Via Transilvanica: Terra Romana – Ținutul comorilor ascunse

Voicu Bojan

Viața

23/07/2022

Traseul Via Transilvanica străbate zece județe: Suceava, Bistrița‑Năsăud, Mureș, Harghita, Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, Caraș‑Severin și Mehedinți. Pentru o mai limpede diferențiere culturală și istorică poteca a fost împărțită în șapte ținuturi: Bucovina, Ținutul de Sus, Terra Siculorum, Terra Saxonum, Terra Dacica, Terra Banatica și Terra Romana.

Voi prezenta pe rând, într-o manieră succintă, fiecare ținut prin care trece poteca noastră. E interesant faptul că, deși fac parte din aceeași țară, toate au specificitățile lor, ba chiar un soi de autonomie în ceea ce privește geografia, istoria sau gastronomia.

Deși tonul general e informativ, mai apropiat de un ghid turistic, am notat și câteva observații personale legate de cultura locală, încercând să surprind atmosfera și diferențele dintre cele șapte ținuturi. Sunt diferențe care paradoxal, ne unesc. Sau ne pot face curioși să pornim la drum.

Am luat-o de această dată invers, pornind de la sud la nord, respectiv de la piciorul podului lui Traian unde se află prima / ultima noastră bornă kilometrică, pentru a încheia tocmai la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna. La final am notat locurile în care m-aș întoarce și am căutat o fotografie semnificativă de deschidere, într-o încercare de a reda esența fiecărui ținut, așa cum l-am simțit.

Calea noastră pleacă în acest ținut de la Crușovăț, din județul Caraș-Severin și trece printr-o zonă destul de sălbatică și izolată, care cuprinde localitățile Prisăcina, Ineleț sau Dobraia. Sunt „locuri uitate de timp, dar nu și de oameni”. Am găsit acest mesaj scris pe o foaie A4 în geamul școlii din Ineleț.

Într-o altă școală, de această dată la Dobraia, uzi ca niște mâți după o ploaie lungă și îndesată, care ne-a tocat ore în șir într-o pădure încețoșată și parcă fără capăt, tânăra învățătoare ne-a primit într-o sală de clasă, a făcut foc în sobă, ne-am uscat hainele și am dormit pe jos. A doua zi doamna îi aștepta la ore pe ultimii trei elevi din zonă, așa că am plecat devreme.

Traseul are cu totul 115 kilometri. Merge o vreme pe Valea Cernei, trece dealul și ajunge subtil în Oltenia cea fermecătoare și plină de surprize. După ce am părăsit Parcul Național Domogled Valea Cernei, am intrat, începând din Obârșia Cloșani, parcă într-o lume paralelă. Este o lume greu de apucat, un mix de etnii și tradiții tot mai greu de păstrat, fiindcă Terra Romana devine încet un ținut destul de depopulat, cu o rată ridicată a șomajului, cauzată de închiderea fabricilor.

Industria, ca peste tot în țară, a căzut în dizgrație. Locul s-a golit încet de oameni. Ca pe vremuri, au plecat din nou în bejenie, însă de această dată nu în codri, ci în străinătățuri. Întreprinderi de vapoare, vagoane sau anvelope, toate au dispărut sau au fost jefuite. Unele au rămas în picioare ca o mărturie a dezastrului, așteptând să fie tocate și vândute la fier vechi, cum este cazul singurului Combinat de apă grea din Europa, cel de la Drobeta-Turnu Severin.

Privită îndeaproape, parcă Oltenia aceasta de sud-vest nu mai are nici un as în mânecă, însă în același timp îți oferă totul cu o generozitate care te lasă fără grai. Pentru mine personal, care nu bătusem aceste locuri, a fost o surpriză de proporții. S-a tot spus că Mehedințiul e o Românie în mic și nu am crezut. Ca să-l pot pricepe mai bine, l-am străbătut de două ori în ambele sensuri, fiindcă aici nu ți se deschide lada cu comori dacă stai pasiv și nu transpiri un pic.

Am dat peste o lume ancestrală, cumva gripată în propria istorie și totuși proaspătă, tandră. Are munți, râuri, peșteri, poieni vaste, dealuri cu podgorii și crame, iar peste toate, are Dunărea și clisura ei. Conține un amestec de etnii, lucru care îi conferă un farmec aparte. Există chiar și un sat cehesc cu nume german Eibenthal, iar în Drobeta mai trăiesc urmași ai turcilor strămutați de pe Insula inundată Ada Kaleh odată cu construcția hidrocentralei Porțile de Fier. Odinioară, fiind cu părinții la mare, țin minte că am apucat să gust rahat cu fistic produs acolo.

Tot aici, în portul orașului, la data de 8 mai 1866 istoria noastră a luat o nouă turnură când Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a pus prima dată piciorul pe pământul noii sale patrii. Iar dacă mergem tot pe malul apei o vreme și cu un drum, mai departe în istorie, descoperim ruinele piciorului podului lui Apolodor construit între anii 103-105 d.Hr.

Natura m-a luat și ea prin surprindere. Am învățat cuvinte noi cum ar fi polii, uvale sau crovuri. Imediat ce ieși din vestita Poiană Beletina, care pare ruptă dintr-o filă de poveste, dai peste Crovul Mare. Practic, crovurile sau altfel numite Poienile de sus ale Cernei sunt niște deschideri vaste, înverzite, presărate cu lapiezuri și înconjurate de creste de calcar. Verdele lunii mai era proaspăt, viu, vibrant. Am adăstat acolo pe o piatră vreun ceas doar privind, ascultând, absorbind tăcerea.

O altă necunoscută a fost Platoul Mehedinți. Băieții de la Geoparc ne-au găzduit, hrănit și plimbat pe diverse trasee. Practic, aici vorbim despre o arie protejată vastă de 100.000 de hectare, situată între Piemontul Getic și Munții Mehedinți, care cuprinde dealuri blânde, cu peșteri, chei adânci, avene, multe văi și păduri nesfârșite de foioase.

La un moment dat, colindând platoul singur cu cățelul am avut impresia că umblu prin cer, cu ochii pe crestele înzăpezite ale Munților Godeanu, salutând din mers câte o femeie în vârstă șezând cuminte pe banca din fața casei sale de piatră, nu departe de o fântână cu cumpănă.

M-au impresionat o seamă de femei singure în pustiu, care fiecare avea tot timpul din lume și o poveste pregătită, numai bună de împărtășit. Aceste brave femei solitare erau de fapt ultimii haiduci ai zonei. M-a marcat și gospodăria părăsită dintre Isverna și Gornovița, unde cineva își lăsase haina pe un par, de parcă era doar plecat un pic mai încolo în livadă, la cules de cireșe.

Am mai întâlnit un cioban având petrecută pe umeri o traistă tradițională țesută la război, o femeie îmbrobodită mânând un car cu roți de metal, la care erau înhămați doi boi, exact ca într-un tablou viu de Grigorescu. Am stat alături un albinar mascat și foarte povestitor lângă un iaz limpede și am ascultat un fost învățător nevorbit rămas fără copii de școală, care păștea pe un deal o turmă de capre zăpăcite.

La Isverna, m-am împrietenit cu fierarul locului, care mi-a făcut pe loc niște potcoave în miniatură, din cupru, ca să-mi poarte noroc. Tot la Isverna am petrecut o zi la nedeia anuală, unde s-au întrecut o sumedenie de cântăreți și dansatori populari. Dar cea mai miraculoasă întâlnire a fost cu Ion Cornu la Gornovița, cel care susținea sus și tare că știe 90 de meserii, exact câți ani avea.

Iar la Cireșu, tot la Geoparc, am mâncat o excelentă tocană tradițională, unde nu găseai picior de legumă. Găseai în schimb, ca acompaniament digestiv, un păhărel tradițional de țuică de cireșe din rezerva secretă a primarului.

Vorbind despre gastronomie, aici e patria ciorbelor acre și a derivatelor din mălai, fie el măcinat fin și numit pospai, fie grosier pe nume păsat și folosit în zile de post la sarmale cu semințe de dovleac măcinate și amestecate cu multă ceapă, fie în turte coapte în țest.

E o bucătărie creativă, unde legumele precum ardeii umpluți cu cartofi, sfecla de zahăr sau vinetele pot căpăta închipuiri necunoscute, prefăcându-se în mâncăruri ce pot primi denumiri exotice precum musacale sau rățe. E o lume diferită, unde pleșcavița sârbească întâlnește ciorba de pește cu apă din Dunăre, dar aici avem și geagik, varianta locală a salatei grecești tsatsiki. Familiare locului sunt și braga, halvița, baclavaua sau șerbetul, toate de origine turcească.

Scriitorul I.D. Sârbu, exilat o vreme la Craiova, a tras niște concluzii interesante privitoare la mentalitățile zonei:

„Europa este un biet continent, în timp ce Oltenia este o lume... Aici, la noi, toate calitățile sunt defecte și toate defectele sunt calități, între cuvânt și faptă există un divorț total, înscris ca zestre genetică în ereditate...”

Pe olteni cam nimeni nu i-a putut supune vreodată deși, în acte, erau vasali. Exasperați, turcii i-au pasat ca un cartof fierbinte austriecilor în 1718. Doar că și habsburgii s-au fript cu ei, iar în 1739, după încercări disperate de a le moderniza stilul agrar de viață i-au dat înapoi turcilor, cu niște pierderi imense. Turcii însă, întrezărind și ei viitoarea gaură în buget și încăpățânarea localnicilor, au redat Oltenia stăpânilor ei de drept, respectiv domnilor Țării Românești. Iar lucrurile au intrat astfel în normal, adică în haos și hoție.

Praful s-a ales de toate ideile iluministe și de tentativele de prozelitism catolic ale austriecilor. N-au reușit să facă nici măcar un recensământ ca lumea al populației sau să colecteze taxe, fiindcă sate întregi dispăreau în bejenie prin codri, practicând la scară largă sabotajul și haiducia.

Așa s-au născut faimoșii panduri olteni, care i-au terorizat constant pe austrieci, reușind la un moment dat să-i păcălească în asemenea hal, încât stăpânitorii ajunseseră să le plătească soldă pentru a prinde alți haiduci. Evident, n-a fost prins nici unul.

Odată cu bejenia s-a inventat expresia „a da bir cu fugiții”. Conspirația s-a făcut cu largul concurs al intermediarilor: conducerea bisericii și administratorii mănăstirilor, baroni locali și boieri corupți, care își doreau un protector de fațadă, cu ajutorul căruia să poată exploata nestingheriți resursele, așa cum se obișnuiseră de veacuri.

Cercetătorul Victor Bârsan, în articolul său intitulat „Oltenia habsburgică: Prima tentativă de integrare europeană a românilor”, rezumă limpede situația:  

„Rezistența la pătrunderea străinilor la dregătorii are un ecou în formula „nu ne vindem țara”. Atunci, ca și acum, țara nu trebuia vândută străinilor, pentru a putea fi jefuită în voie de localnici. Prețul inculturii și corupției clasei politice s-a dovedit exorbitant, odată în plus, la aderarea în Uniunea Europeană, când o negociere incompetentă a condițiilor de aderare și o gestionare catastrofală a fondurilor au dus – și duc – la irosirea, pentru prezent și pentru viitorul previzibil, a unor excelente oportunități.”

Locuri în care visez să revin? La Isverna și peste deal spre Balta, apoi în Poiana Beletina și pe platoul Mehedinți, după care aș încheia în Drobeta-Turnu Severin, un mic oraș de poveste mustind de istorie, care ar merita ceva mai multă atenție. De exemplu, piciorul podului lui Traian zace între niște betoane ciobite și pline de mătasea broaștei. La ceasul înserării m-aș duce câțiva kilometri în aval la Vaporașul Oituz să mănânc o ciorbă de pește legănat de Dunăre, privind departe, fără gânduri adânci.

Fotografia de copertă suprinde o femeie în superba ei grădină din spatele casei, înconjurată de câteva capre fericite. Vorbește cu ele, le mai mângâie, apoi croșetează mai departe un ciorap de lână destinat nu se știe cui. Este o atmosferă ancestrală, într-un decor pastoral care, pentru mine personal, rezumă un pic povestea acestui ținut.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.