„Unii sunt mai egali decât alții”. Cum te obligă statul să plătești zeci de mii de lei ca să poți exista lângă persoana pe care o iubești

Vanessa Mathe

Acest articol deschide o serie jurnalistică în trei episoade menită să deconstruiască impactul, dincolo de retorica politică și ideologică, pe care lipsa legislației privind parteneriatul civil îl are asupra cetățenilor din România. 

În acest prim episod, pătrundem în „piața gri” a iubirii și estimăm bonul fiscal al inegalității, documentând parcursul birocratic și costurile financiare la care sunt supuse cuplurile nerecunoscute de stat pentru a-și mima, prin acte notariale costisitoare, drepturile pe care familiile formate din căsătoria dintre un bărbat și o femeie le primesc automat.

Dosarul cu șină din relația persoanelor de același sex

Dacă ai deschide geanta sau rucsacul unui cetățean român obișnuit, ai găsi, cel mai probabil, un portofel, niște chei, un pachet de șervețele și poate un buletin. Dacă, în schimb, ai deschide torpedoul mașinii sau sertarul de la noptiera unui cetățean român care iubește o persoană de același sex, ai găsi un dosar cu șină. Ai găsi hârtii ștampilate, legalizate, apostilate, testamente redactate la vârste la care alți oameni abia învață să trăiască, procuri medicale, contracte de indiviziune și clauze de uzufruct. 

Toate aceste hârtii reprezintă greutatea fizică a unei realități birocratice care poate părea absurdă pentru cine ia contact pentru prima oară cu ea. Așa cum arată rapoartele asociațiilor de drepturile omului și deciziile recente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, statul român aplică, de facto, o taxă nevăzută pe lipsa drepturilor fundamentale. 360.000 de cupluri aflate în uniune consensuală (unele dintre ele heterosexuale, n.r.) sunt forțate să trăiască la marginea legii și să mimeze, printr-o birocrație sufocantă și costisitoare, drepturile pe care familiile recunoscute legal le primesc gratuit, din oficiu, printr-o simplă semnătură la starea civilă.

Dragoste cu viză europeană

Pentru a înțelege exact cum se simte această realitate, am discutat cu Cristina și Mihaela, care sunt împreună de douăzeci de ani.

Cristina și Mihaela. Foto: arhiva personală a Cristinei

S-au cunoscut în anul 2006, iar de-atunci împart totul. Cristina are 59 de ani. Mihaela este cu opt ani mai tânără și, prin natura profesiei ei de avocat, a fost scutul juridic al cuplului. Încă de la începutul relației lor, Cristina a visat să se poată căsători. În 2006, însă, România nu era nici măcar în Uniunea Europeană, iar găsirea unei țări care să oficieze căsătorii pentru cetățeni nerezidenți de același sex părea o misiune imposibilă.

Imaginați-vă cum este să te îndrăgostești la 30 și ceva de ani și, în loc să planifici vacanțe lipsite de griji, primul lucru pe care simți nevoia să îl faci este să te duci la notar pentru a redacta un testament. 

Când s-au cunoscut, niciuna dintre ele nu trecuse de 40 de ani. Totuși, Cristina conducea foarte mult prin țară, viața ei presupunea multe deplasări la volan, iar gândul la un posibil accident rutier însemna nu doar moarte, ci și consecințe juridice. 

„Dacă mi se întâmplă un accident, ceea ce îmi doresc este ca ea să poată să-și ia din mica mea garsonieră de la București orice amintire își dorește”, a mărturisit Cristina. 

Așa că, la o vârstă la care tinerii își planifică nunți, ele și-au planificat moștenirea post-mortem, convinse că testamentele făcute la o vârstă activă sunt mult mai greu de atacat în instanță de către familiile biologice. 

Serena Faur, psihoterapeut și psiholog clinician, explică acest efort: „E nedrept că uneori trebuie să construim relația cu gândul la ce se întâmplă după moarte. La începutul unei relații vrei să te gândești mai mult la următoarea vacanță, nu la succesiune.” 

Incendiul din Domogled arde de peste o lună. La Băile Herculane s-a făcut o procesiune pentru ploaie

Relieful stâncos și pantele abrupte din Domogled îngreunează intervenția, iar în unele zone accesul echipelor terestre este imposibil.

Cum se mobilizează AUR pentru susținerea lui Călin Georgescu la Arestul Central: „Nu trebuie scăzută continuitatea de 100 de persoane zi/noapte”

Pe un grup destinat susținătorilor AUR a apărut un mesaj care încurajează oamenii să iasă în stradă pentru Georgescu.

Pentru aceste cupluri, testamentul nu este o simplă precauție, ci o formă de protecție în fața ideii că „cineva o să vină după aceea să conteste locul persoanei din viața ta în propria ta viață”.

Abia zece ani mai târziu, în 2016, au aflat de la o prietenă că Danemarca permite căsătoria nerezidenților. După mai multe căutări, au descoperit că și Islanda – chiar dacă face parte doar din Spațiul Economic European – le oferă aceleași drepturi.  

Așa se face că-n 2017, la 11 ani de la prima întâlnire, s-au urcat într-un avion, au plătit bilete, nopți de cazare, traduceri și apostilări de documente – un efort financiar considerabil pe care un cuplu heterosexual din România nu trebuie să îl facă – și au pornit spre Islanda, fiind totodată și destinația lor de vis. 

Sistemul islandez, prin biserica luterană, le-a oferit o ceremonie de 15 minute care a ținut loc atât de cununie religioasă, cât și civilă.

Au primit acea bucată de hârtie, acel contract civil care atestă că familia lor există. O hârtie recunoscută în majoritatea statelor UE. Nu însă și în România. În timp ce majoritatea statelor europene și-au adaptat legile pentru a oferi protecție prin căsătorie sau parteneriat civil, România se agață de Articolul 277 din Codul Civil, care interzice recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex încheiate în străinătate. 

În ciuda represiunii guvernului Orban, și Ungaria e una dintre țările care recunoaște parteneriatul civil. „Ei, în Ungaria, noi avem drepturi. Când trecem frontiera în România, nu mai avem niciun drept. N-am niciun drept la mine acasă. Constituția spune că suntem egali în fața legii. Suntem egali, dar nu suntem egali. Unii sunt mai egali decât alții”, povestește Cristina. 

În ochii statului român, certificatul lor din Islanda este un simplu suvenir. La ele acasă, sunt din nou două străine.

Situația lor nu este o excepție. Ruth Borgfjord, fondatoarea primei organizații de femei LBTQ+ și persoane de gen divers din România, Queer Sisterhood Cluj și art terapeut, punctează absurditatea acestei stări de fapt: „Există multe cupluri de românce căsătorite în străinătate care locuiesc în România. [...] Care nu au niciun fel de recunoaștere a familiei lor din partea statului român. Cu toate că ele sunt cetățeni care plătesc impozite și participă activ la viața socială și culturală a țării.”

Pentru a acoperi aceste lacune legislative, Cristina și Mihaela au redactat de-a lungul anilor procuri și împuterniciri pentru absolut orice situație financiară, medicală sau de deces. 

Cristina a lăsat scris negru pe alb exact ce dorește să se întâmple cu corpul ei, stipulând că Mihaela este singura persoană care are dreptul să îl ridice de la morgă. 

Obligația de a te gândi la propria moarte și la invalidarea omului iubit creează o alienare severă, o discrepanță „între viața pe care o trăiești cu adevărat și felul în care este recunoscută instituțional”, explică Serena Faur, psiholog clinician. Această lipsă de protecție te face să te simți „exclus din propria țară”, transformând o relație bazată pe iubire într-o constantă și epuizantă evaluare a riscurilor.

Bonul fiscal al iubirii: cât te costă „abonamentul” la drepturi fundamentale

Peste 100.000 de persoane au semnat o campania „Parteneriat Civil Acum”, susținută de MozaiQ. Foto: MozaiQ

Toată această gimnastică legislativă are un preț, iar pe „piața gri a iubirii” ești obligat să îți cumperi pe bucăți drepturile. 

Este important de precizat că statul impune, prin norme legale, o grilă de onorarii minimale sub care niciun notar public nu are voie să coboare, dar fiecare birou are libertatea să perceapă tarife mai mari. Astfel, prețurile de pornire reprezintă doar cel mai fericit (și ieftin) scenariu.

O procură medicală – un mandat care împuternicește partenerul să aibă acces la dosarul medical, să discute cu medicii și să ia decizii de viață și de moarte în caz de incapacitate sau comă – costă minim 100 de lei. 

Pe lângă procură, la orice internare în spital, pacientul poate să ceară și să completeze formularul (conform Legii 46/2003) prin care nominalizează explicit partenerul drept persoana care poate fi informată despre starea sa de sănătate. O procură generală de reprezentare în fața instituțiilor, necesară pentru a ridica un simplu colet poștal, a rezilia un contract de utilități sau a reprezenta partenerul la ANAF, costă la fel, cel puțin 100 de lei. Un testament notarial pornește de la 130 de lei.

Însă costul nu se oprește aici. Pentru că aceste documente sunt acte autentice, notariatele impun o taxă suplimentară de 20 de lei pentru arhivarea permanentă a documentului. La această sumă se adaugă, de cele mai multe ori, și TVA. 

În realitate, costul poate ajunge până la sume adesea duble, în funcție de biroul în care intri. 

Mai mult, procurile au valabilitate limitată – fie un termen stabilit expres de părți, fie un termen legal din oficiu de trei ani – ceea ce înseamnă că toate aceste documente trebuie periodic reînnoite, transformând plata notarului într-un „abonament” impus de stat. 

Până aici, par costuri mici, dar acesta este doar vârful aisbergului.

17 ani de relație, reduși de bancă și de stat la statutul de „doi prieteni”

Adevăratele obstacole financiare apar atunci când cuplul dorește să achiziționeze un bun comun, precum o casă. Pentru că nu sunt căsătoriți, partenerii nu beneficiază de regimul devălmășiei, unde bunurile devin automat proprietate comună a soților. Ei cumpără în coproprietate, cu cote-părți, fără protecțiile regimului matrimonial.

Tommi și Mircea au trecut deja prin aproape 17 ani de relație. Tommi are 46 de ani, iar partenerul său, Mircea, va împlini curând 34. Sunt o familie integrată, iubită de părinții lor, o familie care se bucură de nepoți și care crește împreună mai mulți labradori, o pisică și un Dog german, descris cu afecțiune de Tommi ca „Scooby Doo”.

Unul dintre labradori cuplului. Foto: Arhiva personală a lui Tommi

Spre deosebire de Cristina și Mihaela, ei nu s-au căsătorit în străinătate. Tommi s-a interesat de costuri și a descoperit că un astfel de demers i-ar ajunge la 3.000 - 4.000 de euro, o sumă mare pentru ei. Au ales să aștepte, sperând că deciziile instanțelor europene vor sparge gheața și în România.

Tommi și Mircea s-au lovit de acest zid cu ani în urmă, atunci când au mers la bancă. „Am vrut să luăm un apartament împreună. Am zis, ok, luăm credit comun, punem mai mult ca venit. Au zis: «nu se poate, ce grad, ce sunteți? Dacă sunteți doar doi prieteni...» Nu se poate în fața legii așa ceva, nu se pun venituri la comun ca să iei un apartament. A fost trist”, povestește Tommi.   

Vlad Viski, președintele asociației MozaiQ, confirmă acest blocaj: „Nu toate băncile permit să iei un credit la comun cu o persoană cu care nu ai o relație de tip căsătorie. Legalizarea parteneriatelor civile ar ajuta cuplurile să-și ia un credit imobiliar, unde este nevoie de un venit mai mare, folosind veniturile ambilor parteneri.”

Respinși, partenerii aflați în astfel de situații trebuie să improvizeze: pentru a fi amândoi proprietari în acte și a-și securiza contribuția financiară lunară la rate, recurg la un contract notarial de coproprietate. Și de aici, taxele explodează. 

Un contract de coproprietate între persoane fizice nu are o taxă fixă, ci este taxat procentual, ca act evaluabil în bani. Dacă un partener îi „vinde” celuilalt jumătate din valoarea unui apartament de 150.000 de euro (adică 75.000 de euro, echivalentul a aproximativ 375.000 de lei) pentru a justifica plata ratelor, legea impune un onorariu notarial minim de bază calculat strict la această sumă.   

Conform normelor oficiale, această valoare se încadrează în tranșa de mijloc, unde onorariul minim obligatoriu este o bază fixă de 2.805 de lei, plus 0,9% din tot ce depășește pragul de 200.001 de lei (adică 1.575 de lei). La acesta se adaugă obligatoriu taxa de arhivare permanentă (45 de lei) și TVA-ul. Așadar, doar pentru ca statul să ia act de o „vânzare” falsă, necesară pentru a construi un cămin comun, cuplul mai plătește un prag minim de cel puțin 4.425 de lei + TVA, pe lângă restul cheltuielilor.

Dacă optează, în schimb, pentru o donație cu clauză de uzufruct viager – o soluție pentru a preveni evacuarea supraviețuitorului din casă de către rudele biologice – statul aplică din nou grila minimă obligatorie pentru transferul de proprietate. Pentru un contract de uzufruct, onorariul notarial se calculează la 80% din valoarea totală a bunului, adică aproximativ 600.000 de lei în cazul ipotetic prezentat mai devreme. Grila impune o sumă fixă de bază de 2.805 lei, la care se adaugă un procent de 0,9% din tot ce depășește pragul de 200.001 de lei (adică 3.600 de lei), onorariul ajungând la aproximativ 6.405 de lei. La acest prag se adaugă, în majoritatea cazurilor, TVA-ul de 19% (ducând onorariul spre 8.000 de lei) și taxa de arhivare permanentă de 45 de lei.

De asemenea, din dorința de a-și proteja economiile în fața familiilor biologice ostile, multe cupluri recurg la asigurări de viață sau pensii private (Pilonul III), unde partenerul este numit beneficiar, deoarece acești bani nu intră în masa succesorală. 

Dacă ne luăm doar după primele patru oferte apărute la o simplă căutare online pe piața asigurărilor (cu prețuri variind între 216 și 528 de lei), media pentru un pachet minim de protecție ajunge la 430 de lei anual pentru o persoană. Pentru un cuplu, asta se traduce într-un cost de aproximativ 860 de lei pe an.

Trăgând linie, suma totală de pornire pentru a mima, chiar și imperfect, un cadru legal de siguranță, ajunge estimativ la aproximativ 5.500 de lei în primul an, la care se adaugă și TVA-ul fiecărui document în parte. Iar protecția tot nu e completă: actele notariale nu pot înlocui drepturile care decurg din căsătorie.

Actele din dreptul civil acoperă doar o fracțiune microscopică din drepturile derivate organic din dreptul familiei. Pensia de urmaș le este refuzată, adopția comună le este refuzată, până și zilele libere plătite în caz de decesul partenerului le sunt refuzate de Codul Muncii. 

Tommi nu se sfiește să își arate frustrarea. Părinții lui îi susțin, mama sa se uită la știri și se revoltă alături de el, întrebându-se de ce statul le ia taxele, dar nu le oferă aceleași drepturi. 

„Este frustrant că nu suntem cu două perechi de coarne, mergem în concedii, muncim, adunăm bani, ne hrănim cățelușii, nu cerem statului să ne dea gratuit nimic. Lasă-mi dreptul meu de a alege lângă cine trăiesc”, spune el revoltat. „[...] Cei care sunt, hai să zic în penitenciare. Cred că și ei au mai multe [drepturi]. Au dreptul de căsătorie în penitenciar, primesc bani de la stat [...]. Nu le interzic și lor dreptul să se căsătorească acolo, păi nu? Pentru că este un drept fundamental, că e în Constituție, dar nu pentru toți.”. 

Până și dorința de a deschide o afacere de tip „întreprindere familială” se lovește de zidul minciunii – legea te obligă să declari grade de rudenie, forțându-te fie să minți că ești verișor, fie să renunți cu totul, mai zice Tommi.

Relația ca dosar juridic și oboseala cronică a unei vieți sub acoperire

Costul financiar este dublat de cel emoțional. Frica și lipsa recunoașterii nu reprezintă un simplu disconfort, ci funcționează ca un stresor cronic, integrat în ceea ce specialiștii numesc „stresul minoritar”, spune Serena Faur, psihoterapeut și psiholog clinician. 

O persoană queer aflată într-o relație trebuie să facă un „risk assessment” (o evaluare a riscului, n.r.) permanent: „O să spun că e iubita mea sau colega de departament? Pot să o țin de mână aici?”, întreabă Faur. Această hipervigilență epuizează resursele cognitive, ducând la oboseală cronică, tensiune și evitarea evenimentelor sociale, mai menționează aceasta.

Mai mult, psiholoaga explică că relația de iubire este invadată de o dimensiune administrativă permanentă. Presiunea de a ști ce faci cu casa, cine ia decizii, ce faci dacă actele nu sunt suficiente, transformă spațiul intim al cuplului într-un teren minat de anxietate juridică. Chiar și vizita la notar devine o experiență degradantă. 

Aceeași realitate este dublată de observațiile lui Ruth Borgfjord. Ea vorbește despre o anxietate structurală, fără obiect fix. Cuplurile nu știu niciodată de cine trebuie să se apere astăzi: de un notar ostil, de o asistentă la triaj, de un funcționar public.

Ruth subliniază că au existat cazuri concrete în care femeile s-au dus la notar pentru procuri medicale, iar notarii pur și simplu le-au refuzat pentru că nu știau ce document să întocmească sau nu voiau să o facă, lăsând cuplurile într-o zonă de vulnerabilitate totală. 

Această stare de alertă cronică declanșează răspunsuri de tip freeze, fight, flight or fawn (luptă, fugi, paralizie sau supunere, n.r.), furând energia necesară pentru o viață liniștită. Ruth definește aceste simptome ca fiind de tip PTSD, dar nu post-traumatic, ci continuu-traumatic, deoarece pericolul nu se termină niciodată. „Un cuplu queer trebuie să își trateze relația ca un dosar juridic permanent”, spune ea. 

Rușinea aruncată de societate este internalizată. Să fii obligat să menții o „poveste de acoperire” la locul de muncă (că ai fost în vacanță cu o colegă de apartament, nu cu persoana iubită) este, în sine, o traumă prin disociere repetată, creând un sentiment de irealitate, mai specifică Borgfjord.

Cum ignoră statul deciziile CEDO și viața a 1,7 milioane de români

Dincolo de cifre și povești individuale, stă politica. Vlad Viski, președintele asociației MozaiQ, confirmă contextul legislativ internațional care condamnă inerția României. România face parte dintr-un grup de doar patru țări din Uniunea Europeană (alături de Bulgaria, Polonia și parțial Slovacia) care nu oferă niciun fel de recunoaștere legală cuplurilor de același sex, povestește Viski.

În 2018, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a obligat România, în cazul Coman și Hamilton, să recunoască căsătoriile din străinătate pentru dreptul de rezidență, o decizie validată inclusiv prin Decizia 534/2018 a Curții Constituționale a României. 

Mai recent, în 2023, zeci de cupluri românești au câștigat procesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în speța Buhuceanu și Ciobotaru vs. România. CEDO a dat un verdict fără echivoc: statul român este obligat să ofere un cadru legal de protecție acestor familii, lăsând la latitudinea guvernanților forma exactă (căsătorie sau parteneriat civil). Clasa politică bagă hotărârea CEDO într-un sertar și o ignoră. 

Ceea ce politicienii refuză să admită public este că această lege nu este doar despre cuplurile gay. 

În România există 360.000 de cupluri care trăiesc în concubinaj, majoritatea heterosexuale, relevate de ultimul recensământ, care trăiesc în exact același vid legislativ. 

„Deci comunitatea LGBTQIA+ chiar dacă este un univers extrem de variat și de discret, reprezintă 9% din populația României. 9% din populația României înseamnă 1,7 milioane de oameni. Singurul oraș cu populație de 1,7 milioane de oameni este București [...] deci o comunitate cât populația cu acte din București reprezintă comunitatea LGBT.”, spune Cristina.

În Parlamentul României, există în acest moment proiectele de lege Plx 152/2019 și Plx 153/2019 care reglementează parteneriatul civil, cu avize pozitive de la Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, Comisia pentru muncă și protecție socială și Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale, însă stau îngropate în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, blocate de lipsa voinței politice, mai adaugă acesta. 

Mai mult de atât, peste 100.000 de români au semnat campania „Parteneriat Civil Acum”, susținută de MozaiQ alături de influenceri și cadre universitare.

Nota de plată a demnității se achită în fiecare zi

Mă uit la pozele pe care le am în față. La Cristina și Miha și la Tommi și Mircea. Ei sunt doar 4 oameni din cei peste 1,7 milioane „invizibili”.

Cristina și Mihaela. Foto: arhiva personală a Cristinei

Fiecare dintre ei, atunci când iese pe ușa casei, poartă în spate greutatea actelor notariale, a căsătoriei în străinătate și a peste 5.500 de lei pe care trebuie să îi plătească pe documente pe care fie le-au făcut, fie le amână din considerente financiare. Poartă greutatea hipervigilenței, a stresului minoritar și a fricii. Plătesc, în fiecare zi, o taxă pe demnitate, fără chitanță și fără rest. Dragostea lor a devenit, vrând-nevrând, cea mai tăcută și rezilientă formă de supraviețuire.

Dacă actele notariale și zecile de mii de lei cheltuite reprezintă doar efortul de a supraviețui birocratic, limitările statului român au impact și mai mare atunci când intervine boala. 

În episodul următor al acestei serii, vom explora navigarea sistemului medical  atunci când statul nu recunoaște legal relația. Vom documenta fricile constante legate de secțiile de Terapie Intensivă și problemele medicale de care se lovesc oamenii în momente de criză, atunci când partenerul de o viață redevine brusc, în lipsa unei protecții legale, un simplu „străin” fără drept de vizită sau decizie.

Textul face parte dintr-o serie de 3 articole pe tema parteneriatului civil, ca urmare a Bursei Superscrieri – Friedrich Naumann pe tema „Drepturile omului: parteneriatul civil”.

Editor: Ioana Epure