Vieţile românilor din casele nemţilor

− Hai, băieți, încă o treaptă! Hai!

Șase tineri se opintesc să urce un pian pe scările unui bloc-turn din Mannheim. Nu e deloc ușor.

Instrumentul are în burtă o placă groasă de fontă care ține lemnul să nu se îndoaie când sutele de corzi sunt întinse până la vibrația notei perfecte.

E greu cu pianul pe scări. Însă pentru tinerii salahori români – căci despre români e vorba, deși ne aflăm în Germania, sau poate tocmai de aceea –, înseamnă doar ceva timp, câteva beri rase la popasurile dintre etaje, ca să mai prindă putere, și multă vorbărie, despre orice, mai ales despre ce se întâmplă în țară.

Despre Germania nu vorbesc niciodată: s-ar plictisi. Aici totul e monoton ca o muzică de flașnetă, pe când situația din România e mereu zgomotoasă și neclară ca un pian zăngănind pe scări.

– Ușor, ușor, băieți, să nu-l scăpăm!

O zgârietură cât de mică pe pian le-ar aduce o pagubă de mii de euro. Asta așa, la un calcul rapid. Cu câteva zile în urmă, firma de mutări a plătit 700 de euro pentru o tăietură cât degetul la o canapea. Poate nu făcea cu totul atâția bani, dar atât au cerut meseriașii nemți ca să refacă tapițeria astfel încât tăietura să nu se mai cunoască deloc.

Pas cu pas, treaptă cu treaptă, ferit cu mare grijă de colțurile balustradei și de pereți, pianul e urcat până la etajul…

– Șefu’, la ce etaj ziseși că trebuie să ducem pianul ăsta? – întreabă la telefon cel ce pare a fi conducătorul echipei. Răsuflă greu, îşi şterge cu o mână sudoarea de pe frunte și sprijină pianul cu umerii, să n-o ia singur în jos pe scări.

– Cum șaișpe, bre? Sigur? Băga-mi-aș, noi ajunserăm la douășcinci!

Băieții își suflecă iar mânecile, umflă pianul și-l coboară nouă etaje.

– Bă, vă zisei io că-i mai greu la coborât!

În echipa asta de olteni mucaliți, oameni cu brațe și cu grumaji tari, am lucrat o săptămână. Am cărat mobila din casele nemților, lucruri pe care ei le aruncă și care în cele din urmă ajung în România, fiindcă nemții nu cumpără la mâna a doua. Nu există o piață largă pentru așa ceva.

Am vrut să văd totul de la izvoare, de unde și cum se formează fluviul de obiecte la mâna a doua care se varsă în România: în țară, la fiecare pas dai de magazine cu marfă second-hand, mai dese ca băncile și farmaciile.

N-a mers să mă strecor incognito printre cărătorii de mobilă. Toți au telefoane mobile cu internet, aşa că imediat te „gugălesc” și află totul despre tine.

Cărătorilor de mobilă, cum au un minut liber, telefoanele inteligente le răsar ca prin minune în palme, iar ei încep să frunzărească paginile virtuale.

Vorbesc cu ai lor, cei rămași acasă, citesc ce se mai întâmplă în țară sau pur și simplu își umplu timpul, puținul timp liber dintre două șifoniere de cărat pe scări, cu niște joculețe infantile, niște biluțe de lovit una într-alta sau niște găini de împușcat cu un fel de proiectile moi – nimic mai mult.

Așa că m-am băgat printre ei, la vedere, ca un simplu ziarist care vrea să-i vadă mai de aproape.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci când ajungi în Germania pentru câteva zile e să-ți pui în cap că te afli pe o altă planetă, cu reguli bizare şi cu o limbă din care nu vei pricepe nimic, niciodată, oricât te-ai strădui.

Zadarnic am încercat să pronunț „haushaltsauflösungen, entrümpelungen”, cum scria pe camionul pe care-l aveam de încărcat cu mobilă din locuința unui bătrân. Parcă ți se umple gura cu bile de rulment când vrei să rostești așa ceva. Dar nemții reușesc fără probleme. Probabil de aici a plecat cândva ideea aceea blestemată că sunt ființe superioare.

În românește ar însemna „întreprindere de dizolvat bunurile aflate în gospodărie”, ceea ce sună ca dracul; sau, mai simplu, „dizolvare de locuințe”, îmi spune Emil Stoica, patronul acestei firme cu nume imposibil, ca să mă scoată din impasul lingvistic.

Emil Stoica e un tip pe la șaizeci și ceva de ani, vânjos, cu fața tăbăcită şi bărbia pătrată, parcă făcut să umble pe scările blocurilor cu câte un frigider la subsuori.

Un chip negricios și dur, parcă tăiat în antracit, dar care brusc se luminează și devine blajin ca al unei bunicuțe când omul zâmbește sau când râde cu gura până la urechi, zguduindu-se din tot trupul lui mare și vârtos.

L-am cunoscut în urmă cu ceva timp, când am trecut prin Germania cu un TIR în drum spre Anglia, ca să scriu despre viața șoferilor de camion. Emil a aflat – de pe Facebook, bineînțeles – şi mi-a ieșit în față într-o parcare de pe lângă Mannheim.

De atunci, curiozitatea de a afla ce înseamnă să dizolvi locuințe nu s-a mai stins. Și iată-mă acum din nou în Mannheim, îmbrăcat cu un trening vechi, pregătit să dizolv locuințe într-un oraș pe cale de a se dizolva cu totul în cele două ape mari care-l străbat, Rin și Neckar, și sub ploaia care nu mai stă de două zile.

Începem de la domnul Meuth Gerber, dintr-un cartier de blocuri nu departe de fosta bază de aviație americană. Acolo − îmi spune Emil −, pe lângă baza militară, când încă mai funcționa, roiau niște români care urmăreau când murea câte un soldat prin Irak, Afganistan sau pe unde mai aveau americanii fronturi, și se duceau repede să-i scoată mașina la vânzare.

Acum, cazarma se transformă în zonă rezidențială, iar singurii români de pe-acolo sunt cei care trag la hotelul din Exerzierplatz al lui Nicu Petre, un oltean stabilit în Germania prin anii ’70, care și-a crescut în timp, nemțește, o afacere frumoasă. Seamănă izbitor cu Dinu Săraru; mărturisește că nu știe cine e Săraru și că nu a citit la viața lui decât facturi.

Domnul Gerber ne așteaptă la ușa blocului. Băieții vin cu un camion cu prelată dintr-un capăt al străzii și cu o dubă mare, carosată, din cealaltă parte. Urcăm cu liftul.

Tacticos, bătrânul scoate un mănunchi de chei, cel puțin jumătate de kilogram, și o alege pe cea potrivită din prima, semn că ar deține mai multe locuințe și că e obișnuit să le deschidă destul de des.

Într-adevăr, apartamentul era închiriat unei rude, o bătrână care s-a prăpădit de curând. Acum îl vinde și trebuie golit.

Mă așteptam să găsesc, în acest bloc arătos pe dinafară și cu un lift cât o remorcă de TIR, o locuință mare și luminoasă. Aşa credeam eu că ar avea nemții, dar pătrundem – băieții lui Emil mai întâi, ca la ei acasă, apoi și eu, mai la urmă, cărând o lădiță cu scule – într-un apartament cu două camere strâmte, mic și prăfuit, înecat în obscuritatea dimineţii înnorate şi a unor ferestre mici, amplasate prost.

Țevile de apă sunt la vedere, conductele groase de la veceu se încolăcesc printre picioarele noastre, tapetul pătat pe alocuri și desprins de pe pereți dezvăluie hărți întunecate pe zidurile de beton. Un apartament mohorât, ca în blocurile ceaușiste din cartierele noastre muncitorești.

Într-un asemenea spațiu, cu aceleași uși de placaj, cu geamuri cu cercevele de lemn, cu balcon de două palme lățime, locuiesc și personajele principale – mama și fiul – din celebrul film nemțesc „Adio, Lenin!”, premiat la Cannes, o poveste genială despre căderea ideologiilor şi despre neputința oamenilor de a se desprinde de propriile iluzii.

Bătrânul Meuth și cu nevastă-sa, îmbrăcați frumos, se retrag cumva speriați la perete și stau acolo nemișcați, împinși de năvala muncitorilor lui Emil Stoica – patru, de data asta.

Fără prea multă vorbă, ei se împrăștie prin apartament ca după un plan bine chibzuit și încep deodată să demonteze mobila: unul, în bucătărie, adună vesela și tacâmurile în cutii, unul desface șifonierul din dormitor, altul, canapeaua din sufragerie, altul îngrămădește în saci de nailon, cu tot cu umerașe, hainele întinse pe un stativ.

Sunt hainele vechi, dar nu uzate, cu multe culori, ale unei femei bătrâne care s-a menținut cochetă și ușor extravagantă până la moarte.

Mă uit năuc nu la viteza, ci la indiferența cu care Alex, băiatul patronului Emil, strânge hainele în saci. Face totul din trei mișcări precise, mecanice: ridică umerașul de pe stativ, învârte haina pe după mână, o pune în sac.

Una, două, trei… Sunt cel puţin o sută de piese, fiecare pe umeraș. Taioare, bluze, rochii, fuste, pardesie, paltoane, cămăși, pantaloni, cămăși de noapte, furouri.

Hainele astea au purtat în ele ani de zile, pe străzile din Mannheim și poate mult mai departe, o femeie, un om despre a cărui viață ceilalți nu știau nimic, în afară de ceea ce le spuneau chiar hainele: un om energic, vesel, sportiv, curat, cu gusturi ușor extravagante, care trăia modest în casă, dar în oraș se afișa în haine de preț, colorate variat și intens, cineva care, odată ieșit din penumbra apartamentului, voia să strălucească și să atragă priviri pe stradă.

Cineva care și suferea în ultimii ani de vreo boală a bătrâneții, căci în toată casa se simte miros de urină, și chiar apar la urmă, când toate hainele dispar de pe stativ, câteva cutii de carton pline cu pamperși.

Inclusiv acestea vor ajunge în România, la vânzare, în magazinul din Râmnicu Vâlcea al lui Emil Stoica.

Acolo, toată garderoba defunctei se va desface în piese şi fiecare dintre acestea va ajunge la altcineva: poate la nişte bătrâne cărora nu le va păsa să poarte prin satele lor oltenești ceva cu un colorit tropical.

Toată viața acestei femei se va desface în bucăți și se va risipi prin zări neștiute, unde oamenii poartă hainele altor oameni scuturându-le de tot praful nevăzut al existenței celui care le-a purtat înainte.

Meuth Gerber și soția lui stau lipiți de perete, Alex Stoica îndeasă haine în sac, de dincolo se aude cârâitul șurubelniței electrice opintindu-se într-un șurub îndărătnic, doi băieți ies din casă purtând un segment de pat ca pe năsălie, la groapă, totul fără o vorbă, într-o lumină palidă, ca în filmul unei înmormântări sărăcăcioase…

Şi, deodată, îmi dau seama că există o tristețe aparte a caselor golite, un sentiment al sfârșitului, la răspântia a două existențe, ceva ce se rupe dintr-o poveste fără să mai treacă în următoarea, căci locatarii care se vor muta aici nu vor păstra nimic, nimic din zestrea fostului proprietar, fiindcă apartamentul va fi jupuit chiar şi de tapet, ca un animal în abator, şi va fi predat cu pereții goi, beton mut şi fără memorie.

Nu vor rămâne nici cheile prinse frumos în cuie pe un perete din hol,  nici clanţele demodate, nici lustrele coborâte pe lanț până la înălțimea umerilor – am văzut asta apoi în mai multe case, lustrele joase, ca să li se exploateze lumina la maximum, sub care nemții pun întotdeauna o măsuță, ca să nu treacă pe acolo și să dea cu capul.

Până și cuiele vor fi scoase din pereți, iar găurile astupate cu ipsos.

Acum înțeleg că „a dizolva o locuință” nu e o traducere forțată a lui „haushaltsauflösungen”, ci chiar asta se întâmplă: totul e dizolvat, anihilat, așa cum se dizolvă un leș în sodă caustică, să nu mai rămână nimic.

M-am mutat de vreo zece ori în București, chiriaș fiind, și întotdeauna găseam în casă ceva de la omul de dinainte, şi întotdeauna îi lăsam ceva celui ce urma. Se crea astfel o legătură nevăzută între cei care treceau prin aceeași casă.

Aici se trage brutal o linie între destinele oamenilor. Iar Alex face asta cu o indiferență de mecanism. Sacii înghit cu gurile lor negre o poveste care n-a apucat să fie spusă.

Deodată, de prin cutiile care dispar pe rând în camionul de jos, se ițește, atât de familiară, o „țărăncuță” de-a lui Grigorescu. O reproducere bine realizată.

– Ce frumos! Iată, aveți în casă un tablou de Grigorescu! strigă Emil în nemțește, emoționat, către batrânul Meuth.

– Ce înseamnă Grigorescu?

– Ein großer rumänischer Maler.

Nu știe bătrânul de Grigorescu, n-a auzit. Dar își amintește că ruda lui a fost odată în România, pe timpul comunismului; de-acolo o fi adus tabloul. Și o frumoasă cusătură de mână, pe care o ținea tot timpul pe măsuța de sub lustră, la loc de cinste, mereu în lumină, sub ochii ei.

– Era săsoaică din România?

– Nu. Dar știa multe despre țara voastră. Cred că a iubit pe cineva de acolo.

Dialogul se poartă în germană și Emil îmi traduce mai târziu. Eu înțeleg doar gut, hallo și guten tag.

Și tabloul, și carpețica ajung într-o cutie de carton. O duc la camion, o așez cu grijă peste alte cutii pline cu obiecte luate cu brațul și trântite cu o lipsă de respect, zic eu, dar aici totul e doar marfă, ceva ce se dezbracă de emoția poveștii, a purtătorului, și se transformă în bani la un magazin de obiecte second-hand din România.

Grigorescu se întoarce după zeci de ani acasă, într-o cutie de carton, printre linguri, pahare, prosoape și scutece absorbante.

Nemții, care i-au dat cândva lumii pe frații Grimm, nu au povești − ceea ce, pentru un român, poate fi frustrant. Nu ai văzut meseriaș lucrând în vreo casă fără să stea la taclale cu proprietarul, fără să comenteze ceva, să dea sfaturi, să bârfească. Puțin dialog face parte chiar din serviciul oferit.

Cum să lucrezi tu, român, într-o locuință, fie și una pe care o dizolvi, fără să afli ce-i cu ea, cine a trăit acolo de-a lungul a trei generații, cu cine s-a certat locatarul, cu ce echipă ținea, ce boală l-a răpus?

Acasă, la Bucureşti, preluam casele închiriate, chiar și prin agențiile imobiliare, cu tot cu poveste. În România există chiar o tendință de a locui în „case cu poveste”, nu neapărat mari și frumoase, ci pline de conținutul lor imaterial, de istorie, de simbol.

Aici nu aflăm nimic mai mult decât pot spune obiectele pe care le strângem din case și le ducem în depozitele de pe Industriestrasse, de unde vor pleca în camioane spre România.

Nemții, zice Emil, vor să intri în casele lor în liniște, să lucrezi repede, curat, și să pleci lăsând casa goală, învăluită în tristețea aceea pe care ei n-o văd.

N-o văd ei, dar n-o mai văd nici românii care le dizolvă locuinţele, deveniți și ei niște nemți în felul lor, reci și eficienți. Mai puțin atunci când, ungând cu bere articulațiile mecanismelor cărătoare, duc un pian cu zece etaje mai sus decât ar fi fost nevoie.

După-amiază mergem la o româncă. E din Arad. Divorțată sau despărțită, nu se știe, că a căpătat obiceiurile locului și nu vorbește despre ea. Spune doar că își crește singură cei trei copii, iar acum se mută de la patru camere undeva „la mai mic”, mai ușor de plătit.

Aici, mobila a fost deja evacuată, avem doar de jupuit tapetul de pe pereți. Treabă nu tocmai ușoară, fiindcă tapetul nemțesc are acest neajuns: e nemțesc, adică e lipit ca să țină, și, oricât l-am stropi, tot rămân zone de unde trebuie rașchetat cu șpaclul.

Băieții udă pereții cu vermorelul, un asalt ca în „Jandarmii și extratereștrii”, apoi stropesc insistent, dar degeaba. Abia a doua zi, după un ultim atac cu șpaclurile și cu vermorelele, pline cu o soluție mai eficientă, lăsăm pereții goi, casa pustie.

În fiecare zi golim cel puțin două-trei locuinţe. E de lucru continuu, de dimineață până seara. Din unele case luăm chiar şi scobitorile, care ajung și ele în România; din altele luăm doar câteva piese de care proprietarii vor să scape. Sunt lucruri încă bune, unele aparent nefolosite, dar ei vor să le înlocuiască.

Până să apară românii care adună lucrurile de prin case și le vând în ţara lor, nemții din Mannheim le aruncau la gunoi. Plăteau o firmă ca să-i scape de vechituri. Acum, plata sunt chiar vechiturile.

Neamțul nu plătește nimic, iar Emil se alege cu lucrurile: le vinde în magazinul lui din Râmnicu Vâlcea sau le dă direct altor vânzători de second-hand și toată lumea e mulțumită.

Vopselele, substanțele toxice, bateriile trebuie predate la firmele specializate. Pentru asta, nemții plătesc separat. Nu le arunci pe câmp ca în România, le predai cu proces-verbal. Nu e de joacă.

Odată, Emil Stoica a preluat o locuință a unui sas venit din România. Murise. Urmașii l-au anunțat să meargă cu echipamente speciale, fiindcă în pivniţă erau niște substanțe toxice. Și-a instruit el muncitorii și i-a trimis pe teren.

Seara, a cerut procesul-verbal, dovada că predaseră substanțele toxice la firma specializată, operațiune pentru care încasase plata.

– Nu le predarăm, șefu’!

Emil a înlemnit. Dacă substanțele apăreau în contract și el nu făcea dovada că le-a predat pentru distrugere, avea de dat explicații inspectorilor care-l controlează periodic. Și o amendă grasă, că în Germania nu merge numai cu vorbe.

– Cum așa? Ce făcurăți cu ele?

– Le băurăm.

– Ați înnebunit? Cum adică băurăți substanțele?

– Păi fuse palincă, bre!

Surprize apar mereu în munca asta de „dizolvare”. Depozitele firmei Stoica Export din Industriestrasse, în zona industrială a orașului, sunt pline cu bucăți din viața unor nemţi anonimi care-și schimbă casele, mobilierul, hainele, lingurile.

Când încep să car lucruri din camion în depozit, nu mă pot opri să nu întârzii cu ochii, ba chiar să și ating obiectele așezate în ordine – „Nemțește! Nemțește!”, repetă Emil mereu – pe rafturi sau direct pe podea.

O găleată plină cu săbii. Un container cu saltele. Televizoare. Frigidere. Paturi. Șifoniere. Aparate de fotografiat. Biciclete. Ochelari. Cutii cu bijuterii vechi, unele – perle veritabile. Proteze dentare. Porțelanuri. Pahare. Scutere. Computere. Monitoare. Undițe. Albume de artă. Fotografii de familie înrămate. Binoclu. Animale împăiate. Flori de plastic. Scări extensibile. Vaze. Instrumente muzicale. Birouri. Antene parabolice. Truse de prim ajutor. Lenjerii de pat. Unelte agricole. Cuțite, bricege, pumnale, iatagane. Pistoale. O pușcă cu lunetă. Verighete. Pietre din rinichi. Un crocodil uscat. Tablete. Măști de gaze. Piese de bicicletă.

O pedală de bicicletă, ruginită, scoasă la vânzare pe eBay cu un dolar, s-a vândut până la urmă cu vreo 300, pentru că avea stema lui Hitler ștanțată pe capul axului; făcea parte dintr-o serie mică de biciclete făcute pentru armată.

Băuturi de tot felul, unele de colecție. Tabachere. Un aparat de respirație artificială. O canapea cu telecomandă pentru invalizi. Cărucioare pentru invalizi. Zeci și zeci de scaune cu rotile.

Emil a vrut să le doneze spitalului din Râmnicu Vâlcea.

– Și mie ce-mi iese, dacă le primesc? l-a întrebat șeful de secție.

Nu le-a mai donat, din moment ce trebuia să dea șpagă pentru a le da pe gratis. Le-a donat unei organizații umanitare, care le distribuia unde era nevoie de ele. Dar a aflat după aceea că individul ăla, umanitarul, le vindea pe ascuns.

S-a scârbit Emil: „Nici nu le mai iau când le găsesc, le arunc direct la gunoi”.

Ace de cusut. Tablouri. Unele, niște kitschuri înfiorătoare, dar cu rame valoroase. Magneți. Sârme. O secție numită de Emil „Ace, brice și carice”. Discuri de vinil. Tocmai a venit un tânăr cu bicicleta și a cumpărat un braț. Stingătoare de incendiu. Solnițe. Perdele. Lacăte. Haine, haine, haine, haine, haine.

Paturi pentru copii. Landouri. Și iar haine. Paturi de spital. Și pentru astea i s-a cerut șpagă în România, ca să fie primite ca donație. Noptiere. Arcuri sportive. Schiuri. Încălțăminte. Piese auto. Cauciucuri. Carpete.

Tot ce vrei și ce nu vrei. Bunuri pentru care alţii se bat la divorț aici stau la grămadă. E agoniseala unor oameni care trăiesc fără grija pâinii de a doua zi și care, la un moment dat, se pot debarasa ușor de niște obiecte pentru a lua altele mai bune, într-o continuă căutare a confortului.

– Dar cărți? N-au nemții cărți?

– Au, dar pe alea le aruncăm, direct. Nu le cumpără nimeni nici în România, nici în Germania.

Emil îmi arată în curtea de alături un morman de gunoi care se înalță mai sus de acoperișul clădirii. Acolo ajung cărțile. Puțin mai încolo ajung mașinile vechi, deteriorate, găsite prin garaje ori prin curțile caselor „dizolvate”.

E un munte de mașini turtite între fălcile unui utilaj colosal. Cele care mai merg câte de cât, eventual reparate pe ici-pe colo, ajung în România.

– Ai umplut țara de vechituri, Emil. Trimiți câte patru TIR-uri pe lună în Râmnicu Vâlcea, plus ce mai dai pe la alții, care vin și îți iau marfa direct din depozit…

– Poți să le zici vechituri, deși multe sunt ca nou-nouțe, oricum de calitate foarte bună. E adevărat, au fost folosite. Dar dacă cineva are nevoie de ele, înseamnă că au o valoare. Sunt o marfă. Nu trebuie să gândim umil, că noi folosim ce aruncă nemții. Să gândim pragmatic. Sunt bunuri care mai pot fi folosite și pe care mulți oameni din țară nu și le permit de noi, din raft. Eu sunt convins că mărfurile second-hand din Germania au ajutat mult la creșterea nivelului de trai pentru anumite categorii sociale.

Emil crede că munca lui de 25 de ani în Germania a ajutat puțin la peticirea economiei de acasă, cel puțin în zona unde exportă el, în Vâlcea, prin magazinul propriu, dar și în Botoșani, Buzău, Ialomița, la magazinele altora.

E patriot. Când a venit în Germania și-a adus de acasă opincile străbunicului. Ca să nu uite de unde a plecat. Le ține în biroul lui, pe perete.

Își aduce aminte cu tristețe de începuturi. A plecat din țară în 1992, la 36 de ani. Era maistru la Întreprinderea de Echipamente Hidraulice. A simțit că se va prăbuși totul și că mai târziu, ca-ntr-o piesă absurdă, vor veni oameni cu sacoșe de bani la poarta marilor combinate ca să le cumpere ca pe vite la obor.

Colegii au râs atunci de el, că pleacă, dar, după un an, toţi erau în șomaj…

A ajuns în Franța, muritor de foame. Stătea la un azil de noapte din Nisa. Primea seara o supă, iar dimineața, o cană de lapte cu cacao. Ziua și-o petrecea hoinărind prin oraș, mânca numai dacă reușea să pescuiască niște bănuți aruncați de turiști într-o fântână publică – erau mai mulți români care se băteau pe monedele alea.

Și-a notat atunci într-un carnețel ce simțea, toată umilința, dar şi toate visurile lui.

„Doamne, fă să-mi găsesc ceva de lucru și dă-mi puterea să muncesc ca să-mi aduc și nevasta, și copiii, să trăim omenește și laolaltă”, scria el în carnețelul pe care acum îl răsfoiește cu emoţie. Bărbatului solid, ca un luptător de wrestling, îi tremură mâinile.

În Germania, unde a cerut azil politic, umbla din poartă în poartă spunând doar atât: „Arbeit! Arbeit!”. Era singurul cuvânt pe care îl știa, cerând singurul lucru pe care era dispus să-l facă: să muncească.

Se ducea la baza militară americană, unde, în fiecare dimineață, se făcea un fel de bursă a zilierilor. Veneau mulți, dar puţini erau aleși să muncească în ziua aceea.

Emil Stoica, înfometat, se ducea pe jos la bază, cu noaptea în cap. Mergea pe o șină de cale ferată, umedă în zorii zilei, și își spunea în gând: „Dacă reușesc să merg până la capăt fără să alunec de pe șină, azi mi se va da de lucru”.

Se încuraja singur.

Când nu era selectat în echipa zilei, umbla pe străzi și aduna lucruri scoase de nemți în fața porții, de aruncat. Lua câte un frigider și-l căra în spate până în celălalt capăt al orașului Mannheim, unde cineva îl lăsase să stea într-un beci. Aduna acolo vechituri și le vindea unor români care le duceau în țară.

A crescut încet-încet. Acum are o afacere bună. Și-a construit o casă frumoasă în Mannheim. Și-a văzut copiii mari. Dă pâine la 12 angajați. Salarii. Le asigură cazarea și masa de prânz.

Toată echipa mănâncă la sediul firmei, unde găteşte Nicu, om bun la toate, sau în oraș, dacă e mult de lucru. Îl vezi apărând cu brațele pline de pungi şi ne dă tuturor să mâncăm, după ce mai întâi ne-a întrebat pe fiecare ce vrem.

Iar în ziua de Sfântul Dumitru, după ce am golit casa unui neamț morocănos, ne-a dus pe toți la cofetărie. Încolonați, ca la școală.

Patronul a rămas un om de o simplitate cuceritoare. Cară mobilă cot la cot cu angajaţii lui şi mănâncă alături de ei.

– Ceea ce m-a făcut să rămân aici și să iubesc țara asta – spune Emil – este că am fost respectat, indiferent ce muncă am făcut. Și când căram frigidere cu cârca, și când plantam butași de vie, și când spălam veceuri la hotel, și când măturam străzile. Aici, omul e respectat. De asta pleacă românii de acasă, caută respect. Că pâine s-ar găsi și acolo.

Îmi spune asta în drum spre gară, mă conduce. Stă cu mine pe peron până vine trenul. E îmbrăcat așa cum l-am văzut toată săptămâna, în hainele de lucru, pline de praf, cu niște bocanci scâlciați.

Nimeni nu se uită strâmb la el. E un om care muncește. Eu sunt călător, îmbrăcat frumos, cu sacou de velur și blugi luați de la un second-hand din Ghencea, 25 de lei.