu un stat polițienesc, guvernat cu mână de fier având parfum de dictatură, unde oamenii sunt liberi nu cât ar visa ei, ci doar atât cât vrea tătuca lor cu ochelari de mafiot, care mângâie pui de leoparzi prin calendare de perete. E trist, dar e tristețea lor, una mare cât Siberia și cât toată marea lor literatură străbătută de un umor amar și de o apăsare parcă în permanentă desfășurare.

Apoi vine o altă parte, din nou cu un aer autonom și cu un design futurist – e marele parc tematic având la capătul lui vestitul Oceanarium, care cică e la fel de bun ca Sea World din Orlando, Florida.

Pe dealuri, ca niște jucării plasate de mâna unui peisagist năstrușnic, se înșiră tot soiul de ciudățenii menite să te introducă în atmosferă – crabi enormi, căluți de mare, un dinozaur albastru, rânjit, cu privire dementă. Înăuntru poți pierde două ore sau șase, depinde ce vrei și cât e de deasă ceața afară.

Constat că am dat în mintea copiilor. Drept urmare, pot privi nepermis de mult, hipnotizat, meduze rozalii, diafane ca niște umbrele deschizându-se cu încetinitorul, pești translucizi cu buze rotunde șoptind ceva pe sub apă, foci în extaz sau dansul lasciv al brațelor de caracatiță, despre care se zice că sunt atât de deștepte că pot prezice scorurile la fotbal.

După cam patru ore de năuceală, mă scutur, revin la viață și mă redau lumii – hostelul Izba mă așteaptă în labirintul celor opt paturi înghesuite pe cam 14 metri pătrați, un vis. Bine că holul e imens, cui îi folosește?

Retragerea la garaj se face după reunirea cu prieteni și copii și cina obscenă la niște chinezi generoși, unde porțiile sunt supradimensionate. Noaptea am visat moluște, pești și crabi zburdând pe dealuri ca niște capre.

Ia liubliu, Vladivastok!

Acest laitmotiv a marcat ultima noastră zi a călătoriei transsiberiene. E ziua orașului și e sărbătoare. Lumea pare hotărâtă să se distreze, de parcă ar fi o obligație contractuală cu vreo multinațională. Dis-de-dimineață observi un exces de ținute stridente, de baloane și de paiete, plus înghețate scăpate pe trotuar de copii semiadormiți.

Marea paradă marcată de incantația zilei, Ia liubliu, Vladivastok!, îmi amintește de zilele de 23 August, pe vremea când era sărbătoare națională și lumea defila mimând un fals entuziasm conținând în priviri nerăbdarea berii de după.

În sfârșit, Bunul Dumnezeu, ca un mare fan al orașului, a dat perdeaua de ceață deoparte și într-un soare glorios, timp de trei ceasuri, s-au perindat pe ditamai bulevardul principal, într-un megacirc generalizat, toate categoriile sociale imaginabile, cică de bunăvoie și nesilite de nimeni: formații de muzică făcând gălăgie pe platforme auto, gimnaști săritori prin aer, boxeri cărându-și pumni din mers într-un ring improvizat, pompieri îmbrăcați în roșu cu vâlvătăi în priviri, făcători de burgeri la un fast-food local, posesori de dalmațieni îmbrăcați în haine cu buline, funcționari de bănci înfoind umbrele colorate, țigănci ghicitoare cu rochii stridente și bani în păr, doamne cu crinoline și corsete, fane ale unor epoci trecute și tot așa, la infinit, de parcă era sfârșitul lumii și toți de peste tot erau chemați la Judecata de Apoi.

Scena e cel mai bine reprezentată la noi, pe frontispiciul Mănăstirii Sucevița.

Au urmat concerte peste concerte, dansuri tematice învăluite în fumuri de șașlâc, defilarea unor burtoși posesori ai unor mașini comuniste acum considerate de epocă și toate celelalte minuni aferente unui asemenea eveniment la care lumea chiar părea să participe și să se distreze din plin.

Inevitabil, așa ceva trebuie să se încheie cu artificiile orei 12, ceasul nălucirii, când încep să se pună scaunele pe mese. Au durat, dureros, cam o jumătate de oră. O deșertăciune interminabilă marcată de bubuieli, fum, înghesuială și licuricii smartphone filmând acest spectacol unic și memorabil.

Concluzii de împrumut

Călătoria s-a încheiat. N-a crăpat nimeni pe traseu. E bine. Urmează partea frumoasă: întoarcerea acasă. Apoi vine partea grea: povestitul celor văzute. Voi fi în stare? Mă va crede cineva? Nu contează. Important e să deschid o pagină goală, să scriu primul rând, să fiu cât pot de sincer și să refac drumul, ca un ghem de ață, până la capăt.

Ar trebui să trag niște concluzii înțelepte, doar că ele nu mi se arată. Poate, totuși, am umblat prea mult, înțelegând prea puțin. Trenul o fi de vină: mi-a preschimbat mintea în cârpă de praf.

Ce-ar fi să împrumut niște concluzii? Îmi amintesc ca prin ceața de ieri a acestui oraș dinamic și fascinant de reflecțiile din Jurnalul rusesc al lui Steinbeck din ’47, după călătoria lui alături de Capa.

Citez din memorie și sunt perfect de acord: rușii sunt la fel ca toți ceilalți oameni pe lume. Nu fac nimic ieșit din comun, strident, ba chiar sunt enervant de cuminți. Nu practică amorul liber în public, nu caută extremele, sunt primitori și de treabă. Și la ei, numărul oamenilor buni îl depășește net pe al celor răi. Sunt un popor optimist, plin de energie, care privește mereu în viitor și crede cu tărie în destinul lui.

Sunt gânduri bune cu care să te desparți de o țară după aproape o lună și mai 10.000 de kilometri. E vremea să pășești iar pe scara de metal a trenului care face legătura dintre oraș și aeroport. Da, sigur că erau și autobuz, și taxi, și Uber, mai ieftine chiar. Dar nimic nu se compară cu Regele-Tren.

În loc de adio, îmi scot șapca și mă-nclin în fața ta.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€