Vechiul, Noul și Ultimul (dar nu cel de pe urmă) Testament

Voicu Bojan

Redactor

Cartea ca obiect, spectacol și surpriză

Demult nu am așteptat apariția unei cărți ca pe aceasta: The Last Testament. Autor este Jonas Bendiksen, fotograf al prestigioasei agenții Magnum.

Acolo, la Magnum, băieții de aur ai fotografiei adevărate nu se încurcă în mizilicuri. Sunt oameni cu idei și proiecte de anvergură, pe care le urmăresc cu încăpățânare vreme de ani de zile.

Sunt fotografi pur sânge, rarisimi, din specia marilor povestitori, iar agenţia, datorită lor, este o Șeherezadă vizuală. Te fixezi acolo ca un potențial înecat care, într-o mare plină de gunoaie, descoperă, în mod miraculos, pământ ferm sub picioare.

Mă plimbam cu câinele pe deal când am văzut fotografiile-teaser de pe pagina de Instagram a Magnum şi, recunosc, mi-au inflamat imaginația în așa hal, încât uitam să mai arunc mingea, deși ăsta mic lătra din toate încheieturile.

Erau fotografii ale unor oameni convinși că ei sunt întruparea lui Cristos, venit pe pământ a doua oară.

Cum adică? Oamenii ăștia chiar există? Și cineva și-a luat trei ani din viață să-i urmărească, să-i fotografieze și să le asculte poveștile? Uimitor.

Am început, așadar, să visez: cum or fi arătând, oare, pozele astea pe hârtie cartonată? Mirosind a cerneală scumpă? În copertă de pânză, cu foiță de Biblie pe dinăuntru, marginile aurite, printurile impecabile?

Am tot visat în taină câteva săptămâni bune, fără să spun nimănui, nimic. Apoi s-a petrecut minunea.

Iar minunea este dovada vie că încă mai există îngeri (mulțumesc frumos, Mihai Evoiu). Într-o zi primesc nu doar o invitație la cafea, ci şi The Last Testament după Bendiksen cu dedicație, adusă proaspăt de la Londra, direct de la lansare.

De atunci, o iau cu mine peste tot, le-o bag prietenilor sub nas, o deschid şi o amuşin de aproximativ 14 ori pe zi, contemplu imaginile în detaliu și nu contenesc să mă minunez.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Iar acum vă împărtășesc și vouă câte ceva despre ea. Mirosul va trebui să vi-l imaginați.

Filipinezul Apollo Quiboloy.

Teologia din spatele cărții

Cu teologia nu e niciodată simplu. Dacă încerci o formulă simplificatoare, riști să strici totul. Trebuie să-ți asumi complicăciunea și să faci un efort de înțelegere. Face parte din parcurs.

În Jurnalul său fericit, N. Steinhardt avertizează că există o primejdie a mărturisirii, aşa cum există şi un pericol al căutării. Riscul căutării sincere în geografia credinţei creștine constă în faptul că poți fi găsit mai rapid decât ți-ai putut imagina.

Ba chiar mai rău: în chiar clipa când începi să cauți timid și pe bâjbâite, în clipa când te angajezi pe calea sinuoasă a căutării − hop!, ți se și iese înainte.

Căutarea îmbracă diverse forme, unele de-a dreptul paradoxale, cum ar fi fuga, spre exemplu. Când un oarecare Iona e chemat de Dumnezeu să devină profet în cetatea Ninive, el ia prima corabie și fuge mâncând apa în direcție opusă, la Tars.

E nevoie de o adevărată aventură cu accente absurde, implicând un naufragiu, un respiro de trei zile într-o burtă de balenă și un vrej metaforic de curcubete, pentru ca alambicata formă de căutare a nevrednicului Iona să se desăvârșească și cei doi, adică el și Dumnezeu, să intre, spre finalul cărții, într-un dialog.

Îmi place să-l numesc pe Iona, acest nevrednic căutător găsit, „profetul lui pește”.

Sărim înainte, din Vechiul Testament la Noul. Cristos nu e doar Cel ce vine, vindecă, vorbește în pilde, se jertfește, învie și Se înalță la cer, deschizând astfel un spațiu de așteptare trează în toată creștinătătea, ci Se preschimbă şi într-un întâmpinător, un ieșitor-înainte foarte personal.

Răsare ca din pământ, e gata să te asiste și să te conducă de mână, ca pe un orb.

Așa-i răsare înainte și lui Bendiksen. Și nu o dată, ci de şapte ori, cu fiecare dintre cei şapte pretinși Mesia. Cu asta am stabilit limpede că Bendiksen e un căutător asiduu și sincer al lui Cristos, care pornește la drum, ca apostolul Pavel, pe propriul său drum al Damascului, cel al revelației și al schimbării radicale, cu întrebarea: What if?

Dacă, totuși, unul dintre cei şapte este adevăratul Mesia revenit printre noi?

Ca să înțelegem legitimitatea acestei întrebări, trebuie să dăm filmul istoriei pe rewind, cu 2000 de ani în urmă.

David Shayler din Middlesborough, Marea Britanie.

Totuși, cum arată A doua venire?

Ca să o poți decoda, trebuie să o fi înțeles mai întâi pe prima, în tot contextul ei. Apariţia umilă a lui Cristos în Betleemul Iudeii − unde, astăzi, artistul vizual Banksy și-a tras un hotel cu vedere la infamul zid din West Bank − a fost tot ce nu așteptau evreii de atunci.

Cum ar veni, Mesia a pornit cu stângul în misiunea lui de întoarcere pe dos a lumii. Și cu toate acestea, I-a ieșit.

Fiindcă era de neimaginat cum o mână de pescari zdrențăroși, needucați, neumblați în lume, confuzi și impulsivi, chemați în cel mai firesc mod să-și lase năvoadele, să devină ucenici și să-l urmeze pas cu pas pe cel proclamat Mesia, ar fi putut schimba din temelii o lume întreagă.

Urmează o aventură incredibil de complexă și spectaculoasă, făcută din vindecări, minuni, parabole încifrate și povești utopice, cum ar fi cea cu o Împărăție fabuloasă, cu multe locașuri, sau cea a Grăuntelui de muștar, care, deși e o sămânță minusculă, naște un copac frumos şi cu multe ramuri, unde păsările își fac cuib.

E metafora schimbării lumii, e împlinirea vechilor profeții din Isaia despre un oarecare născut din fecioară, un Nimeni nici frumos, nici carismatic, nici puternic, care ajunge să fie numit nu doar Cristos Domnul, ci chiar Mesia, Mântuitorul.

Însă totul se termină tragic cu acest autoproclamat Fiu al Omului – cu o trădare venită chiar din grupul celor 12 ucenici, cu o moarte pe cruce, cea mai umilitoare moarte posibilă, și cu o lepădare rușinoasă tocmai din partea lui Petru − Stânca pe care se va construi mai apoi Biserica creștină.

Adevărata temelie a Bisericii însă nu e Petru, ci incredibilul fapt al Învierii, fără de care creștinismul, vorba apostolului Pavel, nu e decât o vorbă goală.

Spre disperarea fariseilor care, cu ajutorul stăpânitorilor romani, răspândesc în popor ideea că ucenicii au furat trupul mortului ca să însceneze o înviere din morți, cel înviat apare în carne și oase, umblă, vorbește, mănâncă și, mai mult decât atât, se înalță la cer dinaintea unei mari mulțumi de galileeni rămași cu ochii în soare, nu înainte de a trasa coordonatele promisiunii celei de-a doua veniri: Mesia va veni ca un hoț, într-un moment neașteptat, va veni pe norii cerului la fel cum a plecat, dar având acum vocea tunătoare a unui arhanghel.

Îl vor vedea toți oamenii și judecata finală prevăzută în Apocalipsa va putea începe. Showtime!

Brazilianul INRI Cristo.

Jurnalism cu accente apocaliptice

Până la A Doua Venire, creștinul trăiește într-un interval, dar nu oricum. Se cuvine să fie treaz, atent la zvonuri și șoapte, să se mai uite din când în când la cer și, mai ales, să păstreze vie flacăra credinței sale, la fel cum fecioarele dintr-o parabolă trebuie să aibă candelele aprinse în așteptarea Mirelui.

Ne aflăm, deci, în orizontul unei continue expectanțe active, doar că autorul nostru nu mai are răbdare. Dă năvală pe sfântul Google să scotocească, așa, ca un căutător veritabil, dacă nu cumva Cristos a revenit deja și noi nu avem habar. Astfel, cu tema la teologie făcută bine, putem sări din Noul Testament la Ultimul, cel după Bendiksen.

Tipul ăsta e enervant. Jonglează foarte bine cu două medii geloase: scrisul și fotografia. Practic, își împarte cartea în trei felii distincte:

1) Pe foiță ca de Biblie, el ne livrează, cumva copy/paste, „scripturile” noilor Cristoși, toate perceptele şi revelațiile lor, dovezile pe care le aduc cum că ei ar fi Mesia, inclusiv adresele și telefoanele de contact;

2) Pe foaie normală, face reportaj și ne prezintă fiecare dintre cele şapte întâlniri miraculoase, cu concluzii personale și fragmente de interviu. Nici o urmă de mișto, nici o ironie ieftină, fiindcă omul e, cum spuneam, urmărit de întrebarea obsesivă: What if?

Ca un jurnalist veritabil, prezintă sincer faptele și contextul, caută să priceapă întâmplarea cu mintea lui, săpând în adâncime și lăsând finalul deschis. Cititorii sunt cei care trebuie să tragă concluzii.

3) Pe foaie cartonată sunt fotografiile. Pentru un lector avizat, e limpede cât de serios își face Bendiksen meseria. Nici un compromis, o impecabilă structură narativă vizuală, tandrețe, compasiune, empatie, ironie drăgăstoasă și detaliu.

Am scris așa de frumos despre el, încât sper să mă ierte că am pozat pentru voi câteva poze (cropuite), ca să vă faceți o idee despre frumusețea complexă a acestui proiect. Și să faceți astfel cunoștință cu…

Cei 7 magnifici Cristoși întrupați

Trebuie spus că, și pe vremea lui Cristos, concurența pentru postul de Mesia era mare: erau mulți pe un loc, cum ar fi un oarecare Ezekia, apoi Iuda Galileanul, Simon din Perea, Theudas sau Menahem.

Drept urmare, dintr-o mare de pretinși Mesia, Bendiksen face, la rândul lui, o selecție. Caută oameni care să fi avut o revelație, să aibă măcar câțiva adepți, să-și trăiască convingerile de ani buni și să aibă în spate un soi de teologie proprie.

Și-i găsește ba în Africa, ba în Brazilia, ba în Siberia, ba în Marea Britanie. Apoi îi ia pe rând și ne spune și nouă ce a aflat, bazându-se pe un verset din Faptele Apostolilor (4, 20), unde Petru și Ioan afirmă: „Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am auzit și am văzut”.

Doar că există nişte probleme cu noii Mesia. Niciunul nu a aterizat din norii cerului, nu reprezintă deloc o evidență pentru toți oamenii, deși unii se promovează la greu pe rețele și pe canale de Youtube, nu au chemat pe nimeni cu glas de arhanghel la Judecata de Apoi și, sinceri să fim, priviți din afară, arată ca niște personaje exotice, niște delocalizați plini de fantezie, uneori la limita țicnelii.

Să-i luăm pe rând.

1. Isus din Kitwe, Zambia. După ce l-a pocnit revelația, soția sa a umblat vreme de 6 luni pe la vraci crezându-l dus cu pluta. Nu l-a crezut și nu îl crede mai nimeni. Bandiksen şi cei doi „apostoli” erau cât pe ce să devină martiri când rabla condusă de Isus din satul Kitwe a fost atacată de mulțime după o predică ţinută într-o piață.

2. INRI Cristo, Brazilia. A avut revelația demult, în ’79. Acum trăiește într-un soi de rai terestru, un fel de Noul Ierusalim (vă sună cunoscut?), denumit pompos Ordinul Universal Suprem al Sfintei Treimi. E înconjurat de o seamă de discipolițe, cărora le-a dat nume, fiecăreia, un nume ce începe cu litera A: Adei, Alara, Amai, Arebeca etc. Un clip explicativ cu misiunea sa pe pământ arată cam așa.

3. David Shayler Cristosul alias alter ego-ul său Dolores Kane din Middlesborough, Anglia, încearcă să fie masculin/feminin corect politic, dar tot ce reușește e dubios la maximum. Fost agent secret MI5, el a denunțat corupția din sistemul serviciilor secrete britanice, iar în 2007 s-a autoproclamat Mesia. Bendiksen se scapă și lansează o ironie: „David se luptă cu Goliații sistemului judiciar pământesc. La fel ca Isus din Nazaret, David/Dolores se mișcă în cercuri vaste, departe de regulile clasice după care se guvernează societatea”.

4. Isus Matayoshi e japonez, trăiește într-o dubiţă, se proclamă Singurul Dumnezeu și promite să aducă Sfârșitul Vremurilor și Regatul lui Dumnezeu pe pământ printr-un proces politic democratic. Va începe reforma lumii cu Japonia, după ce va deveni prim-ministru. Apoi va trece la ONU și tot așa.

Doar că, în ciuda zelului cu care candidează și a discursurilor furibunde pe care le ţine cocoțat pe mașina sa, de unde amenință cu foc din cer și își îndeamnă oponenții să se sinucidă, în 2016 a primit din partea alegătorilor doar 6114 voturi, nu destul pentru a provoca Sfârșitul Vremurilor.

5. Apollo Quiboloy e pe cai mari, foarte mari. E fondatorul organizației filipineze „Împărăția lui Isus Cristos, Numele mai presus de toate numele”. Are propriul său canal tv, unde transmite predici live, e capul unei Mega-Church cu accente de evanghelie a prosperității, așadar preamărește bogăția, nu sărăcia, precum fiul tâmplarului din Nazaret.

Datorită zeciuielii pe care adepții săi o donează organizației, Apollo are o flotă de elicoptere, un avion, o universitate și un imens domeniu privat. Doar că nu se poate sta de vorbă cu el. E prea sus. Bendiksen a încercat totul, dar s-a lovit de un zid impenetrabil. În cele din urmă, a ales să fotografieze ecranul computerului și să-i compună profilul din fragmențele pixelate.

6. Moses Hlongwane, supranumit simplu Rege al Regilor și Domn al Domnilor , își răspândește mesajul în provincia KwaZulu din Africa de Sud și visează să se extindă în Johanesburg și în alte orașe mari. După părerea lui, Ziua Judecății se apropie cu pași foarte repezi.

Dintr-un delicios schimb de sms-uri între el și Bendiksen, se pare că, discret, acea Zi a și sosit. Doar că puțini s-au prins. Marea zi a Sfârșitului Vremurilor a fost provocată de căutarea asiduă a unei soții, revelată și găsită de Moses în persoana profetesei Angel.

7. Vissarion al Siberiei. Când, în 1988, și-a pierdut slujba de poliţist rutier în obscurul oraș siberian Minusinsk, Serghei Anatolievici Torop a avut un început de revelație. Ea s-a desăvârșit în clipa când Imperiul Sovietic a început să se destrame sub ochii săi, în anii ’90. Atunci și-a schimbat numele în Vissarion şi a fondat Biserica Ultimului Testament, un soi de comunitate eco ce numără azi cam 5000 de membri şi e o societate cu coduri proprii, școli și bisericuțe. Vadim e scribul care notează cu acribie învățăturile lui Vissarion. Ultimul Testament, care dă și titlul cărții lui Bendiksen, a ajuns la al 16-lea volum și se află în desfășurare.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€