Via Transilvanica: Chinușu, satul ascuns, unde găsești brânză ca-n Franța

Voicu Bojan

Viața

08/07/2021

Fondul muzical e asigurat de ciripit de păsări și bâzâit de insecte iar, pe alocuri, câte un muget grav de vacă nevorbită se insinuează de departe în urechea drumețului. Drumul trece peste niște dealuri domoale de unde satele ascunse printre văi arată ca niște jucărele ținute în palmă de un copil.

Așa m-am oprit și m-am minunat de pe o coamă de Chinușu (în maghiară Kénos), un sat mic și fermecător, cu ulițe strâmte și labirintice, case vechi și oameni puțini. Dar curios, în ultimii ani, tinerii s-au întors aici de la oraș sau din străinătate și au început să cumpere casele bătrânești una câte una, să le renoveze și să locuiască permanent acolo. Satul a renăscut, i s-a dat o nouă șansă și parcă totul stă să reînceapă.

Ulița mică și îngustă numită A Școlii (Iskola Utca) cu o placă de lemn decorată cu o lalea secuiască stă mărturie a acestei promisiuni. Satul nu are școală dar, cum în comunitatea de cam 140 de suflete sunt deja mulți copii, școala e un vis în desfășurare. Într-o bună zi, va avea.

Visurile omului sunt uneori periculoase, chiar și acelea mai roze. Pot conține promisiuni din cele mai alese, cum ar fi: mai binele, frumosul, libertatea, tihna… Nu de puține ori împlinirea lor poate transforma visul în coșmar. Omul se trezește că și-a bătut singur cuie în tălpi, iar parcursul său luminos înspre tihnă trece prin zdroabă, chin și amar.

Drept urmare, într-o duminică oarecare, pe o buză de deal, privind departe, omul cade în cugetare: „Oare bine am făcut că mi-am urmat visul și nebunia? Oare nu ar fi fost mai cuminte să șed locului?”

Acolo jos, în Chinușu, pe o romantic de strâmbă străduță, locuiește o familie de fermieri. Mózes Enikő și Levente nu sunt chiar cei mai tineri din sat, dar au o energie și o poftă de viață mai mare decât a multora. Curaj și hărnicie cât încape. Grijă pentru a face lucruri ca la carte. Răsplata lor? Muncă, sudoare, probleme, dar peste care se așterne o nouă viață, exact așa cum și-au visat – independentă, fără șefi, cu o solidă doză de necunoscut amestecat cu fascinație.

Povestea lor a început la fel, cu niște visuri-problemă. Deși erau aparent „aranjați”, oameni de oraș, angajați de ani buni într-o companie particulară și fără prea mari griji materiale, într-o bună zi s-au decis să-și schimbe viața, să-și remodeleze, după capul lor, destinul.

I-a apucat un neastâmpăr suspect, care nu le dădea pace. Cumpăraseră de la o rudă a lui Levente (el a copilărit aici, în Chinușu) o casă veche, pentru a avea unde evada la finaluri de săptămână, la țară. Doar că această casă de vacanță a fost renovată, adăugată, pusă la punct și după o vreme, a devenit locuință permanentă. Încet, s-au adaptat la o nouă viață care i-a adoptat cu totul, i-a confiscat fără speranță. Așa s-a născut o curajoasă afacere de familie - Mózes Manufaktura.

Cum pe toată Valea Homorodului animalul legendar de jug era bivolul, iar Levente crescuse alături de ei și iubea animalele, s-a hotărât să readucă bivoli în ograda lui. Periculos vis. Pe de altă parte, Enikő a început să-și amintească de bunica ei, care o punea să amestece în gemuri. A apucat-o ideea de a face gemurile ei, folosind rețete uitate, fără conservanți. Pe nesimțite, viața li s-a schimbat și au devenit fermieri și producători locali în toată regula.

Am stat cu Enikő în bucătărie la povești sorbind o delicioasă cafea cu lapte de bivoliță și miere. Cockerul Kira încerca cu orice preț să mi se urce în brațe. Apoi m-am plimbat prin gospodăria lor, unde Saint-Bernardul Putin te împingea cu capul lui mare să-l mângâi.

Între timp a apărut și Levente de la ferma de animale. Era murdar, obosit, dar cu un zâmbet mare pe sub mustață. A rupt un colț de pâine, o bucată de salam și a mâncat pe grabă, în picioare, ca un fermier adevărat, mereu grăbit să se întoarcă la treburi de neînțeles pentru oamenii cu pantofi curați, de la oraș. Cu greu l-am oprit preț de câteva poze. Când și-a dat seama de contrastul dintre bluza albă a soției și noroiul de pe nădragii lui l-a apucat un râs sănătos.

Am rugat-o pe Enikő să-mi facă un tur și să-mi povestească despre produsele lor. Mare greșeală. În beci și în atelierul de brânzeturi am văzut minunății mari, drept urmare nu am rezistat – am plecat cu două plase pline cu de toate. Am cumpărat (și pentru prieteni) brânzeturi ca-n Franța, cu cărbune și ierburi provensale, cașcavaluri maturate, siropuri naturale, mai multe borcane de dulceață și două feluri de zacuscă. Pentru că am luat mai multe, am primit de la Enikő o reducere. I-am promis că spun mai departe povestea ei, așa cum am aflat-o din gura ei.

„Lucram la Odorhei și veneam aici la final de săptămână doar. Însă ne plăcea tot mai mult. Deși distanța e mică, doar 10 kilometri, parcă erau lumi diferite. Am început să venim tot mai des, să vrem să stăm tot mai mult. Într-o zi, ne-am decis – am lăsat orașul și ne-am mutat la țară. Sună frumos să ai pământ, livadă, animale, problema e că de toate astea trebuie să te ocupi și deodată constați că te-ai băgat în ceva atât de complicat, încât deodată parcă timpul se evaporă, dispare.

De la mai nimic, fără să accesăm fonduri europene, acum avem 7 bivoli, 145 de capre, 10 vaci și 60 de oi. Foarte greu găsim oameni de încredere care să ne ajute, dar luptăm cum putem. Laptele devine valoros doar dacă e prelucrat, dar și aici sunt probleme, cum ar fi adaosul comercial imens la cașcaval, care îl face aproape imposibil de vândut în magazine. Dar până să ai un cașcaval de calitate e un drum lung si complex.

Ne-am bucurat să renunțăm la viața comodă de la oraș pentru a deveni țărani. Ne-am avântat la foarte multe și nu regretăm nimic, cu toate că uneori e foarte greu. Magneții de frigider cu Thassos sau Sicilia sunt amintiri frumoase, care nu prea mai sunt posibile. Când ai de făcut atât de multe, ultimul lucru la care te gândești sunt vacanțele exotice.

Eu mai plec, mai evadez pe la târguri sau cursuri de specializare, dar Levente e legat aici de gospodărie și animale. Uneori nu iese din sat cu lunile. Ăsta e cred, cel mai scump preț cu care ne plătim așa zisa libertate – suntem într-un jug, dar tragem înainte împreună. Satisfacția de a face lucrurile bine, cu pasiune, nu poate fi plătită cu bani.

Mie îmi place să fac gemuri și dulcețuri de multe feluri. O parte din fructe le avem noi, pe altele le cumpărăm. La fel cu siropurile – unele din cele mai populare sunt cele de lavandă sau muguri de brad. Mai sunt zacuștile cu vinete, cu ciuperci. Avem și ceaiuri. Am o pasiune pentru ambalaje, etichete frumoase, borcane cu stil. Îmi place să merg cu ele la târguri și să vorbesc despre fiecare, comunicarea cu oamenii e un lucru care mă împlinește.

Apoi vine povestea cu brânzeturile. Aici deja e artă. La început am vândut iaurt, smântână, unt. Ca să ai cât de cât profit, trebuie să prelucrezi la un alt nivel. Laptele de bivoliță e absolut special, dar ca să-l valorifici cum se cuvine e nevoie de știință, răbdare și mai ales, perseverență. La fel și cel de capră, poate căpăta multe interpretări.

Am fost la cursuri de specializare în Ungaria, în Franța. Am învățat ce înseamnă brânză de calitate sau un caș maturat 6 luni sau chiar 2 ani, de câte mii de ori trebuie să-l întorci, cum să controlezi umiditatea și temperatura, ar fi foarte mult de vorbit. Cert e că azi avem niște brânzeturi de top, unele chiar seamănă bine cu camembertul franțuzesc.

Când vezi produsul finit așa cum ți l-ai imaginat și mai ales, îl vezi primit cum trebuie de către clienți, satisfacția e imensă. În acele momente îmi spun că da, uite, chiar îmi trăiesc visul.

Părinții mei au fost brutari. De la ei am înțeles că totul e făcut din grijă și pasiune. Răsplata vine în timp. Pentru a deveni stăpân pe timpul și energia ta ai nevoie de mult curaj. Mai e ceva. Povestea cu fiul nostru, Tamás. Eu mereu am visat ca băiatul să înțeleagă valorile noastre, să lucrăm împreună și mai ales, să-l ajutăm să-și împlinească propriile țeluri.

Tamás are acum 26 de ani, a terminat Agronomia la Cluj și deține un centru de prelucrare a fructelor în Odorhei. În lista lui de fresh-uri, livrate în tot soiul de ambalaje, de la sticle mici la bag in box sunt cam 15 feluri de sucuri naturale prelucrate la rece. Sunt foarte mulțumită că face acest lucru cu pasiune și mă bucur că nu a plecat în lume, e aproape de noi, de casă. Cumva, afacerile noastre se completează, nu suntem doar o familie ci formăm o echipă, ceea ce e un lucru foarte frumos.”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.