Un’ te duci tu, mielule?

Edward e un cioban cu două facultăți, e inginer și jurist, are experiență în presă, în administrație, are talent literar și mușcă bine din fizică, din filosofie; pe scurt, e un om pe umerii căruia poți pune oricât și aproape orice. Dar el a ales, sau poate că așa l-au împins valurile vieții, să se pună la coada oii.

A început de la nimic și a ajuns să aibă cea mai mare fermă din Vlădeni, o comună de lângă Botoșani. Și tocmai acum, înaintea Paștelui, când toată lumea caută miei, el își încarcă ultimele oi în camion și le trimite la abator. Nu mai ține, nu mai merge oaia!

Edward Comănac, cioban cu studii inginerești și juridice, își vinde ultimele oi

Plouă mărunt, mocănește, un abur rece curge pe văile Vlădenilor. Eminescu a copilărit pe aici, între Botoșani și Dumbrăveni, și poate că el ar fi scris o poezie, însă acum nu e nimic poetic în peisajul ud, e una din acele zile urâte din poezia suburbană: "Dar când vine câte-o ploaie, / O dai dracului de oaie".

Edward Comănac asta face: o dă dracului de oaie. Așteaptă să vină unul cu camionul să i le ia pe ultimele, vreo două sute, să le ducă la abator. Și ăla nu mai vine. Că așa-s angrosiștii ăștia, lupi cu față de om: te anunță că vin, dar te tot amână până mai lași din preț. Dai oile pe nimic, în batjocură, că nu le mai poți ține.

Samsarul întârzie. Edward se uită nervos când la ceas, când la cer, de unde continuă să cadă, ca prin sită, o pulbere lichidă, ceva ce transformă târla într-o mlaștină cu zeamă de bălegar. Duhoarea de căcăreze murate alungă orice rămășiță de bucolism.

Ciobanul așteaptă, mai are ceva rezerve de răbdare, dar oile nu știu de afaceri, zbiară de foame. Și Edward, milos, începe să care furcoaie de fân, din ultimul stog rămas, și le dă să mănânce. Poate pentru ultima oară.

Când s-a apucat el de ciobănie nu credea că se va sfârși așa. Într-un moment al vieții lui s-a simțit dus de val, împins la marginea societății, și s-a apucat atunci de coada oii ca să ajungă la un liman, pe pământ tare.

Ciobanul își hrănește oile. Poate pentru ultima oară

Părinții lui nu l-au vrut cioban. Tatăl era inginer, mama învățătoare, aveau alte gânduri pentru el, să fie ceva cu guler alb, nu cu pelerină și cu cizme de cauciuc, ca acum, întotând prin târla înmuiată de ploaie. Trebuia să aibă o meserie curată, sigură, bănoasă. Așa că l-au împins spre facultatea de construcții, să se facă inginer de drumuri și poduri, ca tata.

El voia să devină scriitor. Condeiul îl visa, nu bâta ciobănească. În liceu, la Laurian, fusese coleg cu Dan Lungu, cunoscutul scriitor de azi, mergeau amândoi la olimpiadele de română, de fizică, de matematică. Nu se știa atunci care dintre ei va fi mai mare și nu știm acum dacă pe lângă marele succes "Sunt o babă comunistă", al lui Dan Lungu, n-ar fi putut străluci și un eventual "Sunt cioban capitalist" al lui Edward Comănac.

A și publicat câte ceva în revistele literare. Însuși Darie Novăceanu l-a prezentat călduros în revista "Flacăra". Îi prevestea un viitor măreț. Însă părinții, oameni cu picioarele pe pământ, ziceau că scriitorii mor de foame; chiar și vecinul lor, Eminescu, cu tot geniul lui, a cam tras mâța de coadă. Deci să meargă băiatul la inginerie!

Așa se face că Edward a intrat – ușor, că avea și științele exacte la degetul mic – la Construcții, în Iași. Drumuri și Poduri. Era în toamna tumultuosului an 1989.

O ipostază în care părinții n-ar fi vrut să-l vadă pe Edward. Ei îl voiau inginer.

Cum se întâmpla pe atunci, proaspătul student a îmbrăcat întâi haina militară pentru nouă luni, la "termen redus" (TR). Revoluția l-a prins la o unitate de geniu din Buzău.

Ceea ce trebuia să fie o amplă frecare de mentă în armată, plină de întâmplări hazlii, așa cum auzise el de la teriști liberați, a devenit pentru soldatul Comănac întâmplarea vieții. Dacă nu cumva și a morții.

A fost împușcat în luptă și considerat mort. Noroc că, pe masa de la morgă, unde zăcea printre cadavrele camarazilor, un mușchi a tresărit din amorțire, i-a mișcat un deget. L-a văzut un doctor și l-a operat. L-a înviat.

Era împușcat în piept, sub inimă. Glonțul a străbătut trunchiul și s-a oprit în spate, într-o coastă. Alt glonț intrase în picior, în coapsă. Un glonț exploziv, care nu era în dotarea standard a armatei române de atunci. Proiectilul a pătruns în carne și a explodat.

Ciobanul Edward Comănac, erou al Revoluției române, are și acum 17 schije în picior. Medicii din Germania, unde a fost dus la operație, a spus că e periculos să extragă toate acele fragmente: i-ar fi făcut piciorul harcea-parcea!

A fost o noapte de coșmar aceea, dintre 22 și 23 decembrie 1989.

Eu cred că se urmărea invadarea României de către trupele sovietice, e de părere Edward Comănac.

Mai trage un gât de bere, se uită în gol, își pune repede ideile în ordine.

S-a dat ordin să plece trupele din cazărmile Moldovei, cel puțin cele din sud, către București, continuă el, pasămite ca să apere televiziunea, Capitala. Dar, de fapt, în felul ăsta s-a lăsat cale liberă trupelor sovietice. Ar fi înaintat fără opreliște.

Pentru orice minte lucidă, care folosește și raționamentul militar, nu există altă explicație. Nu poate să existe altă explicație! – întărește el, retoric, cu avântul vocal al unui avocat la bară, ridicând berea în lumina zgârcită a dimineții.

Soldatul TR Comânac a fost dus la luptă, în 1989, ca mielul la tăiere

Se primise ordin ca unitățile din zonă să se adune la Râmnicu Sărat, să formeze acolo coloana care urma să plece spre București. Ca-n filmele cu proști, unitatea lui Comănac a plecat din Buzău la Râmnicu Sărat, a intrat în coloană și a pornit înapoi spre Buzău, de unde plecase.

În drum spre Buzău, camionul în care se afla și Edward s-a stricat.

Ni s-a ordonat să ne întoarcem la Râmnicu Sărat. Ce vă spun eu acum i-am declarat și generalului Voinea, în dosarul Revoluției, cel care a fost trimis abia acum în instanță, după 30 de ani. Când am ajuns înapoi în oraș, cazarma era sub foc. Se trăgea intens. Garda unității pur și simplu a luat-o la sănătoasa, ne-a lăsat descoperiți pe noi, cei veniți de la Buzău.

Eram în linia întâi. Locotenentul nostru stătea în spatele plutonului, cu pistolul în mână. Dar nu ca să tragă în inamic, ci ca să ne împuște pe noi, dacă am fi încercat să ieșim din dispozitiv.

Dar cine era inamicul ăla? În cine trăgeați?

Nu știu. Cei care trăgeau în noi foloseau muniție nespecifică armatei române. Glonțul extras din mine era de calibrul 5,56, nu de 7,62, cum avea armata noastră la acea vreme. A fost luat de procuratura din Râmnicu Sărat și apoi a dispărut dintre corpurile delicte.

Lângă mine au murit trei camarazi de-ai mei. Eu am fost împușcat în piept, în picior, un glonț a intrat în talpa bocancului și alte 6 mi-au ciuruit mantaua. Deci nu era o joacă, nu era simulator.

Ploaia transformă târla într-o mlaștină cu zeamă de bălegar

Și voi n-ați împușcat pe nimeni?

Ba da. A doua zi dimineață, când s-a oprit focul, pe linia de unde s-a tras în noi s-au găsit urme de sânge în zăpadă. Deci le-am provocat pierderi inamicilor, oricine ar fi fost ei. Dar au șters totul, n-au lăsat cadavre sau răniți în urmă. Am luptat, am fost rănit grav, tovarăși de-ai mei au murit, cei cu care mâncasem dintr-un castron, dar nu știm cu cine am luptat. Rămâne aceeași întrebare care nu ne mai lasă în pace de atâția ani: cine-a tras în noi?

Câtă armată a mai avut de făcut, a stat mai mult prin spitale. S-a liberat cu piciorul drept plin de fragmente de glonț, cu pieptul cusut, cu spaima morții în oase. O retrăiește și acum. E un vânt rece care îi răscolește spaimele cele mai adânci. I se spune "șoc posttraumatic".

Atunci, când s-a trezit din operație, memoria lui lepădase totul în neant, nu mai știa nici cum îl cheamă. Încet-încet, trăgând de firul câte unei amintiri, și-a recuperat aproape tot trecutul. Și acum i se întâmplă să uite pentru scurt timp sau pentru totdeauna ce a făcut cu o zi sau numai cu câteva minute înainte.

Mintea i s-a refăcut destul de bine, după comă, încât a putut să termine frumos facultatea, printre primii.

Prin anul trei, foarte devreme, s-a căsătorit cu o studentă la medicină. Repede a venit și primul copil.

În anul următor el a terminat facultatea, pe când soția mai avea de mâncat pâine studențească încă patru ani. Ca să nu piardă vremea prin Iași, așteptând să se facă nevasta doctoriță, Edward s-a înscris la drept. Examen greu, pentru care unii se pregăteau ani de zile și insistau până la vârsta a doua, dar el a intrat din prima.

L-a avut printre profesori și pe Tudorel Toader, ministrul Justiției care a stârnit atâtea controverse. Nu are cuvinte prea bune despre el, dar asta e altă poveste. A terminat facultatea cu 9,80.

Comuna s-a golit. Cei buni de muncă au plecat, au rămas bătrânii. Nu mai e nici văcar, dispar și ciobanii.

Mai greu a fost cu întreținerea decât cu învățatul. Soții Comănac și copilul stăteau într-o garsonieră din Iași. Confort redus, de stână. Pe de altă parte, banii de la părinți se împuținaseră, căci începuse declinul social al profesorilor, abia de mai câștigau cât să mănânce ei înșiși, ce să le mai dea și copiilor? – așa că Edward venea săptămânal la Vlădeni și muncea puținul pământ al familiei, părticică din ce rămăsese de la strămoșii lui împroprietăriți de Cuza Vodă, plus hectarul primit de el ca erou al revoluției.

Mai avea și pensia de revoluționar, care acum înseamnă 2000 de lei. Așa a ținut familia în Iași, așa s-a purtat prin facultăți, el două și nevasta una: muncind pe brânci.

Revenit în Botoșani în 2001, după 11 ani de Iași, se și visa intrând cu mândrie în Tribunal, pe bulevard, dând țanțoș din codița de iepure de pe toga avocățească. De la inginerie își luase gândul, că numai drumuri și poduri n-aveau de gând guvernele să facă. Însă nici în justiție nu era loc pentru un absolvent merituos.

În barou se intra pe atunci, ca și acum, cu șpagă. Doar suma diferă, acum e mult mai mult. Mi s-a cerut pe față, ultimativ, să dau 5.000 de dolari ca să intru în barou, spune Edward Comănac arătând un cinci uriaș cu degetele lui crăpate de la mulsul oilor. De unde dracu’ să scot atâta bănet? La prețurile de atunci trebuia să vând apartamentul familiei din Botoșani.

M-am strecurat printre șpăgarii care-și cumpăraseră locul în barou, adică mergeam în instanță cu împuternicire directă de la client, pe civil, în special pe legea funciară. Asta însemna să stau pe holurile tribunalului și să-mi agăț clienții, ceea ce nu era chiar ca în reprezentarea mea despre un avocat înzestrat cu demnitate. Am dus-o un timp așa, într-un soi de compromis cu mine însumi, provocându-mi frustrări insuportabile, până am zis: dacă voi nu mă vreți, eu vă dau dracului!

Florentin Florescu, veteran al presei botoșănene, are toată admirația pentru fostul ziarist Edward Comănac, astăzi cioban

Tăind de pe harta vieții drumul spre inginerie și pe cel către justiție, amândouă blocate de corupție și de capete pătrate, Edward Comănac s-a întors la pasiunea lui din adolescență, la scris. A intrat reporter la "Monitorul de Botoșani".

Florentin Florescu, o legendă a presei botoșănene de după Revoluție, actualmente retras într-o bodegă fără ieșire, era pe atunci tot la "Monitorul". Își amintește că Edward Comănac a rupt de la început gura târgului cu o anchetă colosală, ceva ce a intrat și va rămâne în istoria presei locale.

Comănac a făcut la "Monitorul" o anchetă senzațională, poate singura anchetă jurnalistică adevărată, adică luată de la un capăt și depănată până la sfârșit, nu una servită de procurori. A fost ceva ca în filme. L-au ajutat gândirea lui ordonată, de inginer, știința dreptului și talentul la scris. A fost o bombă!

Proaspătul ziarist a mirosit subiectul într-o banală reclamație a unui cititor. A mers pe fir, pas cu pas, și a descoperit că cei trei angajați ai magazinului Flanco din Botoșani încărcau facturile clienților. Dacă lua cineva un frigider, ei îi mai băgau în acte și o mașină de spălat, iar bietul om, cocoșat de rate ani de-a rândul, nici nu știa pe ce dă atâția bani.

Dar nu era numai atât! Edward a descoperit că oamenii de la Flanco făceau cămătărie cu banii furați de la clienți. A dezvăluit că șeful grupului avea vreo 20 de apartamente în oraș, smulse de la amărâții care nu mai puteau returna banii luați cu camătă. Ziaristul a mai arătat și că procuratura l-a lăsat pe infractor să-și vândă toate casele, să-și pună la adăpost toată averea, ca să nu i se poată confisca, și abia după aceea a trimis dosarul în instanță. Autoritățile au mușamalizat repede această latură a anchetei.

Cei trei vânzători și cămătari de la Flanco au fost judecați și condamnați la închisoare. 600 de botoșăneni păgubiți s-au constituit părți civile la proces. A fost numit "procesul secolului" la Botoșani.

Primăria din Vlădeni, înfloritoare, într-un sat care se stinge

Scriitorul, inginerul, juristul și ziaristul Edward Comănac nu și-a găsit locul nici la ziar. Nu era apreciat la valoarea lui adevărată. Poate și invidia, cum se întâmplă adesea prin redacții, a contat întrucâtva.

Chiar dacă făcuse dovada priceperii, și încă în ce manieră!, i se cerea să scrie știruțe comandate ori să răspundă la poșta redacției, să rezolve sesizările cititorilor, fiind plătit la centimetru pătrat, ceea ce pentru el era inacceptabil de puțin. Era ca și cum redacția avea un tanc și-l folosea doar ca să dea jos, cu țeava, păianjenii de pe la colțuri.

Familia soției trăgea de mine să devin om serios, adică să intru în sistem. Am intrat, ce era să fac? De dragul familiei.

A devenit angajat al guvernului britanic. Lucra la Consiliul Județean Botoșani, se ocupa de fondurile post-aderare venite de la britanici. Lua 600 de lire pe lună, un salariu la care ziariștii botoșăneni, ținuți pe salariul minim pe economie, se uitau ca la soare.

A lăsat în urmă, din acest post, lucruri pe care poți să pui mâna și să spui: "Ăsta e făcut de mine!". Aici o grădiniță, acolo o școală, un club, acolo o rețea de canalizare, așa cum și tatăl său putea să arate cu mâna și să spună: "Aia e calea ferată spre Săveni, făcută de mine, eu am oprit dealurile astea să alunece peste oraș, eu am legat orașul de lume cu drumuri bune". Acum nu mai sunt bune. Județul Botoșani are cele mai proaste drumuri din țară.

Când fondurile europene nu au mai venit la Botoșani – județ condus pe atunci de un șofer, Constantin Conțac, bine înfipt în garajul PSD-ului –, Edward Comănac și-a spus că e momentul să lase ifosele intelectualiste și să pună mâna la o treabă serioasă. Jos, la pământ. La coada oii.

În fond, la fel cum era bine pregătit pentru munca de birou, era înzestrat și pentru munca brută. Chiar și acum acum, la 49 de ani, ciobanul nostru de 1,90 m. și 110 kg. ia de jos un berbec bolnav, care zace în ploaie, și-l duce la dos în brațe, fără efort, ca pe un ursuleț de pluș.

Ciobanul înalt ca bradul duce un berbec ca pe o jucărie

Pasul spre pământ l-a făcut în înțelegere cu soția. Ea continua cu medicina, el cotea spre agricultură. Părea cel mai bun plan fiindcă oamenii vor avea întotdeauna nevoie de medicamente și de mâncare.

Soția l-a sprijinit. I-a dat voie să vândă verigheta lor, atât de prețioasă pentru amândoi, ca să cumpere o vacă.

Cu acest capital a pornit la drum. Avea o vacă trasă prin inel și un hectar primit pentru eroism în Revoluție. Apoi a vândut butelia și a cumpărat câteva oi.

Mai desface o bere – și în mâina lui uriașă sticla pare un stilouaș plin cu cerneală gălbuie. Baciul bea cerneala cu înghițituri ample, bărbătești.

– Oaia te face capitalist, mi-am zis eu atunci. Am luat asta ca pe axiomă. În rest, nu știam mare lucru despre oi, că pe noi la Drept ne învăța cum să mulgem clientul, nu oaia. M-am pus pe învățat. Și pe muncă. Am ajuns în scurt timp să înjgheb un grajd, un saivan, am ridicat o fermă cu 15 vaci, 20 de porci, 50 de capre și 400 de oi.

Aveam de-acum 5 hectare de pământ ale mele și 25 luate în arendă. Era pe atunci cea mai mare fermă din comuna Vlădeni. Problema e că și acum, când am mai rămas numai cu 200 de oi, până le-oi da și pe astea, ferma mea e tot cea mai mare din comună.

Adică la toți le-au căzut afacerile cu zootehnia. Aici, la nivelul nostru, al micilor fermieri, se-nvârte cuțitul morții, ne taie la picioare pe toți. Unul după altul cădem. Fiindcă e prost concepută politica agrară a guvernelor noastre – toate câte au fost.

Ultimele oi așteaptă camionul abatorului

În satul vecin era un cioban cu 800 de oi. A falimentat. Acum nevastă-să lucrează în confecții, în Botoșani, pe cel mai mic salariu din economie. Iar el, fostul cioban, cel mai ortoman, având oi mai multe, muncește acum în Germania, îngroapă și dezgroapă sparanghelul.

Și cum să nu falimenteze ciobanii?

Lâna o aruncă findcă nu o cumpără nimeni. Se importă ieftin din Spania. Oamenii poartă haine chinezești, sintetice. Lâna putrezește în ploaie sau, în cel mai bun caz, ajunge gratis sau pe o bere la constructori, care o îndeasă în pereții caselor. E cel mai bun izolant.  Se comportă în construcție ca și pe oaie: nu lasă căldura să iasă, nu lasă frigul să intre, nu trece nici umezeala.

Pielicelele mieilor se aruncă și ele. Cine mai poartă acum căciulă de miel? Doar crescătorii de caracul ce mai fac un ban din asta, dar și lor le vine să dea cu căciula de pământ. Pieile mieilor de țurcană stau grămadă, or să le mănânce viermii.

Laptele e ieftin. Solomonescu, cunoscutul fabricant de brânzeturi din Botoșani, îl cumpără direct de la stână. Dar la preț mic fiindcă nu e păstrat la rece până îl preia cisterna. Germenii se înmulțesc vertiginos în laptele muls cu mâna de la niște oi care dorm cu pulpa pe pământul gol, în târlă.

Nicio stână din județ nu are tanc de răcire. Edward a încercat să adune la un loc mai mulți ciobani ca să cumpere împreună un tanc de răcire, dar ăsta e unul dintre lucrurile pe care nici măcar el nu-l poate face: să pună laolaltă mai mulți ciobani. Este blestemul "Mioriței" ca păstorii să se uite cruciș unii la alții, fiecare râvnind la oile celuilalt.

O imagine cruntă din zootehnia românească: pieile de miel sunt aruncate, li se dă foc

Când aud ciobanii de cooperativă, fug ca dracul de tămâie, zice Edward. Și nici nu le poți reproșa asta după ce au trecut prin comunism. Dar ar cam fi timpul să-și dea seama că altă cale nu există. Tot împărțind loturile de pământ la urmași, ajungi sigur la sărăcie. Ajungi să faci agricultură în pământul de sub unghii.

O soluție e să vinzi brânză. Dar cine să stea în piață, la tarabă?

Mâna de lucru e greu de găsit la stână.  Edward a rămas singur la 200 de oi. Le paște singur, le mulge singur, mătură târla, cară fân. El taie mieii, el îi vinde, el adună vara nutreț. Singur-singurel face totul.

Băieții lui, care îl mai ajutau, că i-a învățat de mici cu munca, sunt la facultate. Unul face dreptul la Iași, după ce a absolvit silvicultura și nu i-a folosit la nimic, altul e la informatică în Cluj.

Edward oferă 2000 de lei pe lună, pensia lui de revoluționar, dar nu vine nimeni la banii ăștia. E muncă grea. Și cere și pricepere, oricât li s-ar părea orășenilor că a mâna încoace și încolo o turmă e cel mai simplu lucru de pe lume.

Nici văcar nu e în Vlădeni. De aceea au mai rămas numai trei sau patru vaci în tot satul. Sătenii cumpără lapte și brânză de la Carrefour, din Botoșani. E colea, peste deal.

Deci lâna nu aduce bani, laptele nu, brânza nu, pielicelele nu, carnea nu. Deodată oaia, din care altădată unii făceau averi, pare un animal inutil, chiar păgubos, și micilor fermieri începe să le pară rău că nu face și ouă.

Totul ni se plătește cu bani puțini, se plânge Edward. Ni se dă numai cât să putem relua ciclul de producție. Decapitalizarea, asta e marea noastră problemă. N-avem cu ce să ne dezvoltăm, să ne luam animale de rasă, să mergem fie pe carne, fie pe lapte. Țurcana noastră e neschimbată, săraca, de mii de ani.

Micii fermieri nu fac nicio brânză cu brânza. Mieii sunt mai profitabili.

Chiar și în condițiile astea, Edward a rezistat peste 15 ani cu țurcanele lui. Principalul câștig venea de la miei. Punea fluturași pe la blocuri prin Botoșani, afla lumea că are miei. Îi dădea unul câte unul înainte de Paște.

Câți rămâneau îi vindea pe toți odată la abator. De 3-4 ori mai ieftin decât prețul din măcelărie sau de la hipermarket. Cheltuia 7,50 lei să crească mielul cu un kilogram și îl vindea cu 8 lei la abator. Câștigul era de 50 de bani la kilogram.

Banii mai buni veneau de la export. Egiptenilor le plăcea mult carnea de oaie din România. Dar s-a întâmplat ceva acolo în vremea lui Obama: așa-numita "primăvară arabă". Mișcările politice de acolo au făcut tăiat drumul oii dintre Botoșani și Egipt.

Mieii îi dădea în Iordania. Din asta se ținea el. Dar și aici s-a întâmplat ceva.

Prim-ministrul Viorica Vasilica Dăncilă a declarat la o întrunire publică din Statele Unite că România își va muta ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim. N-a citit asta de pe o foaie, cum face mereu, ci a spus așa, liber, din capul ei.

Cancelariile Europei și ale Orientului Mijlociu au reacționat vehement. Regele Iordaniei și-a anulat vizita în România. Iordanienii au zis: dacă regele nostru refuză să calce în țara voastră, nu mai luăm nici noi miei de la voi!

O vorbă spusă undeva la o tribună, pe alt continent, a lovit ca un uragan până jos de tot, în Vlădeni, la firul ierbii. Așa a rămas Edward și fără banii arabilor. A dat mieii pe te miri ce, la abator. N-a obținut destul ca să poată să o mai împingă un an. Acum așteaptă în ploaie să vină camionul să-i ia și ultimele două sute de oi.

Plouă mărunt, nu se aude decât ronțăitul oilor la iesle și călcătura apăsată, prin târlă, a ciobanului.

Cu banii de pe oilea astea îmi iau 60 de oi bune, de rasă. Nu mă dau bătut! Zice mai mult pentru sine Edward.

Numele ăsta i l-a dat bunică-sa, o nemțoaică. În limba strămoșilor ei saxoni însemna "păstrătorul comorii".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.