La mănăstiri, în adăposturi de noapte și într-o stare de anxietate permanentă. Cum arată, de fapt, independența pe care statul spune că a redat-o miilor de oameni pe care i-a scos din centrele pentru adulți cu dizabilități

Oana Moisil

Graba cu care statul a scos mii de adulți cu dizabilități din centrele rezidențiale se traduce, pentru mulți, într-o viață fără plase de siguranță, cu teamă de viitor. 

Un drum lung și anxios

Camelia, în atelierul de făcut lumânări parfumate din ulei reciclat. Foto: Oana Moisil

Orice ar face, un gând nu-i dă pace Cameliei: dacă ajunge pe străzi? Are aproape 45 de ani, iar până acum patru luni, singurele case pe care le-a cunoscut au fost orfelinatele și apoi centrele pentru adulți cu dizabilități. 

E o dimineață ploioasă de noiembrie când femeia așază fitile în pahare de ceară fierbinte, într-un atelier din Timișoara în care se fac lumânări parfumate din ulei reciclat. Dintr-o boxă mică se aud colinde, miroase a portocale, dar atmosfera ca de sărbătoare nu ajunge la Camelia. Teama de viitor o ține într-o spirală de griji fără capăt. 

În urmă cu patru luni, câțiva oameni stăteau la o masă din aceeași curte în care se află atelierul și puneau la cale un plan: cum să facă să le aducă la Timișoara pe Camelia și alte două femei din Mediaș, județul Sibiu. Situația ardea. Mai erau doar două săptămâni până la 30 iunie, când femeile trebuiau să părăsească un centru pentru adulți cu dizabilități din Mediaș.

Cei care plănuiau drumul până acolo și înapoi sunt parte din echipa serviciului social Un Loc, care sprijină oameni cu dizabilități să se integreze în societate și despre care PressOne a mai scris aici. 

Drumul de la Mediaș la Timișoara nu era lung, însă cel care a început de acolo pentru cele trei femei este. Și e plin de anxietăți. Camelia, Ramona și Ana au între 40 și 50 de ani și au părăsit pentru totdeauna instituțiile statului. 

Nu pentru că vor, ci pentru că trebuie. 

Ele se numără printre cei aproape 4.000  de oameni pentru care statul a decis, în ultimii trei ani, să fie mutați din centre rezidențiale în forme de locuire independentă. 

În realitate, mutarea lor s-a făcut pe grabă, pentru a bifa o țintă din PNRR, cum am arătat și aici, iar viața independentă rămâne o promisiune deocamdată.  

Așa au ajuns unii dintre cei mai vulnerabili cetățeni în situații și mai grave – fără bani, fără să fie pregătiți pentru cum se trăiește viața independentă sau fără să aibă măcar timp în care să proceseze vestea că realitatea cunoscută se schimbă pentru totdeauna. 

ISJ Maramureș face verificări după ce Cătălin Cherecheș, condamnat pentru corupție, le-a vorbit elevilor unei școli din Baia Mare. Copiii l-au mai întâlnit pe fostul edil și în anii trecuți

Postările publice consultate de PressOne arată că Maria Chira are legături mai vechi cu familia Cherecheș, iar elevii aceleiași școli au participat și în alți ani la întâlniri cu fostul primar, organizate la sediul administrației locale.

AUDIO. Marele simulacru al controlului parlamentar. (I) Nouă rapoarte anuale de activitate ale SRI, aprobate de Parlament fără dezbatere. Din 2013, Directorul SRI nu a mai dat socoteală în fața aleșilor

PressOne dezvăluie, într-o serie de investigații, etapele și momentele care au slăbit sistematic controlul democratic asupra SRI, dar și cine sunt politicienii care au ținut cea mai mare structură de informații din România departe de ochii publicului. Astăzi, primul episod.

„Stăteam și ne legănam în pat tot cu gândul ăsta, cu străzile”

„Ne-a chemat la birou și ne-a întrebat ce vrem să ne găsească, o chirie în Mediaș sau în altă parte”, povestește Camelia despre cum a aflat că trebuie să plece din Centrul de Abilitare și Reabilitare pentru Persoane Adulte cu Dizabilități Sfântul Nectarie din Mediaș, unde a locuit în ultimii 19 ani. 

Asta se întâmpla cu doar două luni înainte de 30 iunie 2026 – data până la care, la nivel național, în centre trebuiau să fie cu 32% mai puțini oameni, pentru ca statul român să ia bani pe ținta 383 din PNRR. 

Camelia, care are grad de dizabilitate mediu, nu voia să ia drumul spre independență, dar spune că ea și alți colegi ar fi fost  amenințați că, „dacă nu ieșim la data respectivă, rămânem pe străzi. Toți care am auzit nu am dormit câteva zile, stăteam și ne legănam în pat tot cu gândul ăsta, cu străzile”. 

Directoarea DGASPC Sibiu, Liliana Agârbiceanu, a spus pentru PressOne că nu așa ar fi stat lucrurile. „Nu îi obligăm noi să plece în comunitate. Sigur că ei, fiind adulți, pot să declare orice”, a mai spus directoarea. 

În același timp, DGASPC Sibiu a transmis redacției că planul pentru dezinstituționalizarea centrului Sfântul Nectarie a fost inițiat pe 1 mai 2026, cu doar două luni înainte de termenul limită, adică tot atunci când spune Camelia c-a aflat că trebuie să plece. 

Împreună cu prietenele ei Ana și Ramona, Camelia a ales mai întâi varianta unei locuințe în Mediaș, dar apoi s-au răzgândit. 

„Nu ne-a plăcut. De acolo am apelat la Eli și i-am zis: «te rugăm, dacă poți să ne ajuți să avem și noi o chirie, un serviciu»”. 

Eli Moldovan este cofondatoarea Ceva de Spus, o organizație făcută de și pentru persoane cu dizabilități, cu scopul de-a se autoreprezenta. Este și parte din serviciul social Un Loc, iar de curând a fost desemnată cetățean de onoare al Timișoarei. 

Cu mulți ani în urmă, Eli i-a fost colegă Cameliei în centrul din Mediaș și nu e singura pe care femeia a regăsit-o în Timișoara. Mai e și Ana, cu care lucrează cot la cot în dimineața de noiembrie în care le întâlnesc în atelierul de făcut lumânări din ulei reciclat. 

Libertate fără manual de utilizare

Roxana Damaschin-Țecu, cofondatoare a serviciului social Un Loc. Foto: Oana Moisil

În centre „aveai unde dormi, aveai ce mânca. Te duceai la oră fixă și primeai în farfurie. Nu trebuia să mergi tu să-ți cumperi, să-ți cauți, să-ți gătești, să te drămuiești cu banii, să-ți cumperi morcovi în loc să mergi la păcănele. Să gestionezi libertatea când n-ai avut-o deloc, să știi ce să faci cu ea, nu e deloc ușor”, explică Roxana Damaschin-Țecu, una dintre fondatoarele serviciului social Un Loc și un alt om de bază pentru Camelia pe drumul spre o viață independentă. 

Multe dintre deprinderile unui om care a trăit doar pe picioarele lui sunt o lecție încă neînvățată pentru cei care au stat doar în instituțiile statului. 

„Recunosc, nu știu să fac mâncare. Avem aragaz de ochi frumoși. Niciodată n-am gătit în centre”, spune Camelia. 

Nici să își plătească facturile nu se descurcă. Chiar dacă știe să citească și să scrie, spune că „nu știu să mă uit cât mi-a venit apa, gazul sau cheltuielile de la bloc”. 

Norocul ei și-al femeilor cu care împarte un apartament în Timișoara e că au un proprietar care le înțelege situația și le ajută lunar să-și achite utilitățile.  

Statul îi dă bani, dar n-a învățat-o cum să îi folosească

Camelia, în atelierul de făcut lumânări din ulei reciclat, într-o dimineață de noiembrie. Foto: Oana Moisil

Situația Cameliei e diferită de a femeii despre care PressOne a scris aici, care a plecat din centre fără pregătire și fără bani. Camelia e susținută de serviciul social Un Loc și are bani de la stat. Asta pentru că ea se numără printre cei care, timp de doi ani de la ieșirea din centru, primește standardul de cost, adică echivalentul sumei pe care instituția o cheltuia cu ea lunar, în valoare de aproximativ un salariu mediu brut. 

Problema e că femeia, la fel ca majoritatea celor care au trăit toată viața în centre, nu știe să-și drămuiască banii, pentru că n-a fost învățată. Din sumele primite din iulie până în noiembrie, Camelia cumpărat mobilă, îmbrăcăminte, încălțăminte și mai multe păpuși. 

„Bebelușii mei”, le spune ea. „Îi plac mult păpușile, cred că are cinci sau șase de când a venit, d-alea mari. Doarme cu ele, le cumpără haine. Acum are și niște cizme de blană, azi-dimineață era cu ele în mână și se mâțâia”, spune Eli Moldovan, cu care Camelia lucrează în atelierul de croitorie.  

Eli a fugit din centre de 20 de ani, dar spune că și ea încă mai are de învățat cum să-și organizeze banii. „Dar ei, că ies la 40, 50 de ani, despre ce vorbim? Că n-au gustat din societate, sunt ca un om nou-născut”.

Roxana Damaschin-Țecu și Eli Moldovan, în atelierul de croitorie în care acum lucrează și Camelia. Foto: Oana Moisil 

Pentru Roxana Damaschin-Țecu de la Un Loc, lipsa educației financiare este una dintre marile probleme pe care statul român le-a creat celor pe care i-a scos din centrele pentru adulți cu dizabilități. 

„Da, dezinstituționalizarea trebuia făcută, dar nu cu oamenii lăsați de capul lor și mai ales cu sumele astea de bani, care-s magnet pentru alt tip de abuzator sau pentru autodistrugere. Sunt toate tentațiile astea, second-urile, păcănelele, afacerile, abonamentele. Ei sunt victimele perfecte”. 

Roxana mai ridică o problemă care o macină zi de zi și pe Camelia: „ce se întâmplă peste doi ani?”. Aceeași întrebare o au mai mulți specialiști în drepturile persoanelor cu dizabilități cu care a discutat PressOne. 

Teoretic, în această fereastră de timp, Camelia și toți cei care primesc echivalentul standardului de cost ar trebui să devină independenți. Însă asta nu e posibil fără să existe mai multe „locuințe asistate în comunitate (forme de locuire care nu promovează segregarea, unde se oferă asistență socială și medicală, cât și hrană, dar unde sunt încurajate alegerile independente, n.r.), servicii de sprijin, cum e echipa noastră mobilă”, spune Roxana Damaschin-Țecu. 

În Strategia privind prevenirea instituționalizării persoanelor adulte cu dizabilități și accelerarea procesului de dezinstituționalizare scrie că, dintre cele 17.258 de persoane instituționalizate în 2022, majoritatea se confruntau cu o lipsă de abilități esențiale care se suprapuneau.

88,7% aveau nevoie de ajutor complet să-și ia medicamentele conform prescripției medicale, în timp ce 84,2% aveau nevoie de sprijin să-și prepare ceva de mâncare. 77,1% aveau nevoie de cineva ca să poată folosi mijloacele de transport. Pentru cumpărături, 75,1% aveau nevoie de un umăr de sprijin, iar 71,8% nu puteau să-și gestioneze banii proprii.

Conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD), în toată țara există doar patru echipe mobile, adică lucrători sociali care îi sprijină pe cei ieșiți din centre să facă diverse activități și să-și rezolve probleme medicale sau birocratice. 

Legea vs. practica 

PressOne a întrebat toate DGASPC-urile din țară ce măsuri au luat pentru a se asigura că cei aproape 4.000 de oameni cu dizabilități scoși din centre se duc pregătiți spre o viață independentă. 

În ceea ce privește serviciile în comunitate, fără de care dezinstituționalizarea este menită eșecului, răspunsurile primite de PressOne arată că, în baza legii care a impus scăderea cu 32% a numărului celor care trăiau în centrele rezidențiale, doar în nouă județe au fost create servicii sociale în comunitate.

Nu în puține cazuri, dezinstituționalizarea cu care statul se laudă a fost făcută pe hârtie,  pentru a bifa ținta din PNRR. De la norme de aplicare a legislației întârziate, la legi date și apoi anulate, la servicii licențiate prea târziu, la beneficii financiare care încă n-au un cadru de aplicare, toate acestea se traduc în mii de oameni și mai vulnerabili acum. 

De exemplu, în Satu Mare, doi oameni au fost „dezinstituționalizați în mediul monahal (mănăstire)”, conform unui răspuns oferit PressOne. 

Întrebată cum a fost posibilă această mutare, directoarea DGASPC din județ a spus inițial că nu-și amintește despre caz, urmând ca în aceeași convorbire telefonică să garanteze pentru cei doi oameni că „sunt ok și vor să rămână acolo în continuare”.

Dezinstituționalizare în stradă 

Într-un alt răspuns, de data asta de la DGASPC Bihor, instituția spune că a dezinstituționalizat o persoană cu dizabilități într-un adăpost de noapte. Adică pe stradă. 

Fostul director DGASPC, Călin Puia, care din octombrie a fost mutat într-o funcție inferioară pentru că este cercetat disciplinar în două anchete, a declarat  pentru PressOne că nu este posibil ca cineva să fi fost dezinstituționalizat într-un adăpost de noapte, chiar dacă semnătura de pe răspuns îi aparține. 

„N-o să am timp să mă uit peste 100 și 1.000 de documente. Un director general semnează după toți ceilalți”, a justificat acesta faptul că a semnat documentul în care scrie că un om din grija DGASPC a ajuns într-un adăpost de noapte.

Ulterior, directoarea adjunctă DGAPSC Bihor, Mirela Abrudan, a spus că informația din documente este adevărată. 

Ea a explicat că omul „pur și simplu a dorit să plece, de mai multe ori lipsea fără permisiune și fără să menționeze că va pleca. În luna iunie 2025 a ieșit din sistem. A plecat, într-adevăr, la adăpostul de noapte. Și în noiembrie 2025 s-a mutat la o fermă, unde era și angajat. De aceea l-am considerat dezinstituționalizat, pentru că înseamnă că a plecat în comunitate”.  

Bărbatul, însă, a ieșit din centru fără niciun ban. Asta pentru că, în noiembrie 2025, încă nu exista cadrul legal în baza căruia să primească un suport financiar pentru o viață independentă. 

Bihor nu e singurul județ care a raportat o persoană cu dizabilități ca fiind dezinstituționalizată, dar care, de fapt, a ajuns să doarmă în adăposturi de noapte. Același lucru s-a întâmplat și la Brăila.

„Nu mai voia să mai stea în centrul de îngrijire și asistență unde erau persoane care aveau nevoie de îngrijire, persoane dependente. El nu mai era o persoană ale cărei nevoi să fie satisfăcute într-un centru de îngrijire și asistență, situații constatate de către el însuși”, a explicat directoarea DGASPC Brăila, Simona Cimpoae într-o conversație cu PressOne. 

Aceasta a mai spus și că omul cu grad de dizabilitate accentuat ar fi prin București acum și că îi mai sună el pe angajați să le dea vești. Când i-am cerut să ne pună în contact cu bărbatul, directoarea ne-a spus că nu are numărul lui, că își schimbă des cartelele.

„Dar la centru nu ne poate lua înapoi?”

În discuțiile purtate cu Camelia, teama de-a ajunge pe străzi este mereu prezentă. „Eu am învățat să fiu protejată, să fie cineva alături de mine. Dacă o să ajung boschetară, dacă o să fiu aurolacă? Ca femeie e greu pe stradă”, spune ea. 

Anxietatea ei ar putea fi îmblânzită cu ajutorul unui terapeut, dar refuză consilierea din cauza experiențelor din centre.

„Nu am încredere, recunosc. Am avut și la cămin consiliere. Ziceam un secret, ce am pe suflet, se ducea și mă pâra (consiliera din fostul centru, n.r.) la colegii din cămin sau la angajați. Așa, țin în mine și când am supărări, mai bine plâng singură”, spune femeia care, la aproape 45 de ani, învață cum e viața la care doar s-a uitat de la geamul instituțiilor.

În ciuda greutăților și abuzurilor pe care le-a trăit în centre, tot acolo s-ar întoarce, la fel ca Felicia, despre care am scris aici. 

Cum ar putea Camelia și alții ca ea, care au trăit doar în instituțiile  statului, să facă față necunoscutului pe care-l implică viața în societate? Cu mult sprijin, „poate chiar pe viață” în cazul unora, spune Roxana Damaschin-Țecu. 

Chiar dacă are parte de sprijin de la echipa Un Loc, Camelia se tot întreabă: „Dar la centru nu ne poate lua înapoi?”.

Editoare: Laura Popa