URBĂNUȚII. Solca, Suceava: fără bere, viața e pustiu

Valentin Șchiopu

Redactor

În vremuri încă apropiate de zilele noastre, Solca, orășelul cel mai mic din Moldova, era un fel de cimitir pentru greu încercatele motoare de Dacia 1310, cu numere chiar și din cele mai îndepărtate județe ale țării, care se opreau agonizând în mijlocul urbei bucovinene.

De pe locurile din stânga, bărbați trecuți de prima tinerețe săreau vioi pe trotuar, gata parcă să se ia din nou la trântă cu viața. Păreau să-și dorească să se arunce în brațele primului localnic întâlnit.

Ochii lor, ca niște tăciuni aprinși, căutau o confirmare. De pe buzele lor, țuguiate de la atâta suflat în jicloare, decola o ultimă dorință:

„Bere, bere de Solca… unde găsesc?”

Aflau imediat că fabrica a fost distrusă şi vândută pe bucăți la fier vechi. Prin 2004, un afacerist venal din orașul vecin Rădăuți, pe numele lui Arcadie Plămadă, adusese întunericul în sufletele băutorilor de bere. Pentru totdeauna.

La auzul veștii, vizitatorilor veniți de departe le fugea pământul de sub picioare. Își reprimau un gâjâit de durere și se așezau privind în gol pe o bancă din parcul central.

Acolo, mai există încă o gigantică halbă de bere, care aduce aminte de timpurile glorioase de odinioară. Nici măcar contemplarea acestui monument nu le putea alina suferinţa. La ce bun o halbă goală?

Parcul central din Solca și monumentul Halba de bere.

Pentru localnicii din Solca existau două mari motive de mândrie: pe locul întâi, fabrica inaugurată la 1810 – când regiunea făcea parte din Imperiul habsburgic -, care ajunsese pe vremea lui Ceaşcă să producă berea cea mai bună din ţară, la concurență cu Azuga, iar apoi – aerul curat de aici, de o calitate care plasează Solca lângă Davosul elvețian, ba chiar deasupra.

S-ar fi putut spune că, la Solca, oamenii se nășteau pentru a trage în piept o porție zdravănă de aer înainte de a o apuca repejor spre bufet. Între timp, solcanii au fost deposedați de dimensiunea lor terestră şi au rămas doar cu densitatea stratului de ozon.

De la începutul anilor 2000, de când totul s-a distrus în fosta perlă a județului Suceava, localnicii trăiesc o mahmureală continuă. I-am vizitat să aflăm care sunt așteptările lor înainte de alegeri și, evident, ce mai beau.

22 de cuvinte dintr-o lume dispărută

Pentru copiii de azi, dar și pentru nostalgici, am alcătuit un mic glosar cu expresii din vremea comunismului.

Lanțul împuternicirilor la Academia SRI. Trei ani de provizorat și ilegalități la instituția care pregătește ofițerii serviciilor de informații

Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (ANIMV), instituția de învățământ a Serviciului Român de Informații (SRI), a încălcat ani de zile legea învățământului superior, funcțiile cheie de conducere din instituție fiind ocupate, în mod repetat, de persoane împuternicite sau desemnate.

Solca este o fostă stațiune balneoclimaterică. Încă din secolul al XIX-lea, aici s-a deschis un sanatoriu (1876) pentru boli de plămâni și un parc balnear, cu molizi aduși tocmai de la poalele Alpilor, din Elveția. Izvoarele clorosodice erau aproape la fel de căutate ca berea produsă în micul paradis ozonificat din Bucovina.

Ruinele pavilioanelor care compuneau fostul sanatoriu au luat foc în 2014, iar molizii au fost tăiați după ce Înalt Preasfinția Sa Ips Duplicatus, un gândac din familia Ipidae, a ros între scoarță și lemn, provocând uscarea arborilor vechi de mai bine de 100 de ani.

„A dat în ei musca, gâza”, au conchis localnicii. Duplicatus a ras vreo patru hectare de rășinoase.

Ce a mai rămas din parcul balnear Solca.

În fostul parc balnear, atmosfera este înfricoșătoare. Buruienile crescute în voie înconjoară un monument dedicat soldaților ruși căzuți în al Doilea Război Mondial.

În apropiere, e un fel de „loc de joacă” pentru copii, păzit de un urs din lemn (foto) care s-a cocoțat pe butucul unui fost arbore secular. Cam asta a mai rămas din strălucitoarea „Grădină de vară”.

Solca mai numără în jur de 2.200 de locuitori, după datele de la recensământul din 2012.

În 2004, a avut loc un fratricid. Cei din satul Poieni-Solca, parte integrantă a orașului până atunci, au decis să se desprindă. Actul a fost consfințit printr-un referendum.

Așa a ajuns Solca mai palidă, cel puţin demografic, decât multe dintre comunele din zonă.

Oportunitățile de a munci în Solca lipsesc aproape cu desăvârșire. Privilegiați sunt bugetarii, cei care lucrează la Grupul Școlar „Tomșa-Vodă”, la Căminul de bătrâni înființat în locul Spitalului de boli cronice, la centrul de plasament din localitate sau la Ocolul silvic.

Există în schimb crâșme, unele improvizate la parterul blocurilor, altele amenajate pentru a se ridica la așteptările clienților mai pretențioși.

Marian (57 de ani) ne asigură că sunt mai multe decât ne-am închipuit. Omul poartă o geacă din piele, cu steagul Americii pe spate. A muncit la viaţa lui şi pe afară, vreo 8 ani. A făcut instalaţii electrice în Israel, dar și în celălalt capăt al Mediteranei, în Portugalia.

„O-ho-ho-ho-ho! O grămadă de crâșme, una lângă alta. Atât a rămas, în rest, absolut nimic. Ăsta e un oraș-fantomă, numa’ cu numele, în rest, nimic. Numa’ crâșmele, v-am zis. La deal, crâșme, la vale, crâșme, încolo crâșme! Numa aici în zonă-s șase!

Ce magazine? Nu, dom’le, crâșmă-crâșmă, unde se bea la suta de grame cum ar veni. Ce să bea? Să bea ce este! Țuică, vodcă, de-astea, de la 5 lei în sus.

În orașul ăsta fantomă sunt cel puțin 20 de crâșme. O crâșmă la 100 de locuitori, zici că-i Las Vegas”, face Marian calculul.

Intrăm, mânaţi de o justificată curiozitate, într-una dintre cele mai aranjate crâşme, barul Costa Rica. Ce legătură poate exista între țara din America Centrală și penultimul oraș din România?

Ne-am imaginat că patronul și-a încălzit oasele pe plajele de lângă Pacific și a avut, dintr-odată, revelația că trebuie să se întoarcă în Bucovina, acasă. Nu, nu ca să ridice o mănăstire, ci un birt.

Ne întâmpină șeful de sală.

– Cum merge?

– Merge! Chiar mai ghini decât ne așteptam…

– De ce Costa Rica?

– Nu știu… Patronul o vinit cu numele, Costa Rica. Mă gândiesc că vinie di la Constantin. Că pe patron îl chiamă Constantin.

Explicația pare rezonabilă. La ieșire, dăm peste firma unui ABC, magazinul Bestial. Vizavi e bufetul Pati, ceva mai animat.

Constatăm că nu există o oră nepotrivită pentru a începe să bei. Campionii pot sări peste micul dejun. Trei pensionari își iau „tratamentul” pe terasă. Deasupra lor, prinse pe secțiuni de copaci lăcuite, stau agățate ciuperci uriașe.

Aduc cu niște organe interne scoase la aerisit de către proprietarii lor, după ce au fost supuse neîntrerupt unor experimente cu băuturi din sticle fără etichete.

Înăuntru, trei femei trecute binișor de 40 de ani dezbat aprins despre plata impozitelor, despre virusul hepatitei B şi despre o infecție la unul dintre caninii unei cunoștințe plecate în Italia.

E ora 11 fix, iar pe masă sar trei păhărele cu vișinată.

Doamna care serveşte la mese prăjește niște ochiuri pe un reșou chiar în spatele barului. Pe pereți, sunt fixate în eternitate foste înaripate, șoimi, bufnițe. Printre coarnele unui cerb crește un ficus.

Din când în când, își mai face apariția câte un client. Face exact șase pași până la bar, comandă, dă paharul peste cap și apoi iese din scenă.

Cavalerii unei mese rotunde

La cinci metri de Pati, pe același trotuar, șase amici stau în jurul unei mese rotunde, în fața barului fără nume de la parterul unui bloc. Țuică și bulion.

Fumează ca șerpii, de parcă proprietățile curative ale aerului din Solca i-ar feri de orice necazuri.

„Bine ați venit la Solca, în acest fund de lume! Au fost multe și au rămas puține. Uitați-vă și dumneavoastră roată, faceți un tur dacă vreți, un tur în acest fund de lume, cândva prosper”, ne spune Puiu, un bărbat de 52 de ani cu o mustață galbenă, fost șofer.

În discuție se amestecă toți simpaticii comeseni. Puiu conduce talk-show-ul.

„În 10 minute ați rezolvat toată problema”, spune altcineva.

„Din când în când mai apare câte o mașină pe-aici. Se abate de la Drumul Național, vreo 60 de kilometri de la Câmpulung. Că, dom’le, unde pot să beau o bere de Solca?

Păi unde? Niciunde! Că au pus-o pe butuci. Pe vremuri, făceam trafic cu bere Solca la București. Puneam etichete de Solca pe sticle cu bere Rahova. Mergeam cu teancul de etichete, toți năvăleau să ia berea.

Uaaaaaai, bere de Solca! Și era Rahova, poftim! Bătaie mare era pe o navetă de Solca! Berea care a fost pe masa împăratului Franz Josef.”

„Pe vremuri era furnicar. Veneau autobuzele din comunele din jur cu oameni la muncă. Erau ca furnicile. Între timp, totul s-a distrus. Ce a rămas? Canci. Două-trei magazine, cârciumi, sursă de venit canci, stăm aici la o poveste ca-ntr-o vreme de demult. Tineretu-i dus. Am și io trei copii care-s plecați. Ce să faci în borta asta, în fundul ăsta de lume? Noi, ăștia mai vechii, am rămas.”

„Se poate face, Puiu, ceva, dacă vrei!”

„Du-te, mă, de aici. Uită-te la priveliștea asta, la borta asta. Ce oferă Solca în ziua de azi? Aer curat, atât!”

„Pe ăsta n-au avut cum să-l strice! E mai bun decât înainte, că atunci mai făcea fum fabrica de bere.”

„Al doilea după elvețieni, era!”

„Da’ ce, nu e și acum? Face altcineva un aer mai bun? Uite aici, fumezi două-țigări și nici nu se simte, se elimină imediat.”

„Populația e îmbătrânită, și ăștia bătrânii se duc…”

„Ne ducem, pe rând, ne ducem. Într-o lună s-or dus vreo 15. Iar dacă-s trei nașteri pe lună, poa’ să zici că-i mult.”

„Singura șansă a orășelului e să se facă stațiune, să obțină mai ușor fonduri. Tot muntele ăsta e plin de sare și e o apă foarte bună.”

„Da’ peste tot în România e așa, în toate satele, comunele și orășelele ca ăsta. Toate poveștile încep cu a fost odată, că dacă n-ar fi fost… Cred că v-ar fi plăcut grozav în Solca prin anii ’70. Chiar dacă erau comuniști, nu contează. Știți cum arăta rahatul ăsta de fund de lume? Ca un pahar, cristal!”

Nea Puiu ridică paharul. Are 52 de ani, jumătate i-a trăit pe vremea lui Ceașcă, jumătate în noul regim. Îl întrebăm dacă bea și pentru victoria scontată a PSD-ului în Moldova.

„Păi tovarășul Iliescu, când a dat pământurile înapoi… Și soacră-mea, care are 82 de ani, zice așa: «Cum să nu votez cu Pedesereul, că doar Iliescu cu ai lui mi-au dat pământu’ înapoi?»

De parcă au dat de la ei ceva. Bătrânii judecă într-un fel. Să știi că mai sunt încă pensionari și oameni în vârstă. Să se mai ducă două-trei generații. Să se ducă bătrânii, da’ să nu se înțeleagă că avem interes să moară. Lumea să se deștepte și oleacă să înceapă să judece.

Deși și pe tineret îi doare-n pix. Se duc afară și vin cu cașcavalul, își fac o căsuță, ceva acolo. Și cine mere cu ștampila la vot? Moș Gheorghică, cu baba Floarea, le mai dă ceva și cu sacoșa. Acum cică nu-i mai lasă cu treistele, dar au fost destui 26 de ani. Găleți, brichete, tricouri. S-a ales un căcat, praful și pulberea.”

„E suficient să creezi o poveste bună”

În fața locului special pentru afișajul electoral ne abordează Hariton Corneliu (75 de ani), fiu de preot și nepotul legionarului Ovidiu Găină.

Spune că și-a petrecut toată tinerețea în pușcărie. Mai intra, mai ieșea, iarăși îl luau pe sus. În total, 13 ani. La băutură, făcea urât, nu se putea abține.

Urla din toți rărunchii. „Jos Ceaușescu! Ceaușescu e un hoț!” Iar comuniștii îl băgau la zdup.

Hariton scuipă în fața panoului cu candidații din decembrie:

„Ei spun că legionarii or făcut masacru, dar mai mare masacru or făcut ăștia. Își dau salarii și pensii speciale, iar eu n-am nimic.”

Mariana Filimon (42 de ani) lucrează de 25 de ani la Biblioteca Orășenească „I.E. Torouțiu”. Are în grijă vreo 25.000 de volume. Sediul Bibliotecii e lângă fostul cinematograf și lângă Casa de Cultură, acum niște dărăpănături.

„Spre surprinderea tuturor, încă citesc oamenii din Solca. Dar, după cum știți, bibliotecile și-au mai schimbat interfața cu publicul. Încerci să fii o instituție de cultură în localitatea respectivă și să mijlocești accesul la informație”, spune doamna Mariana.

Se poate observa foarte ușor. Lângă rafturile cu cărți sunt și patru calculatoare. Două fete și doi băieți, de 10-11 ani, navighează pe internet.

Ele stau pe Facebook, ei sunt captivați de un meci de wrestling, respectiv un Top 5 Fatalities la Mortal Kombat: Finish her!

Mariana Filimon ne vorbește despre un „grup de inițiativă” pe care l-a constituit alături de prieteni, în special profesori, pentru a organiza tot felul de activități culturale: karaoke în centrul orașului – pronunțat carauăche în dulcele grai moldovenesc, Serbările Toamnei şi nişte „Șezători urbane”, la care participanții cos decorațiuni pentru Crăciun.

Femeia e convinsă că ideile bune pot răsări și în locuri uitate de lume, reactivându-le.

„E suficient să creezi o poveste bună… Ideile vin, alimentate de un imbold, de o scânteie. Din frica de plafonare trebuie să te pui în mișcare.

E un oraș mic, dar viu. Oamenii lucrează afară, dar se întorc aici, la Solca. Sunt și pensionari, care vin să împrumute cărți, și copii, în special pentru literatura obligatorie. Ne mai întâlnim la Bibliotecă, cei interesați, să mai discutăm câte o carte, ceaiul de la ora 5, să mai vedem câte un film.”

În Solca funcționează, încă din anii ’90, o firmă de transport care îi aparține unui domn pe nume Flutur. Cu ajutorul lui, oamenii pleacă la muncă în Germania, majoritatea pe contracte sezoniere în agricultură.

Și Mariana Filimon (foto jos) s-a dus. A lucrat lângă Mannheim şi lângă Hamburg. Prima oară a mers în 1998, la cules de salată, ridichi sau ceapă.

„Erau contracte pe perioadă determinată. Mergeam în concedii, câte cinci-șase săptămâni”, povesteşte ea.

A prins câteva noțiuni din limba germană, apoi a învățat mai mult de pe internet. Acum ține un curs gratuit la Bibliotecă pentru cei care vor să se descurce, cât de cât, în Deutschland.

În finalul periplului nostru prin Solca, l-am vizitat pe primarul Cornel Trifan Țehaniuc. Din biroul său, lucrurile se văd ceva mai bine.

Omul a candidat din partea PSD-ului și a obținut vreo 500 de voturi, cu 120 mai multe decât principalul său contracandidat.

Spune că vrea să redobândească pentru Solca statutul de stațiune și că turismul poate salva orașul. Țehaniuc crede că solcanii nu pot retrograda la statutul de comună, pentru că au de apărat un blazon vechi din 1926, anul în care aşezarea a devenit oraș.

Mănăstirea Tomșa-Vodă (foto), Pietrele Muierilor din Munții Obcina Mare, Slatina Mare (izvor de apă sărată) pot fi repere ale renașterii orășelului.

„Sunt multe, dar ne și lipsesc unele lucruri. N-o veni turistul să-și rupă mașina, dacă nu sunt drumuri, n-o veni dacă nu sunt locuri de cazare.

Am depus cererea de finanțare pentru 10,3 kilometri de drumuri. Am semnat contractul de canalizare. Canalizarea e veche, de vreo 30 de ani, cu tuburi de aer ceramice, care nu mai fac față.

Am încercat să obținem fonduri pentru reabilitarea rețelei de canal-apă. Sper ca la finalul lui 2017 să fie terminată: o stație modernă de epurare modulară, rețeaua de canal-apă”, spune Țehaniuc.

Ce perspective au tinerii în Solca?

„Complicat de spus… că nu prea au. Cinematograful nu mai e, Casa de Cultură nu mai e. Pe aceasta din urmă vrem s-o reabilităm, să facem una modernă, cu săli de spectacole, cu un loc de servit cafeaua, vestiare pentru artiști, să se poată schimba.

Deci va fi ceva modern. Și foarte folositor, pentru că, acum, tinerii care vor să țină un bal al bobocilor nu au unde. Sper ca anul viitor să fie gata. Ne-ar mai trebui și o pârtie de schi, dar o avem în apropiere la Gura Humorului. Deci ar fi, ar fi activitate în zonă…”

*

În cadrul acestui serial au mai apărut:

URBĂNUŢII. Dragomirești, Maramureș: oraşul care vrea să redevină sat după 12 ani

URBĂNUȚII. Căzănești, Ialomița: trei referendumuri, aceeași plasă

URBĂNUŢII. Băile Tușnad, Harghita: cel mai bun oraș din țară pentru pensionari și pentru urși

URBĂNUȚII. Băile Govora, Vâlcea: un copil astmatic al turismului românesc

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€