„Poți să trăiești din banii de la Geta”. Adulți cu dizabilități, dați afară de pe-o zi pe alta din centrele statului, ca să dea bine în documente

Oana Moisil

În timp ce autoritățile se laudă că au integrat în comunitate mii de oameni care locuiau în centre pentru persoane cu dizabilități, în realitate, mutarea lor s-a făcut pe grabă și i-a pus pe mulți în situații și mai vulnerabile.

Independența ca o luptă pentru supraviețuire

În fiecare zi, Felicia, o femeie de 51 de ani, ia la pas străzile orașului Odobești din Vrancea, mereu cu o plasă de rafie după ea. Se oprește lângă fiecare pubelă și caută în ea sticle, pet-uri, doze de aluminiu. După ce umple câțiva saci, reciclează, iar cu banii câștigați își plătește facturile. Luna asta și-a cumpărat și o cutie de pastile de inimă, de celelalte medicamente de care are nevoie n-are bani. Așteaptă să-i intre indemnizația de handicap de 80 de lei și venitul minim de incluziune de 393 de lei pentru luna noiembrie. 

„Din asta trăiește un om care a fost în grija statului român”, spune Mihaela Munteanu de la Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale (FONSS).

Felicia Bumberică. Foto: arhivă proprie

Felicia a fost abandonată la naștere, într-un leagăn comunist. Mai târziu, a fost mutată în orfelinate, iar de la 18 ani a stat în centre pentru adulți cu dizabilități. În ultimii aproape doi ani, până în martie 2026, a stat într-o locuință minim protejată din Odobești, adică o cameră doar a ei dintr-un centru cu mai multe astfel de locuințe din subordinea Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecția Copilului (DGAPSC) Vrancea. 

Îi plăcea acolo, nu doar pentru că avea camera ei pentru prima dată, dar și pentru că făcea în continuare activități cu colegii din centru, de la împodobitul bradului de Crăciun la mesele luate împreună, iar costul vieții îi era plătit de stat, așa cum a fost toată viața.

La începutul lunii martie 2026, Felicia a fost chemată într-un birou al DGASPC Vrancea să i se comunice că trebuie să părăsească locuința protejată. I s-ar fi spus că există un „ordin de la șefa mare” și că ar avea două alegeri: ori merge „pe căsuțe”, adică într-o locuință incluzivă din Odobești, alături de alte trei femei, ori la mama ei. „Eu când am auzit am început să plâng și am zis: «Nu există așa ceva! Că eu n-am fost crescută de ea»”, spune femeia.

Gândul că ar putea să trăiască cu mama pe care n-o cunoaște, într-un apartament în care mai stau sora biologică și copiii ei, în alt oraș, a îngrozit-o. Ea voia să rămână acolo, în locuința protejată unde mâncarea, utilitățile, medicamentele și asistența medicală îi erau asigurate, dar i s-a spus că nu se mai poate. 

S-a speriat că ar putea ajunge pe străzi și spune că a semnat ce i s-a băgat sub nas, fără să aibă timp să se dezmeticească din șoc: o cerere deja scrisă pentru a părăsi locuința protejată și pentru mutarea într-o locuință incluzivă – unde statul îi plătește chiria, dar trebuie să-și acopere singură facturile, mâncarea și tot ce mai vine la pachet cu viața independentă.

O lege respectată de ochii Europei 

În septembrie 2026, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) anunța că, „după ani de muncă”, a fost atinsă ținta din PNRR privind dezinstituționalizarea persoanelor cu dizabilități – adică mutarea a aproape 4.000 de oameni din centre rezidențiale în diverse forme de locuire care le-ar asigura o viață independentă.

Acest proces trebuia să înceapă de un deceniu și jumătate, odată cu ratificarea Convenției ONU pentru persoanele cu dizabilități. Abia în 2023, motivate de banii din PNRR, autoritățile au dat o lege prin care toate DGASPC-urile din țară au fost obligate să sprijine, până pe 30 iunie 2026, 32% dintre adulții cu dizabilități care erau înregistrați în centre în 2020 să aibă o viață independentă. 

Niciunde în lege, dar nici în alte proiecte și ghiduri care au urmat-o nu există criterii clare pe baza cărora instituțiile responsabile de protecția persoanelor cu dizabilități să decidă cine poate fi dezinstituționalizat și cine nu.

Cu toate acestea, în aprilie 2023, ANPDPD a emis un ordin în care precizează obiectivele și indicatorii-cheie de performanță privind procesul de dezinstituționalizare, adică numărul ideal de oameni care trebuiau să iasă din centre din fiecare județ. De exemplu, indicatorul de performanță pentru Cluj era de 118 persoane, în timp ce la Constanța era de 236.

Cum ajung studenții din Moldova să fie blocați în România din cauza permisului de ședere. Dacă pică o verigă, pică tot sistemul

Studenții din Moldova care vor să obțină un permis de ședere în România se confruntă anual cu un șir de dificultăți birocratice care sunt accentuate de incompetența statului român de a gestiona fluxul de emigranți.

Deputatul AUR Dan Tanasă a fost trimis în judecată pentru incitare la ură. PressOne a arătat traseul prin care acesta a ajuns portavocea anti-imigrație din România

Deputatul AUR Dan Tanasă a fost trimis în judecată pentru incitare la violență, ură sau discriminare, după ce, în august 2025, i-a îndemnat pe români să refuze comenzile livrate de muncitori străini.

Într-un răspuns pentru PressOne, ANPDPD spune că nu a impus niciunui DGASPC câte persoane adulte cu dizabilități să iasă din centrele rezidențiale și din locuințele protejate din fiecare județ. 

În practică, însă, cifrele comunicate în acel ordin au fost luate drept literă de lege. 

„Eu până la termen trebuia să scot 128 de beneficiari”, a spus directoarea adjunctă a DGASPC Vrancea, Ionica Ghețu, când a fost întrebată de ce nu a așteptat măcar termenul de 30 iunie înainte ca Felicia să fie mutată. Aceeași cifră a fost publicată și-n anexa ordinului pentru județul Vrancea. 

În ianuarie 2020, în centrele pentru persoane cu dizabilități din Vrancea erau 403 oameni, conform informațiilor oferite de DGASPC. Pe 30 iunie 2026, mai erau 153, adică cu aproape 38% mai puțini ca în 2020. 

Tranziția la o viață independentă trebuia făcută „cu cea mai mare atenţie” 

Felicia e încadrată în gradul mediu de handicap, adică nu poate face unele activități la fel ca cei care n-au nicio dizabilitate. Asta înseamnă că îi e mai greu să găsească de muncă, dar nu doar asta îi stă în cale. „Când aud că am 51 de ani și sunt de la cămin, pfua…” spune Felicia despre ultimele încercări eșuate de a-și găsi un loc de muncă. 

Și mai e o mare piedică pe drumul spre o viață independentă: bagajul emoțional încărcat de traume. Femeia se numără printre cei peste 51% dintre românii cu dizabilități care au ajuns să trăiască în instituții după ce-au fost abandonați de familii. 

În centre, Felicia a fost abuzată psihic și fizic. „Bătut, chinuit, băgat în duș, mi s-a luat mâncarea. Mă puneau la cerșit colegele, trebuia să le aduc, că dacă nu, luam bătaie”, povestește femeia care plânge de la începutul interviului. E diagnosticată, printre altele, cu tulburare depresivă majoră. 

Un ghid pentru accelerarea procesului de dezinstituționalizare, publicat de Ministerul Muncii, spune că tranziția spre independență a oamenilor cu experiențe ca ale Feliciei nu înseamnă o simplă mutare fizică. Trebuie făcută „cu cea mai mare atenţie”. 

Pentru persoanele cu dizabilități obișnuite cu viața în centre, „schimbarea de viață este una majoră și poate fi însoțită de anxietate cu privire la situația de a fi pe cont propriu, a lua decizii proprii, sau cu privire la consecințele care decurg din alegerile făcute”, se mai arată în ghid.

PressOne a întrebat toate Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) din țară ce măsuri au luat pentru a se asigura că cei care ies din centre se duc pregătiți spre o viață independentă. Singura instituție care nu a răspuns este DGASPC Sector 4.

Analiza celor 46 de răspunsuri primite din toată țara arată că, în majoritatea cazurilor, procesele dezinstituționalizării și integrării în comunitate au fost începute în ultimii doi ani. 17 dintre DGASPC-urile din țară au început oficial demersurile cu câteva luni sau chiar zile înaintea termenului de 30 iunie. Mai mulți specialiști consultați de PressOne spun că autoritățile s-au lăsat pe o ureche pentru că sperau că, la fel ca în alte cazuri, legea poate fi ocolită.

„Tocmai din cauza faptului că de multe ori au fost termene amânate, a existat credința că și în privința asta termenele sunt negociabile și atunci cumva lucrurile au progresat lent”, a spus pentru PressOne fosta președintă a ANPDPD, Alexandra Zară.

În cazul Feliciei, mutarea s-a întâmplat în aceeași lună în care a aflat că i se schimbă soarta, asta chiar dacă legea spune că, „cu cel puțin 12 luni înainte de data estimată a dezinstituționalizării, persoana adultă cu dizabilități participă la un program de pregătire pentru viață independentă”. 

Directoarea adjunctă a DGASPC Vrancea, Ionica Ghețu, a spus pentru PressOne că Felicia a trecut prin programul de pregătire pentru viață independentă, dar specialistele care s-au interesat de cazul femeii au descoperit mai multe nereguli. 

Daniela Tontsch de la Consiliul Național al Dizabilității din România (CNDR) și Mihaela Munteanu (FONSS) au studiat dosarul Feliciei și au concluzionat că nu a fost pregătită pentru dezinstituționalizare, ceea ce o expune unui „risc major de marginalizare și agravare a stării de sănătate”, așa cum se arată într-un document trimis de CNDR către ANPDPD și consultat de PressOne.

„Un act de cruzime”

„Măi, trebuie să fiți ca într-o familie în primă fază, da? Până când vă stabilizați și vreți altceva. Până atunci sunteți o familie, vă gospodăriți împreună”, a spus pentru PressOne directoarea adjunctă a DGASPC Vrancea, Ionica Ghețu, că le-ar fi explicat Feliciei și celorlalte trei colege de apartament când s-au mutat în comunitate. 

Întrebată de PressOne de ce Felicia a fost scoasă din centre înainte ca statul să se asigure că are din ce trăi și că știe cum să se descurce singură, Ghețu a mai spus: „Într-o lume ideală, aveți perfectă dreptate, dar dacă procedăm așa, adică la modul ăsta: <<băi, până nu-ți iei un salariu bine plătit, care să asigure un trai decent, nu te muți>> , nu s-ar muta. Nimeni n-ar avea curaj să facă pasul ăsta”. 

Despre acest răspuns, Daniela Tontsch, președinta CNDR, a spus că „este un act de cruzime și o dovadă de iresponsabilitate profesională. Eu aș fi demisionat dacă mi s-ar fi cerut să <<dezinstituționalizez>> un astfel de caz”.

Autoritățile au forțat-o pe Felicia să facă pasul spre necunoscut, într-o lume departe de a fi ideală, chiar dacă nu fusese pregătită pentru asta. Pe lângă faptul că n-avea curaj, nu avea nici măcar cei 400 și ceva de lei pe lună din care trăiește acum – în martie, când s-a mutat în locuința incluzivă, avea doar 80 de lei din indemnizația de handicap. 

Mai mulți bani avea prietena ei Geta, căreia îi spune mamă și cu care locuiește acum: 1.200 de lei. Despre acești bani, Felicia își amintește că reprezentanții DGASPC Vrancea i-ar fi spus: „Poți să trăiești din banii de la Geta”. 

Beneficii de tranziție și locuire doar pe hârtie

Cadrul legal prin care statul a scos din centre și din locuințe protejate 32% dintre adulții cu dizabilități prevede ca unii dintre ei să primească anumite sume de bani. Acestea se împart în trei forme de susținere financiară pentru care trebuie să opteze singuri. Dacă au locuit în centre rezidențiale – nu într-o locuință protejată, cum e cazul Feliciei, ar putea primi standardul de cost, adică banii pe care îi cheltuia instituția cu ei, timp de doi ani; sau ar putea opta pentru un beneficiu de tranziție, care e echivalentul a maxim două salarii minime. Nu toți adulții cu dizabilități care au ieșit și vor mai ieși din sistem au aceste beneficii. 

În cazul Feliciei s-ar putea acorda doar un beneficiu de locuire, care ar trebui să acopere cheltuielile cu chiria și utilitățile. Așa e făcută legea, după cum a confirmat și ANPDPD într-un răspuns pentru PressOne. 

Felicia nu a primit nici beneficiul de locuire, din cauza felului în care s-au mișcat autoritățile. Este unul din motivele pentru care nu își poate asigura condițiile necesare traiului independent nici la șapte luni de când a ieșit din locuința protejată.    

Hotărârea care prevede acordarea acestor bani a apărut abia pe 23 iulie 2026, adică la aproape o lună după termenul limită la care aproape 4.000 de oameni au ieșit din centre și la cinci luni de când Felicia a ieșit din locuința protejată. Această hotărâre a fost însă suspendată o săptămână mai târziu și a devenit aplicabilă prin Legea 178/2026, la sfârșitul lunii august 2026. 

Cu toate că există legea, reprezentații ANPDPD au spus în octombrie pentru PressOne că „beneficiile de locuire și de tranziție nu sunt încă acordate, metodologia pe baza căreia se va realiza evaluarea nevoilor urmând să fie supusă dezbaterii publice în perioada următoare”. 

De asemenea, instituția a specificat că acoperirea beneficiului de tranziție și pentru locuire are nevoie de alocări bugetare suplimentare.

Poate Felicia să beneficieze într-o zi de banii care i se cuvin prin lege? „Încercăm să identificăm un proiect european de genul ăsta, să putem să finanțăm acest beneficiu”, a spus Ionica Ghețu de la DGASPC Vrancea.

„Ea este victimă a acestui proces de dezinstituționalizare forțat”

Norocul Feliciei a fost că, la puțin timp după ce s-a trezit cu 80 de lei pe lună, într-o viață nouă, a văzut-o pe TikTok pe Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România.

„A început să-mi trimită documente medicale, documente care țin de starea ei, certificatul de handicap și, analizându-le, mi-am dat seama că ea este victimă a acestui proces de dezinstituționalizare forțat”, povestește Tontsch. 

Președinta CNDR, împreună cu Mihaela Munteanu de la FONSS, au făcut mai multe demersuri administrative pentru a o sprijini pe Felicia. 

Daniela Tontsch (CNDR) - stânga, Felicia Bumberică - la mijloc și Mihaela Munteanu (FONSS) - dreapta

Toate neregulile sesizate de cele două organizații au fost transmise Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) pe 5 mai 2026, care nu a oferit un răspuns oficial nici până astăzi. 

Alexandra Zară, fosta președintă a ANPDPD, a spus pentru PressOne că știe de cazul Feliciei și că a insistat „fie pentru transferul dumneaei într-un serviciu de locuire asistată în comunitate, fie pentru a găsi în cel mai scurt timp o variantă în care să și lucreze”. 

În perioada în care Zară s-a interesat de cazul Feliciei, femeia a fost sprijinită să aplice pentru Venitul Minim de Incluziune (VMI), „o sumă infimă – și să i se facă dosarul pentru a verifica dacă este sau nu eligibilă pentru o pensie de invaliditate”, a spus Zară.  

VMI a primit, dar dosarul pentru pensie i-a fost respins.

În ochii sistemului, Felicia poate, dar nu vrea „să-și ia zborul”

Depresia nu o lasă pe Felicia să vadă lumina de la capătul sistemului. Nu doar o dată a simțit că nu mai are pentru ce trăi, dar cei care s-au ocupat de soarta ei nu par să o creadă. 

„Ea n-a suferit nicio secundă, mă refer că n-a stat în stradă, n-a făcut foamea, n-a existat să nu aibă sprijin”, a spus directoarea adjunctă a DGASPC Vrancea în interviul cu PressOne. Aceasta a mai spus și că toți cei care au fost mutați în locuințe incluzive din Vrancea „și-au luat zborul, mai puțin Felicia”. 

În perspectiva lui Ghețu, provocarea cea mai mare în integrarea oamenilor care au trăit toată viața în centre este „dependența de sistem”. O dependență documentată chiar de statul român, pe care DGASPC Vrancea a încercat s-o vindece pe grabă, fără să-i ofere sprijinul de care are nevoie un om care a trăit toată viața în centre. 

„Eu nu știu să lupt”

În ciuda traumelor și-a abuzurilor pe care le-a trăit în instituții, Felicia simte că viața este și mai grea acum, când adună sticle zi de zi ca să poată să supraviețuiască în societate. „Eu nu știu să lupt”, spune femeia. 

În opinia Danielei Tontsch, autoritățile au transformat procesul de dezinistituționalizare al Feliciei, dar și al altor oameni cu dizabilități, „într-o relocare fizică și fără asigurarea efectivă a condițiilor pentru o viață independentă și demnă. S-au încălcat drepturi la demnitatea umană, la existență”.

Daniela Tontsch a mai spus că sunt nenumărate cazuri ca ale Feliciei, dar ea măcar a cerut ajutor.  

„Dacă din disperarea ei și din instinctul său de supraviețuire nu ar fi ajuns la mine, n-ar fi știut nimeni de ea. Sunt mulți alții care trec prin abuzuri și care nu știu unde să se adreseze sau sunt șantajați să nu povestească ce se întâmplă acolo înăuntru, să nu ceară ajutor, pentru că se vor întoarce tot acolo sau vor rămâne tot acolo și vor primi sancțiuni”.