Vicele și viciile Hollywoodului

Daniel Iftene

Redactor

Vice (2018, SUA). Regie și scenariu: Adam McKay; imagine: Greig Fraser; montaj: Hank Corwin; cu: Christian Bale, Amy Adams, Steve Carell, Sam Rockwell, Alison Pill, Lily Rabe, Jesse Plemons.

*

Gândește-te timp de 5 secunde la o persoană pe care o detești și fără de care lumea ar fi, după părerea ta, un loc mai bun. Nu trebuie să fie un politician.

Acum povestește-le altora despre acel om, prezintă-le monstrul. Folosește-te de fapte și de comentarii puternice, dar fă în așa fel ca interlocutorii să nu se prindă cât de tare îl disprețuiești.

Astfel arată exercițiul pe care încearcă să-l rezolve regizorul Adam McKay pentru a-l portretiza pe fostul vicepreședinte Dick Cheney în „Vicele” − film nominalizat la 8 premii Oscar.

McKay alege să deschidă biografia satirizată a acestui personaj cu imaginile care vor marca pentru totdeauna președinția lui George W. Bush − avioanele civile care străpungeau Turnurile Gemene în 11 septembrie 2001 −, imagini pe care Cheney (Christian Bale) și soția acestuia, Lynn (Amy Adams), le urmăresc din biroul pentru situații de urgență aflat la subsolul Casei Albe.

După această introducere, ne întoarcem în anii ’60, la începuturile relației celor doi. El e un pierde-vară atins de alcoolism, forțat să se retragă de la universitatea Yale; ea e o femeie educată, cu ambiții mari, dar nevoită să accepte că nu poate avea o carieră decât în umbra unui bărbat puternic.

Și bărbatul ajunge puternic.

Mai întâi, Cheney intră la Casa Albă ca asistent al lui Donald Rumsfeld, unul dintre consilierii președintelui Nixon.

Vine scandalul Watergate, Nixon e silit să demisioneze și, în ’75, sub președinția lui Gerald Ford, Rumsfeld devine ministru al Apărării, lăsându-i lui Cheney poziția sa de Chief of Staff.

Cariera acestuia la vârful administrației americane ia o pauză odată cu alegerea lui Jimmy Carter, în 1977.

Mentorat cu Sorin și Diana Gadola: 1.600 de euro pentru sfaturi alimentare, „deparazitări” și clisme. Administratorul clinicilor THC: „Nu vreau să fiu asociat cu diverse lucruri, dacă se întâmplă ceva”

Reporterul PressOne încearcă să facă mentorat cu soții Gadola și să se trateze de alergia la ambrozie în „clinica” THC din București. Constată că e prea scump. E sunat de administratorul medical al „clinicilor”, care se dezice imediat de patronul său.

Naționalismul extremist care acaparează și istoria: exemplul Slovaciei

În timp ce Slovacia comemorează cea de-a 80-a aniversare a revoltei naționale slovace, moștenirea acesteia este rescrisă pentru a servi agendei naționaliste de astăzi.

Și, dacă aventura lui s-ar fi oprit în acest punct, Cheney ar fi rămas în istorie doar ca un funcționar care știe să manipuleze lucrurile în interes propriu, dar fără vreun impact asupra lumii.

Nu ar fi ajuns să împingă SUA în războiul din Irak, să susțină torturarea celor suspectați de terorism sau să favorizeze companii petroliere printr-un sistem clientelar.

Nu ar fi devenit, deci, un personaj atât de contestat, încât ulterior, când a avut nevoie de un transplant de inimă, o parte a publicului american să se întrebe dacă e moral să-i fie salvată viața.

Sam Rockwell îl joacă pe președintele George W. Bush.

La fel ca în „Brokerii apocalipsei” (The Big Short), filmul care i-a adus acum trei ani Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat, Adam McKay îmbină faptele cu intervenții care duc spre satiră.

Încă de la început, naratorul poveștii lui Cheney − care își arogă o cunoaștere foarte intimă a personajului − imprimă un aer neconvențional întregului scenariu.

Apoi, tot el „orchestrează” transformarea temporară a cuplului Dick și Lynn într-unul de tragedie shakespeariană sau rostogolește momente din viața protagonistului în scheciuri, pentru a demonstra forța lui de convingere sau ramificațiile deciziilor sale.

Spre exemplu, într-unul dintre aceste scheciuri, toată lumea pare convinsă de Cheney să iasă în fața Casei Albe cu peruci așezate peste penisuri.

La prima vizionare, aceste secvențe comice ritmează jocurile de putere petrecute în tabăra republicană de-a lungul câtorva decenii. La final însă, te întrebi ce efect au ele asupra unui film despre un om viu.

Nu reduci gravitatea faptelor atunci când le ridiculizezi? Mai mult: satirizarea unei singure aripi politice, cu aluzie previzibilă către președintele Trump, nu afectează credibilitatea demersului?

După ce ai văzut faptele și ai ascultat vocile selectate, nu e legitim să te întrebi, la fel ca unul dintre ultimele personaje care apar pe ecran, dacă filmul nu e distorsionat din punct de vedere politic?

Sub masca lui Dick Cheney, Christian Bale își continuă seria transformărilor fizice șocante, cum au fost cele din „Mașinistul” (2004) și „American Hustle” (2013). Anul acesta, el este unul dintre favoriții categoriei „cel mai bun actor în rol principal” de la Oscaruri.

McKay insistă că nu a prezentat decât fapte și-l lasă pe vicele său fictiv să se confrunte direct cu publicul în ceea ce privește deciziile pe care le-a luat după 11 septembrie.

Însă întreaga formulă a filmului, oricât de seducătoare ar fi, nu propune nici măcar un adevăr aproximat, ci o ficțiune pătimașă a unei ascensiuni reale.

În plus, marile biografii cinematografice ne-au obișnuit cu încercarea de a găsi nuanțe de omenie până și la cei mai odioși monștri și în cele mai disperate situații.

Lui Cheney însă − impecabil asumat de către cameleonicul Christian Bale − nu i se rezervă decât două fețe: cea de om politic care ajunge să îmbrățișeze puterea ca scop definitoriu și cea de tată care-și iubește fiicele și care, pentru a o proteja pe una dintre ele, își sacrifică posibilitatea de candida la președinția Statelor Unite.

În rest, și el, și soția sa sunt prezentați doar ca niște mașini de împins interese.

De aceea, unul dintre meritele mai degrabă involuntare ale „Vicelui” este să te avertizeze că decizia de a striga „Monstrul!” trebuie să fie cântărită cu mult mai multă înțelepciune.

Chiar și în cazul în care omul Cheney ar fi, așa cum scria Washington Post, mai rău decât personajul Cheney.

Offscreen

→ Când Matei Bărbulescu cita, în articolul său din PressOne, un sondaj potrivit căruia unu din zece români consideră că Pământul e plat, ai fi putut bănui că măcar o parte dintre respondenți n-au trecut pe la școală sau că alții n-au înțeles întrebarea.

Însă fenomenul are o anvergură mult mai serioasă, fapt dovedit în documentarul Netflix intitulat „Dincolo de curbură” (Behind the Curve).

Filmul prezintă comunitatea celor care susțin că Pământul nu are formă de glob, convinși că NASA și sistemul de educație sunt instrumente de manipulare și ascundere a adevărului.

Cei mai activi dintre miile de membri ai acestui grup derulează experimente, scriu, fac emisiuni și au creat chiar site-uri matrimoniale unde pot întâlni persoane de aceeași „credință”.

Deși umorul apare involuntar, realizatorii încearcă să nu-și ridiculizeze subiecții și să înțeleagă unde va duce acest fenomen. De aceea, pe lângă „platiști”, sunt intervievați psihologi și alți oameni de știință care încearcă să explice expansiunea acestor teorii ale conspirației.

→ Starul muzical care va fi cap de afiș în cinematografe anul acesta, așa cum a fost Freddie Mercury în 2018, este Elton John.

„Rocketman” urmărește suișurile și coborâșurile din viața artistului britanic, din anii ’70 până în anii ’90, inclusiv dependența sa de droguri și alcool.

Rolul principal este jucat de Taron Egerton, care s-a remarcat în seria „Kingsman”.

→ Netflix distribuie în România două dintre documentarele de scurtmetraj nominalizate la Oscar: „Period. End of Sentence” – povestea unui grup de femei care abordează percepția asupra menstruației în India – și „End Game”, o perspectivă apăsătoare asupra suferinței și a morții.

De pe aceeași listă, site-ul ziarului The Guardian oferă acces liber la „Black Sheep”, film care urmărește confruntarea unui adolescent britanic de 15 ani cu propria vârstă și cu rasismul. Filmul poate fi vizionat aici.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€