URBĂNUŢII. Dragomirești, Maramureș: oraşul care vrea să redevină sat după 12 ani

Dacă locuieşti într-un oraş mare şi petreci zilnic măcar o oră-două pe Facebook, dacă eşti mai mereu la curent cu temele din politică, ţi-ai conturat o explicaţie infailibilă pentru victoria lui Trump, ştii cine a mai fost prins cu doctorat plagiat ori ce serial a intrat recent pe Netflix, e foarte probabil să ai slabe legături – sau chiar inexistente – cu viaţa din localităţi care nu apar niciodată la ştiri.

În România, diferenţa de mentalitate şi de preocupări dintre polii de dezvoltare urbană şi satele care nu sunt străbătute de o şosea naţională e atât de mare, încât, pentru această campanie electorală, ne-am gândit să le unim cumva.

Am decis să aflăm – şi să vă spunem – cum se trăieşte între lumi.

Ce preocupări au, despre ce vorbesc, câţi bani cheltuiesc oamenii din cele mai mici oraşe ale ţării? Ce impact au dezbaterile din Capitală asupra unor comunităţi de maximum 3.000 de suflete? Ce speranţe, ce visuri, ce proiecte poţi avea într-un loc unde îi cunoşti pe toţi şi eşti cunoscut de fiecare?

Nici pe drum, nici pe lângă drum, nici călare, nici pe jos, nici oraşe, nici sate, vă prezentăm Urbănuţii.

După alegerile locale, PSD a făcut în judeţul Maramureş o alianță cu PMP-ul lui Traian Băsescu. Împreună, au călit majorităţi în mai multe consilii locale – şi poate nicăieri nu e mai vizibil acest lucru decât în oraşele mici.

Iar când totul merge „strună”, ce să mai aştepţi de la alegerile parlamentare?

Oamenii din Dragomirești, spre exemplu, așteaptă un „campion”, cum zic americanii, un deputat sau un senator care să le descâlcească cauza: după 12 ani de când trăiesc, oficial, într-un oraș, ei vor ca Dragomireşti să redevină comună.

Actualul primar e de la PMP, iar vicele e de la PSD. Dar în primăvara acestui an, înainte de alegeri, fostul edil a organizat un referendum la care localnicii au votat, covârşitor, să dea orașul pe sat.

Covârșitor e un fel de-a spune, pentru că, pierdut printre văile din Maramureşul istoric, cu o populaţie oficială ceva mai mare de 3.000 de locuitori, Dragomireștiul e unul dintre cele mai mici orașe din țară.

Şi, dacă e mic, trebuie să fie voinic: aşa că se află într-o surdă bătălie de orgolii, tipică acestor locuri, cu un adversar comparabil – oraşul vecin Săliștea de Sus: 5.000 și ceva de locuitori.

Ne-am plimbat pe străzile înguste din Dragomireşti – asfaltate cât să încapă o mașină sau, după caz, o căruță plină cu fân – şi am aflat, din frânturi de amintiri, cum a ajuns această așezare să capete statut de oraş, din ambiția unui fiu al satului pripăşit prin Parlament.

Când am trecut a doua oară pe strada 1 Decembrie 1918, la Principală, tanti Ioana Bogdan ne-a oprit să ne întrebe de-ai cui suntem și pe cine căutăm.

Era inevitabil să-i sărim în ochi: a fost învățătoare timp de 40 de ani și cunoaște pe toată lumea. Pe vremuri, directorul şcolii trimitea cadrele didactice să facă vizite la domiciliul elevilor.

*

Cum a ajuns Dragomireștiul oraș?

La magazinul sătesc, lumina e stinsă pentru economie şi e greu să distingi printre etichete ceva care să-ți liniștească stomacul nemâncat. Plătim 2 lei pe-un corn cu gem și unul cu ciocolată.

Sediul filialei PNL e închis cu lacăt. Vrem să intrăm în Primărie, dar nimerim în Judecătorie, o sală din lemn, ca-n filmele vechi, cu lumină filtrată prin perdele și miros stătut de dosare prăfuite.

„Pe cine căutați?”, ne întreabă un polițist ivit din bezna unui coridoraș. „La Primărie se intră prin spatele clădirii”.

Se dovedește că, într-un oraș mic, centralizarea instituțiilor statului nu e atât de păcătoasă.

Primarul Vasile Țiplea e la primul mandat. Oamenii ne-au spus că ar fi absolvent de Teologie și că această diplomă i-ar oferi deja un avantaj față de predecesorul său, care era șofer.

Țiplea e businessman, a fost în SUA, iar electoratul așteaptă multe de la el.

Am încercat să discutăm despre viitorul Dragomireștiului. Când am pus reportofonul pe birou, a reacţionat superior: Shoot! Părea dispus să ne răspundă. In the american way.

Dar n-a apucat bine colegul Raul să-i facă o fotografie, că s-a enervat brusc și ne-a poftit la plimbare.

„Aici erau instituțiile publice pe toată zona – notariatul, oficiul cadastrului… Instituțiile principale care deservesc populația sunt aici. Săliștea a fost făcută oraș cu un pas înainte, fiindcă Liviu Doru Bindea, fost senator de Maramureș, fost prefect, decedat între timp, a avut inițiativa, fiindcă el se născuse în Săliștea.

Primarul de aici, din Dragomirești, a anticipat o mișcare de acest gen și a înțeles că acest lucru ar însemna transferarea tuturor instituțiilor de la noi, dincolo. Atunci, ca să echilibreze situația, au forțat nota.

S-a sperat că bugetul orașului va fi mai consistent, dar asta nu s-a întâmplat. S-a pierdut capacitatea de a accesa fonduri europene, profesorii au pierdut niște sporuri de rural și au crescut impozitele pentru toată lumea.”

Radu Pitic, fost consilier local în Dragomirești

Localităţile din Maramureș au un farmec aparte: oamenii au afaceri prin străinătățuri, familiile sunt dezbinate din cauza banilor, pretutindeni e acel aer unic de „mândrie și beton”, excelent surprins de Petruț Călinescu, presa locală, cu unele excepţii, e înrolată în slujba unor oameni de afaceri, iar primarii dezvoltă complexe de dumnezei.

Păstrând proporțiile, şi Dragomireștiul e o mică Baia Mare.

De altfel, ca să nu rămâie repetenți și anul acesta, maramureşenii îi vor avea pe buletinele de vot, printre alţii, pe mama primarului Cătălin Cherecheș, doamna Viorica, prima pe lista PNL pentru Camera Deputaților, și pe fostul ministru Liviu Pop – vi-l amintiţi, cel care s-a străduit din răsputeri să-l albească pe Victor Ponta când cu plagiatul –, primul pe lista PSD pentru Senat.

Pe gardul din fața Primăriei Dragomirești sunt încă vizibile urmele obscenei campanii a Coaliției pentru Baia Mare – alianţa de la locale care a făcut din Cătălin Cherecheș singurul primar din ţară dus în cătuşe să depună jurământul.

Dar să revenim la upgrade-ul comunei Dragomireşti.

La referendumul din 2004, ne spune fostul viceprimar Radu Pitic, doar 10 localnici au votat împotriva trecerii la statutul de oraş.

„Așa a fost valul. Primarul avea majoritatea, era în primul mandat, s-a mișcat destul de bine şi toată populația era de partea lui. Dacă primarul zice să facem oraș, facem. Toată lumea a votat”, îşi aminteşte Pitic.

După ce a făcut politică locală zece ani și mai bine, acum Pitic e șef peste o agenţie a BRD.

Agenția Dragomirești acordă în principal credite ipotecare şi de nevoi personale. Rază de acţiune – comunele și centrele urbane de pe Valea Izei.

Oamenii vor credite pentru activitatea curentă. Şi pentru investiţii? Da, însă foarte puţin: reamenajarea unui sediu de firmă, deschiderea unui restaurant şi a unui magazin universal.

Pe fundalul discuţiei noastre, doamna de la ghișeul agenţiei consiliază o pensionară:

„Mai trebuie să depuneți 3 lei în cont și-l putem închide. E bine-așa?”.

*

Cum se trăiește în Dragomirești?

N-ar fi așa de rău, dacă am avea gaz, ne spun oamenii. În toate casele se face foc cu lemne, iar, anul acesta, lemnele s-au scumpit, nevoie mare.

„Dacă te duci la ocolul silvic, nu-ți aprobă nimic. Eu am pădure, dar o trebuit să cumpăr lemne de la un particular. Logic ar fi să se facă o partidă pentru comună, oraș sau ce îi.

Eu am dat 1.000 de lei pe o mașină de lemne de 5 metri cubi. Ei o dau la particulari, în loc să ne facă nouă partidă. Fiecare persoană, 3 metri cubi, dar numai prin intermediari poți să iei, sau dacă tai ilegal”, ne explică Ștefan Zubașcu (48 ani), care munceşte în construcții cu acte în regulă.

L-am dat jos de pe bicicletă când se ducea să îmbuce de-amiaz’. Are mâinile roșii de la ger, pare că i s-au lipit de ghidonul metalic.

O bătrână singură – ne mai spune Zubaşcu – nu poate să treacă iarna fără un ștraf și ceva (cam 3 metri cubi de lemn), care o costă cam 700 de lei, adică vreo două pensii.

„Plătesc o grăma’ de bani la impozit. Mai bine de 100% s-au mărit. Plăteam 300, acuma plătesc 800”, ni se plânge şi un moș cu pieptar de piele. A ieșit de la dentist și are gura plină de vată.

Îl petrecem pe Fănică Zubașcu spre casă – una mică şi bătrânească, dar cochetă la ferestre, ca-n vederile turistice care te îmbie în nordul ţării. La poartă, a rânduit șiruri-şiruri de lemne pentru iarnă.

Îl mai întrebăm așa, ca-ntr-o doară, ce pot face oamenii din orașul Dragomirești după ce ies de la muncă.

„Ce se poate face, în ce sens? Eu nu pot să merg la bere, că sunt căsătorit. Doar la muncă, beau pe drum o bere, mă duc acasă, mănânc și pe urmă iar la muncă. Altceva, ce se poate face aicea?”

Oamenii pleacă să lucreze sezonier în Germania, Italia sau Franța. Soția lui Fănică merge 2-3 luni la cules de sparanghel, apoi alte 2-3 luni la cules de mere.

„Așa facem bani. Soția câștigă aproape mai bine decât mine”, spune omul nostru, parcându-și bicicleta la poartă.

Ah, la France!

Și nevasta lui Radu Pitic munceşte în străinătate. Zece ani, a fost medic de familie în Dragomireşti. Acum face naveta într-un orășel francez unde face gărzi și are contracte pe perioadă determinată.

Ce a pus capac și i-a pecetluit plecarea a fost râca dintre fostul primar Cosor și soțul ei, consilierul local Pitic.

„Consiliul Local a aprobat construcția unei centrale termice la dispensar, dar primarul nu voia să dea curs lucrărilor. Avea treabă cu mine, pe considerentul că nu eram de acord cu ce propunea el. Doar atât știa, să se răzbune. Nu cred c-a înțeles nimic din ceea ce se întâmplă în administrație. Așa că-i punea soţiei bețe în roate. Într-un final, a plecat”, ne povestește Pitic.

El a rămas să aibă grijă de fetița lor, care merge la școală în clasa a treia. Iar „unitatea medico-socială” din Dragomirești a rămas să scoată un miros greu de lemne.

Aici, un medic e disponibil zilnic, începând cu ora 15. Şapte medici de familie din zonă asigură permanența în acest dispensar aflat în subordinea Primăriei.

Ioan Țicală e plecat în Franța de 17 ani. Inversul vârstei sale.

Azi e în trecere prin orășelul natal, pentru că mai are de rezolvat hârtii și procese de retrocedare. În Franţa e pensionar și locuieşte în „zona pariziană” împreună cu soția lui, fostă profesoară.

Țicală a lucrat ca doctor veterinar. De la garduri, capete de vlăjgani îl salută: „Trăiț’, dom’ doctor!”.

Ne conduce încet, târându-și picioarele pe ghețuș, către o cruce de marmură care-l comemorează pe Vasile Țicală a’ Lupului, tatăl pe care nu l-a cunoscut, mort în 1950 la Canal, în colonia Peninsula (Valea Neagră), și aruncat de comunişti într-o groapă comună.

„Este o mafie de jos până sus! Pesedeu’ aiesta, Feseneu’ aiesta și-o pus acoliții în toate posturile. Păi ăsta care-o fost la Banca Națională viceguvernator, știți cine e? (Bogdan Olteanu – n.r.) Așa, vedeți că știți? Da’ Ghizela Vass știți ce-o fost? Haha, păi și-atunci nu-s camuflați peste tot?”, zice Ioan Țicală tare, cu gesturi convingătoare.

În fața casei pe care a ridicat-o muncind în străinătate, o hardughie care stă închisă mai tot anul, se află o mică intersecție cu patru străduțe, pe care doctorul a botezat-o în memoria tatălui său: Piața Vasile Țicală a Lupului.

Mai târziu, în timp ce ne omeneşte cu fasole şi cârnați, dintr-o conservă adusă din Franța, Ioan Ţicală ne povesteşte peregrinările sale prin lume.

„Așa ceva n-ați mai mâncat, îi zice «cassoulet!»” Cu o mână tremurândă, scoate pe masă şi niște varză murată, dintr-o putină de plastic.

Lucrează de când avea 12 ani – „ca un om, mă duceam la cosit” –, dar s-a însurat târziu, la 40 de ani. De asta știe să țină casa și singur, fără femeie.

În armată a băgat cassoulet cât pentru o viață întreagă, iar după ce-a terminat școala a fost repartizat la nişte herghelii din Bărăgan.

„Am lucrat la Dragalina, știți unde-i Dragalina? Lângă gara Ciulnița!”

Are două fiice la Cluj. Amândouă lucrează la niște „internaționale de-aiestea” și nu vor să audă de Franţa. Dar Ţicală și soția lui nu concep să vină acasă.

Epilog cu love story

Cu gândul la lumea asta mare care ni se arată într-unul dintre cele mai mici orașe al României, ne întoarcem la tanti Ioana Bogdan.

Care e tot la poartă, scuturând cu un măturoi frigul şi trotuarul plin de zăpadă.

Născută la Caracal, a traversat o ţară şi s-a stabilit la Dragomirești în 1960. În prima ei zi de școală ca învățătoare, asistentul medical care făcea examenul epidemiologic la clasă i-a cerut împrumut un stilou.

I l-a dat și, uite-așa, s-au îndrăgostit.

„Am discutat 6 luni și mi-a propus căsătoria. Io am zis că fără voia lui tăticu’ nu fac pasul ăsta, dar tăticu’ mi-a răspuns că îmi rupe picioarele dacă rămân în Maramureș. Am plâns amândoi.”

Într-un final, după lungi stăruințe, olteanul s-a-nduplecat, și mirele a așteptat-o pe Onuța la gară cu caii înhămaţi la sănii acoperite de cergi tradiţionale.

Rezervase şi loc la starea civilă: ea numa’ a trebuit să semneze. Apoi, „a făcut o pasiune din alcool” și l-a luat Dumnezeu la 43 de ani.

„Ce păcat!”

*

În cadrul acestui serial au mai apărut:

URBĂNUȚII. Căzănești, Ialomița: trei referendumuri, aceeași plasă

URBĂNUŢII. Băile Tușnad, Harghita: cel mai bun oraș din țară pentru pensionari și pentru urși