Vampyr – Der Traum des Allan Gray: O capodoperă lugubră

Vampyr a fost realizat în 1931/1932, în trei versiuni: germană, franceză și engleză. Negativul original al peliculei și sunetului s-au pierdut. La baza singurei restaurări au stat versiuni parțiale în germană și franceză. Noua versiune germană, din 1998, a fost rezultatul colaborarii dintre Cinemateca di Bologna, Deutsche Kinemathek și ZDF/Arte.

Filmul relatează strania aventură a lui Allan Gray (Julian West, pseudonimul baronului Nicolas de Gunzenberg, finanțatorul filmului). În mijlocul nopții, primește un telefon de la un bătrân care-i cere ajutorul, în urma unei apariții fantomatice nocturne care îi bântuie fiica.

Încercând să rezolve acest mister, Gray descoperă în casa bătrânului o cronică antică al cărui conținut îl ajută să înțeleagă mai bine ce se petrece. De-a lungul acestei investigații supranaturale, Gray va deveni treptat prizonierul propriului său coșmar – unul reprezentat de un vampir și servitorul lui.

Lucrurile nu stau însă atât de simplu în filmul lui Carl Theodor Dreyer. E nevoie de măcar două vizionari atente pentru a înțelege pe deplin sub-ploturile complexe pe care le naște povestea propriu-zisă. Dar chiar și asa, tot acest proces al unei bune înțelegeri a filmului este îngreunat și de faptul inexistenței unei restaurări corespunzătoare. Dar forța lui se află în altă parte decât în narațiune.

Mai exact, și mai sigur, în reprezentarea ei pe ecran.

Dreyer lucrează ingenios cu jocuri de umbre și trucaje complexe (chipul supradimensionat al batrânului vampir care privește printr-un geam uriaș e remarcabil de înfricoșător), cu mișcări largi de cameră și cu câteva unghiuri sufocant de subiective. Muzica alarmantă însoțește filmul pe toata durata lui, iar efectele de sunet elaborate conferă valoare vizuală imaginii unui râu, a unui feribot sau a unui sătean cu o coasă, un inclasabil simbol al morții.

În plus, în aceea vreme era destul de dificil să iluminezi un cadru în care acțiunea se petrecea noaptea, dar Dreyer rezolvă cu ingeniozitate acest neajuns: prin cadrele scăldate în lumină, noaptea își face simțită prezența, ne este indusă, prin lumânări aprinse și lămpi cu gaz, purtate de personaje în interiorul conacului și-n afara lui.

Camera se află într-o continuă cercetare a expresiilor faciale ale lui Gray, pe măsură ce el încearcă sa-i dea de cap misterului din conac. În spatele lui se închid și se deschid usi, treptele scărilor îi scârțâie sub picioare, se aud tot felul de zgomote și voci, provenind dintr-o sursă pe care nu o poate identifica. În acest fel, Dreyer contribuie semnificativ la ceea ce numim astăzi horror tropes.

Pe de altă parte, Dreyer depune tot efortul pentru o înțelegere cât mai bună a desfășurării acțiunii. Acestei granițe dintre real și supranatural (una care începe să devină tot mai vagă pentru Gray) filmul ne dă o mână de ajutor prin inserturi scrise – mai precis, ceea ce nu vedem (sau nu simțim că se întamplă) este explicat prin intermediul paginilor cronicilor parcurse de personaje, pagini care anticipează uneori și acțiuni ulterioare.

Altfel spus, în câteva rânduri, acolo unde imaginile în mișcare nu ne pot explica exact ce se întâmplă, ne sar în ajutor inserturile. Făra contribuția lor, rămanem cu posibilitatea înțelegerii ca protagonistul să se afle, de fapt, captiv într-un coșmar, în care visează o bună bucată din film (de exemplu, o scena îl plasează chiar în mijlocul propriei sale înmormântări), asta după ce fusese martorul unor bizare și sugestive imagini.

Dar dacă coșmarul lui din care pare să nu se mai trezească e unul care ar putea da un sens singular filmului, atunci ar fi aproape imposibil de precizat la ce nivel al realității sale ne aflăm.

Cu sau fără interpretari dintre cele mai subiective al acestui tărâm al umbrelor, așa cum l-a interpretat Dreyer din nuvela Carmilla, de Joseph Sheridan Le Fanu (publicată în 1872), Vampyr e mai mult o stare de spirit decât o poveste, așa cum poate fi ea înțeleasă în parametrii clasici.

Chiar și după atâtea decenii, rămâne terifiant, iar forța lui extraordinară avea să stea la baza horrorului supranatural. Pertinența lui narativă e înlocuită cu pertinența suprastilisticii vizuale și sonore. Vampyr și-a câștigat reputația absolută de capodoperă (nu neaparat a cinemaului horror) odată cu trecerea timpului. În momentul lansarii a fost un fiasco de casă, ceea ce l-a împiedicat pe Dreyer să mai realizeze filme câțiva ani.

Vampyr e un exemplu cât se poate de clasic al recunoșterii valorii unui film, mulți ani după lansare. E obsedant, lugubru, înfricoșător – o capodoperă voluptoasă a captării emoțiilor umane printr-un limbaj strict vizual. Cu toate astea, într-un final, filmul se încheie pozitiv – moartea nu va triumfa nicicând în fața vieții, nici măcar în această zguduitoare fantezie horror.

Criticul american de film Jonathan Rosenbaum consideră că Vampyr e un bun punct de plecare într-o mai bună înțelegere a cinemaului practicat de Carl Th. Dreyer, în măsura în care nu ați văzut niciodată un film de-al său. Așa este, celebrul cineast danez avea să-și pună mai târziu (și definitiv) amprenta pe dezvoltarea unui stil regizoral propriu, inimitabil atunci când vorbim măcar despre filme precum Ordet, 1954, sau Gertrud, 1964.

Vampyr poate fi închiriat sau achiziționat de pe Amazon Prime Video.