Unirea s-a născut în exil

Bianca Felseghi

Senior Editor

Înainte de a deveni un stat independent, România a fost o idee, un proiect – cum am spune astăzi -, visul unui grup de tineri care ne-au dovedit nouă, tuturor celor ce i-am urmat, că putem trece peste conflicte şi că putem duce la îndeplinire o strategie naţională.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, mica noastră elită a realizat, timp de aproape 10 ani, un inception la nivel european: s-a răspândit în cele mai importante capitale şi a trecut la muncă – abilă, răbdătoare, încrezătoare.

Iar când condiţiile s-au copt, Unirea Principatelor n-a mai părut o utopie, ci legitimarea unei dorinţe istorice.

Vorba preşedintelui Iohannis: „Ce clasă politică am avut! Vrem să fim o naţiune care seamănă cu generaţia care a făcut Mica Unire sau vrem să fim o naţiune care nu îndrăzneşte să ridice vocea?”

„O mână de oameni răspândiţi prin Europa”

„Dumitru Brătianu din orașul Pitești a fost primit de Majestatea sa Împăratul francezilor”, scria C.A. Rosetti la 1858, într-o gazetă unionistă care apărea în Țara Românească.

Cu un pic de ironie, el consemna astfel una dintre sutele de întâlniri mai mult sau mai puțin oficiale care le erau „furate” conducătorilor din Europa și din Orient de către exilaţii români care îşi asumaseră ideea naţională.

Nefiind o entitate de sine stătătoare, România nu avea nici ambasadori care să-i servească interesele și nici acces la informații secrete despre planurile duşmanilor săi. Existau doar aceşti tineri care, în calitate de agenţi confidenţiali sau agenţi diplomatici, desfăşurau o activitate pe care astăzi o numim lobby.

Așadar, la început, România a existat doar în cuvinte. Mii de file de manifeste, de articole de ziar și de scrisori care au circulat între Viena, Berlin, Paris, Londra, Constantinopol şi Berna, avându-i ca expeditori şi totodată destinatari pe foştii revoluţionari de la 1848.

Înfrânți și alungați de acasă din motive de securitate, „o mână de oameni răspândiți prin Europa” – cum îi numea istoricul Anastasie Iordache – s-au bătut mai bine de un deceniu cu prejudecățile diplomaților de carieră și cu eticheta de „revoluționari”, pentru a fi luați în serios în cancelariile marilor puteri.

53 de ani au petrecut în exil, cumulat, fruntașii mișcării pașoptiste din România.

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

„Noi întoarcem pământul și сerul pentru a ajunge la țelul nostru.”

Ștefan Golescu, 1849

Iată câteva episoade din intensa activitate a exilului pașoptist, grație căreia, în 1859, Europa a fost pusă în fața „faptului împlinit”, iar Alexandru Ioan Cuza a putut fi ales domnitor în ambele Principate Române.

Influencerii și agenții externi

Era 1856 și, la un banchet organizat în Parcul Copou din Iaşi în cinstea unui ofițer român care fusese eliberat dintr-o închisoare rusească, s-a citit o epistolă trimisă în țară de Dumitru Brătianu, aflat pe atunci la Paris.

În acea scrisoare – care a emoționat, se pare, audiența – , cel ce avea să devină, după vreo 25 de ani, preşedinte al Consiliului de Miniştri le spunea conaţionalilor săi să nu fie mâhniți că nici în acel an nu se permitea repatrierea exilaților, deoarece ei nu se vor întoarce decât „odată cu dreptatea și frăția pe pământul român, în numele cărora s-au ridicat și au fost exilați”.

Un alt paşoptist, Ion Bălăceanu – primul diplomat român căruia i s-a recunoscut statutul de ambasador (la 1878) – nota în memoriile sale: „Mi s-a spus că aveam cinstea să fiu pe lista celor 44 de patrioți români exilați pe viață din țara lor”.

În acelaşi efort diplomatic, românii din Londra i-au oferit lui William Gladstone, liderul partidului liberal şi un simpatizant al cauzei, un album cu gravuri executate de Michel Bouquet în România, purtând următoarea dedicație:

„Inima ne spune că, parcurgând acest album, această mică dovadă a sentimentelor noastre de gratitudine, sufletul vostru nobil va exclama la fiecare pagină «Dacă acești oameni ar fi liberi!»”.

Un ziarist din cercul apropiaților lui Dumitru Brătianu, Eyre Crowe, corespondent la Paris al lui Morning Chronicle, atras și el de romantismul mișcării românești, îi scria amicului său:

„Eu am naționalitatea și independența voastră la inimă. Să contribui la acestea va fi pentru mine o mare plăcere.”

Dacă lobbyiştii români aflau că vreun politician, om de cultură sau ziarist occidental intenționa să călătorească în Orient, către Constantinopol, acestuia i se trimitea o invitaţie de a vizita și Țările Române şi era pus în legătură cu Mihail Kogălniceanu, „care iubește sincer patria și nimeni altul nu o cunoaște mai bine ca el”.

Exilaţii noştri se asigurau, astfel, că informațiile despre țară se multiplicau și că proveneau din surse cât mai diverse, nemediate de interesele politice din cancelarii.

Dumitru Brătianu scrie o astfel de epistolă, extrem de emoționantă, istoricului francez Jules Michelet, celebru în epocă, arătându-i de ce ar merita să-și dirijeze interesul științific pentru a studia poporul român:

„Astăzi vă voi vorbi, deci, de România. Ce frumoasă țară! Aceasta este țara mea, domnule!”

Telegramă adresată lui Cuza în februarie 1859, la câteva zile după alegerea sa ca domnitor al ambelor Principate.

Emisarul intereselor româneşti la Constantinopol, Costache Negri, a purtat o corespondență generoasă cu Baligot de Beyne.

În 1862, de pildă, Negri îi descria situația tensionată care ar fi putut duce, în orice moment, la anularea aranjamentului precar din Principatele Române:

„(…) după obiceiul meu, le-am înghițit pe toate pentru ca treaba să nu se îngroașe, nu am suferit puțin, te asigur. Răbdare, răbdare și mereu răbdare! Este tocmai ce recomand tuturor.

Cu toate acestea, află, dragă prietene, că numai atunci când voi avea iar fericirea să-mi înfig din nou picioarele în pământul natal, voi respira puternic și din adâncul plămânilor.

În toată această învălmășeală de încurcături politice, sârbii vor fi singurii care vor suferi, ca și noi atunci când cu Unirea Principatelor. Îți aduci aminte de torturile mele sufletești de atunci. La naiba! Noi am trecut atunci prin multe păcătoase sferturi de oră, dar cine le mai știe? Nu le știu decât eu și asta mi-ajunge.”

În cleștele Marilor Puteri

Într-o scrisoare din 1856 adresată lui Kogălniceanu, Dumitru Brătianu face următoarea analiză geopolitică a situației Țărilor Române:

„Guvernele englez și francez, deși îmi vorbesc mai întotdeauna pe plac, știu că șovăiesc între justețea cauzei noastre și interesele lor particulare și fără de o presie puternică a opiniei publice, riscând a fi sacrificați de Franța, ca să câștige concursul Austriei în alte chestii și de Englitera, ca să flateze amorul propriu al turcilor și să derapene printr-acest chip influența franceză la Constantinopol.”

Înfăptuită în ianuarie 1859 şi recunoscută în septembrie 1859, la Conferința de la Paris, Unirea Principatelor Române avea, totuşi, un statut extrem de fragil.

Turcia și Austria, mai cu seamă, abia așteptau un motiv pentru a reveni asupra deciziei lor. Orice greșeală diplomatică putea dărâma întreaga construcţie, clădită cu migală timp de peste 10 ani.

Costache Negri, de exemplu, raportează cancelariei domnitorului Cuza, în 1861, reacția avută de ministrul afacerilor străine al Sublimei Porți ca urmare a unui conflict româno-francez de pe Dunăre:

„El se îndepărtă repetând cu veșnicul său surâs că administrarea unuia singur din Principate este o sarcină suficientă pentru un singur prinț”.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Fragment dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri către fratele său Ioan.

Exilaţii

Ion Ghica – exilat timp de 10 ani, până în 1858, a fost pe baricade la Constantinopol, chiar dacă poziția lui conciliantă față de Turcia era dezavuată de Bălcescu sau de C.A. Rosetti.

C.A. Rosetti – exilat timp de 9 ani, mai ales în Franța, a condus gazete și a scris manifeste cu două mâini.

Dumitru Brătianu – fratele lui Ion C. Brătianu, făcea parte din aripa liberalilor radicali, a făcut anticameră la Londra și la Paris până în 1856 și chiar mai târziu.

Nicolae Bălcescu – unul dintre personajele tragice ale miracolului unionist, căci a murit în exil, în 1852. A activat în Italia și în Anglia.

Ion Bălăceanu – a plecat după 1848 în Serbia, apoi a ajuns în Franța. Mai târziu, a fost primul ambasador al României în Austro-Ungaria.

Gheorghe Magheru – exilat la Trieste, pe urmă la Viena, s-a întors în țară în 1857.

Costache Negri – Constantinopol şi Viena.

Ștefan Golescu – a activat la Constantinopol.

Christian Tell – exilat în Franţa, apoi în insula Chios.

Cezar Bolliac – Paris.

Dimitrie Bolintineanu – Paris.

Alexandru G. Golescu – Constantinopol şi apoi Paris.

Deschiderea Parlamentului, în februarie 1860.