Viața ficțiunii după o revoluție

De câte ori nu ați auzit spunându-se „asta nu e din cărți, e din viață!” sau „nu citesc, învăț la școala vieții”? De multe ori, viața și ficțiunea sunt înțelese în opoziție, dar, de și mai multe ori, viața e considerată mai presus de orice ficțiune.

Or, pasajul din Isaac Babel ales de către Radu Cosașu ca motto pentru cea mai recentă carte a lui ne spune contrariul: „O adevărată ficțiune nu seamănă cu viața reală. Viața – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficțiune adevărată.”

Înțelegem de aici că Viața ficțiunii după o revoluție (Polirom, 2016) răstoarnă raportul de autenticitate pe care ficțiunea îl întreține cu viața în opinia comună.

Pentru admiratorii lui Radu Cosașu, volumul este cu totul special, pentru că reprezintă prima carte nouă pe care autorul, trecut de vârsta de 85 de ani, o publică în ultimul sfert de veac.

Aceasta în ciuda faptului că Polirom a editat o serie de Opere în șase volume, între 2008 și 2014, recunoscând valoarea de clasicitate a cărților publicate de autor până la cea de față.

Pentru inocenții în materie de Radu Cosașu, voi spune doar că mare parte dintre textele lui anterioare sunt narațiuni ale supraviețuirii în lumina sau sub povara idealurilor utopice asumate individual. În plus, scrisorile către fiul inexistent au apărut în foileton în Dilema, ceea ce poate crea un efect de familiaritate în lectura noului volum.

Radu Cosașu nu și-a cosmetizat autoportretul ideologic după 1990, când acest lucru devenise o modă. Alții s-au reinventat atât de bine în lideri ai dreptei, încât puțini mai știu astăzi că, sub masca reprezentantului liberal, se ascunde liderul studenților comuniști, de exemplu.

Fără să facă un secret din aderența la comunism în anii tinereții, Radu Cosașu o reevaluează într-o serie de „supraviețuiri”. Supraviețuirea se transformă în asceză, iar asceza lui este mai empatică, mai umană și mai nuanțată decât liberalismul multor lideri închipuiți ai zilei. Dar să nu divagăm, să rămânem la ficțiune, mai precis la „viața ficțiunii”.

În centrul cărții se află necesitatea dialogului, a deschiderii către cel pe care l-ai pierdut, de care ești îndepărtat sau pe care n-ai ajuns să-l cunoști.

Dialogul este cu atât mai dificil cu cât pare mai necesar. Sub pretextul unui schimb de scrisori, cartea ne deschide un exercițiu al lui „ce-ar fi fost dacă”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Epistolele pe care „tatăl inexistent” le scrie inițial „fiului inexistent”, aflat pe un ghețar în Groenlanda, se multiplică ulterior în epistole scrise de tatăl existent, mama inexistentă, prietena existentă a fiului inexistent etc etc.

De la jumătatea cărții, cel care scrie este mai ales marele cenzor Reznik, neîmpăcat în dorința sa de a-l vedea mort pe… scriitorul Radu Cosașu.

Jocul de oglinzi își capătă sensul mai ales în această a doua parte, unde cenzorul – acum pensionar și bolnav – îi scrie lui Oscar Rohrlich, care nu e altul decât numele real al adevăratului Radu Cosașu.

„Unde e viața în acest joc de oglinzi?” parcă îi aud întrebând pe cititorii care consideră că literatura are datoria de a reprezenta viața. Peste tot, pentru că, în aceste jocuri „de-a celălalt”, în care intervin multe personaje și nume din realitatea contemporană, autorul își construiește și reconstruiește viața.

Fiecare variantă de viață este convingătoare și plină de sens, în fiecare există umanitate, făcând vinovăția mai greu de aruncat pe umerii celuilalt.

Colecția de „vieți” e definită de absența oricărui patetism, dar și a duplicității celui care se căiește doar de ochii lumii:

„Nu ai de ce să te rușinezi și nici de ce să te înduioșezi. Am avut o viață textuală dificilă, complicată, cu care nu m-am dus la psihiatru, ci am pus-o pe hârtie în mai multe nuvele, după ce ai plecat. Tot ce am scris cât de cât valabil se inspiră din articolele acelea insuportabile ale tinereții și nu o să-ți explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Michèle Morgan sau pe Marilyn după ce am descris colectivizarea în Luna de Jos. /…/ Îmi este teamă doar de Tihon, călugărul la care a venit să se spovedească, în Demonii (i-ai citit? să ți-i trimit?) eroul principal, Stavroghin. Acela îl ascultă și îi refuză mărturisirea, suspectându-i frazele prea meșteșugite cu care încearcă să explice fapta sa mârșavă – violarea unei fetițe. Eu nu mi-am violat decât inteligența.”

Cartea este splendid scrisă. Paginile ei oferă în primul rând acel confort primar al oricărei bune lecturi, oferit de un elegant exercițiu al frazei. Iar această eleganță nu poate să apară decât din trăirea în scris și din sincronizarea firească a ritmului scrisului cu ritmul respirației.

Radu Cosașu numește tipul de scriitor căruia i se întâmplă una ca asta „ficționar”. Există o mare doză de poezie în felul cum înțelege și cum vede lumea naratorul din roman, el însuși un „ficționar”.

Când povestește, tatăl (existent sau inexistent) se folosește mai degrabă de intensități poetice decât de legături între cauze și efecte: „Eram tânăr, idilic și nebun după ea. Ea era realistă, dar mă chinuia cu absoluturi.”

Sau: „ca să farmec odată o femeie, am dus-o la un meci de rugby; ne-am despărțit repede, cast și demn. /…/ O fată, cândva, mi-a plăcut fără limită tragică și i-am căzut în genunchi, murmurându-i: «Mangafaua pleacă mâine la Ploiești, rămân singură și ambetată, vin o să-i tragem un chef, a ta adorată Mița», iar fata a fugit în noapte din parc, de lângă statuile enorme ale lui Paciurea, acasă, în Dămăroaia, și nu ne-am mai văzut – a speriat-o cuvântul mangafaua, probabil, straniu ca o grotă abia luminată de soarele câtorva vocale.”

Vă recomand Viața ficțiunii după o revoluție drept una dintre cele mai frumoase cărți românești din ultimii ani, dar și ca model de așezare etică în lume.

Nu la modelul eroic mă refer, în fundamentalismul lui, care n-a cunoscut vreodată greșeala, ci la modelul omenesc, problematic, care se răscumpără fără să se dezică de sine.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€