Urmașii lui Abel

Motto 1:
“Pacientul meu care-l aveam, care trebuia să-l lichidez, îi dădeam eu mâncare lu’ ăla? Eu căutam să-l termin! Nu trebuia să-l ţinem două zile. În 24 de ore să-i facem ce-i facem. L-aducea cel târziu la 11 noapte, a doua zi tot la 11 noapte pleca de-acolo, dar pleca rece. Venea cald şi pleca rece, aşa se-ntâmpla”.

M-am întrebat de multe ori, în ultima vreme, ce înţelege majoritatea discretă a României din scandalul protocoalelor semnate de SRI şi Parchetul General.

Până unde urmăreşte o persoană oarecare detaliile juridice ale acestei poveşti? Şi la ce punct alege inconştient o tabără sau alta?

Pentru că, şi în acest caz, taberele sunt aparent ireconciliabile: cei care susţin activitatea DNA închid ochii la implicarea unui serviciu secret în obţinerea probelor, iar cei care clamează că s-a făcut poliţie politică închid ochii la vinovăţia inculpaţilor.

Primii argumentează cu fondul – şi anume corupţia dovedită în instanţă, ceilalţi invocă proceduraamestecul inadmisibil dintre procurori şi ofiţeri operativi în faza de cercetare penală.

E diferenţa dintre ce (s-a întâmplat) şi cum (am aflat ce s-a întâmplat). E diferenţa, în alt plan, dintre verb şi complement sau, mai important, dintre realitate şi cunoaşterea ei.

Ce facem însă cu sentinţele?

Pentru că asta e miza, după cum bine ştiţi: albirea cazierului unor persoane condamnate definitiv sau măcar reluarea de la zero a proceselor lor – care, în noua conjunctură, cu greu ar mai putea avea deznodăminte asemănătoare.

Iar aici lucrurile intră pe un teritoriu mult mai periculos.

*

Motto 2:
“Interesul ăsta era în ’50 – să scurtăm intelectualii, ştiţi? Era lupta de clasă! Trebuia eliminaţi toţi filfizonii, că aşa le spuneam”.

Se spune, cu temei, că istoria este scrisă de învingători. Problema este că nu doar istoria, ci şi dreptatea este “scrisă” de ei, cu atât mai mult când se înfruntă ideologii antagonice, duşmani de moarte sau fraţi de acelaşi sânge.

Fiindcă înăuntrul acestor dualităţi rareori mai poate să intervină iertarea.

De aceea, societăţile stabile se străduiesc să adopte legi care să rămână valabile un timp cât mai îndelungat, pentru ca pacea internă să nu fie afectată de conducători iraţionali sau de vreo deviere de parcurs.

România nu este în această situaţie.

De la 1859 încoace, cea mai lungă perioadă de continuitate fără vărsare de sânge pe care a cunoscut-o statul român sunt cei 44 de ani dintre finalul celui de-al doilea război mondial şi revoluţia din 1989.

Numai că societatea construită în acest interval a fost posibilă din cauza unui omor întemeietor.

Iar acesta nu a constat, ca în marile mituri fondatoare, în sacrificarea unui singur om curat la suflet, ci în anihilarea conştientă a sute de mii de oameni şi a familiilor lor, doar pentru că modul lor de viaţă stătea în calea noii orânduiri.

Să acceptăm, o dată pentru totdeauna, acest adevăr: în mai puţin de 20 de ani, cei mai educaţi, cei mai harnici şi cei mai curajoşi dintre români au fost ucişi, zdrobiţi psihic sau, în cazul fericit, reduşi la tăcere.

A fost un omor întemeietor la scara unei întregi naţiuni – singura posibilitate pentru ca o putere străină să-şi instaleze aici supuşii, sistemul politic şi organizarea economică.

Peste această crimă multiplă a venit alta, cea din decembrie 1989, datorită căreia lumea românească şi-a putut lepăda încă o dată pielea.

Inocenţii împuşcaţi la revoluţie i-au născut încă o dată pe părinţii lor: le-au dat o nouă viaţă, dar şi o şansă de a se mărturisi pe ei înşişi.

*

Motto 3:
“Dar nu eram numai eu… Că aici e treaba. Nu cu mine s-a făcut comunismul ăsta. Nu! Comunismul s-a făcut cu mulţi ca mine, şi erau oameni care ştia să te incite la nenorociri. Şi reuşea!”

Unde vreau să ajung cu asta?

Niciunul dintre cele două omoruri în masă pe care se întemeiază România post-comunistă nu este asumat, asimilat sau rezolvat.

Niciunul nu este parte integrantă din istoria oficială a învingătorilor de azi.

Statul român, prin reprezentanţii săi, nu a decis unde să încadreze, din punct de vedere identitar, deţinuţii politic, partizanii din munţi, ţăranii lăsaţi fără pământuri, copiii rămaşi orfani, proprietarii scoşi din case şi din moştenirile celor dragi, călugării alungaţi din mănăstiri, toate destinele acestea fracturate pe veci, toate iubirile retezate sau niciodată întâlnite.

Iar după 1989 a existat o spaimă generală de a scoate la suprafaţă amploarea fratricidului. Ca atare, puţinele măsuri reparatorii n-au atins adevărata şi, poate, singura compensaţie obligatorie: demnitatea postumă a victimelor.

Acesta este contextul în care se duce bătălia pentru casarea sentinţelor de corupţie date după 2009.

Şi nu este întâmplător că PSD invocă, într-un mesaj public, condamnările politice din perioada comunistă.

Avem de-a face cu o dublă mişelie:

1) nu doar că urmaşul Partidului Comunist la conducerea României încearcă o paralelă între atribuţia oficială a unei direcţii din Securitate de a efectua anchete penale şi atribuţia secretă a SRI, stipulată în protocoale, de a decide ce probe păstrează şi ce probe oferă procurorilor civili, dar

2) acest partid vrea să se revendice astfel de la onoarea suferinţei, pentru a se legitima de partea victimelor, a celor lipsiţi de apărare, adică a poporului.

E ca şi cum Enoh, fiul lui Cain, ar spune că el este moştenitorul lui Abel cel nevinovat.

*

Motto 4:
“Vă spun eu un lucru: oamenii curaţi la suflet n-a scăpat. I-am terminat pe toţi! În ’53 noi nu mai aveam ce să lichidăm…”

Ce argument folosește PSD în comunicatul în care face apel la “drepturile omului” pentru a susţine casarea sentinţelor de după 2009?

Zice aşa:

Să ne amintim Legea 221/2009 privind condamnările politice din timpul regimului comunist, care spune că “toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic (…) sunt înlăturate de drept”.

Câţi dintre noi au timp şi răbdare să afle ce e cu legea respectivă?

Cine citeşte textul legii sau doar comunicatul PSD ar putea înţelege că persoanele condamnate în perioada 1945-1965 au avut parte, din oficiu, de această reparaţie istorică.

Că, adică, li s-au şters pedepsele şi le-au fost albite cazierele.

În fapt, Legea 221/2009 n-a rezolvat aproape nimic. Fiindcă, pentru a lăsa familiei măcar un nume curat, un fost deţinut politic trebuia mai întâi să cheme statul în judecată, la tribunalul de care aparţine.

Numai că, în 2010, deci la scurtă vreme după aceea, două decizii ale Curţii Constituţionale (1354 şi 1360) au tăiat posibilitatea de a se obţine daune morale sau materiale pe baza Legii 221.

Câţi oameni au beneficiat, totuşi, de pe urma ei? Poate o sută, mi-a spus la telefon preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Octav Bjoza.

Ca atare, în 2011, reprezentanţii Asociaţiei au depus un proiect de lege propriu la Camera Deputaţilor.

“Veneau colegi din ţară, de prin Maramureş, Iaşi sau Constanţa, să asiste la Comisia Juridică”, îşi aminteşte Octav Bjoza.

Şase ani i-au purtat parlamentarii pe drumuri, dându-le speranţe că poate de data asta li se va face un pic de dreptate.

Dar proiectul de lege a fost îngropat în 2017. Iar numărul supravieţuitorilor a coborât între timp sub o mie.

*

Motto 5:
“N-am ştiut că moare atâţia… Ştiam că a murit la Timişoara… Era morţii mei! Era morţii mei şi-ăia! Şi morţii din 22, până-n 25, toţi morţii, şi din ’90, tot ai mei e! Îi iau asupra mea! Pentru că dacă nu eram noi, nu mureau ăia…”

Psihanaliza ne învaţă că o problemă nerezolvată, cu cât e refulată un timp mai îndelungat, cu cât refuzi mai tare să te confrunţi cu ea, cu atât mai mult îşi dezvoltă aspectul fantasmatic, adică îşi pierde dintre atributele reale şi devine o colecţie de măşti, de reprezentări fictive.

Aşa şi cu omorul întemeietor.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de anii ’50-’60, trauma sapă tuneluri tot mai adânci în mentalul societăţii noastre.

Riscăm ca sensul acelor sacrificii să fie deturnat pentru totdeauna, iar amintirea acelor oameni să ajungă pradă oricăror interpretări sau răstălmăciri.

De aceea, dacă PSD îşi va atinge obiectivul de a anula sentinţe definitive din trecutul recent, dacă, deci, va prevala procedura, complementul asupra verbului, atunci societatea românească este obligată, nu are încotro, trebuie să profite de acest moment şi să-şi rezolve cea mai gravă problemă postbelică – fratricidul impus de sovietici –, reabilitându-i în bloc, cu toate consecinţele ce decurg de aici, pe toţi condamnaţii politic din anii comunismului.

Paradoxul istoriei lui Abel şi Cain este că Dumnezeu nu îl lasă pe ucigaş să fie pedepsit similar, ci îi pune semn, “ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4, 15).

Şi Cain este cel care devine tată.

*

Cele cinci mottouri din acest text sunt citate din mărturisirea torţionarului Franţ Ţandără, pe care o puteţi vedea aici.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează