"Un om minţit încontinuu adună frici, iar un om fricos se va teme şi de evrei, şi de musulmani, şi de Soros, şi de Bruxelles"

Ciprian Mihali e un om mai puțin "serios" decât o arată CV-ul și funcția. Până în 2016 a fost ambasador în Senegal, dar, de fapt, reprezenta România în 8 țări africane - Senegal, Mali, Burkina Faso, Guineea, Gambia, Guineea Bissau, Coasta de Fildeş şi Capul Verde.

Acum este directorul Direcţiei regionale Europa de Vest din Agenţia Universitară a Francofoniei, instituţie cu sediul în Bruxelles.

Ca formaţie, este filosof, iar înainte de a intra în diplomaţie era conferențiar universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a UBB Cluj-Napoca, unde preda cursuri de Filosofia secolului XX, Postmodernism sau Filosofia vieţii.

Deschis și relaxat, abundând în replici simpatice, Ciprian Mihali a primit provocarea PressOne de a vorbi despre câteva dintre fenomenele societăţii de azi, cum ar fi corectitudinea politică şi antipatia pe care o naşte, post-adevărul (cuvântul anului 2016, potrivit Oxford Dictionaries), hipsterismul și altele, deocamdată nediagnosticate.

Ciprian Mihali. Foto: Arhiva personală

"Corectitudinea politică a devenit exact ce voia să combată la începuturile luptei pentru drepturi egale"

- Dacă ar fi să daţi o definiţie incorectă politic, cum aţi defini corectitudinea politică?

- Lăsaţi-mă mai întâi, vă rog, să vă împărtăşesc micul disconfort pe care îl am atunci când cineva cere o definiţie, o explicaţie sau o poziţie "incorectă politic".

Cum ar trebui să fie o asemenea definiţie? Mai autentică, mai sinceră, mai directă? De ce ar exista definiţii corecte şi definiţii incorecte din punct de vedere politic?

Eu nu prea ştiu cum să mă situez între cele două, aşa că vă spun varianta mea: "corectitudinea politică" a fost o încercare teoretică şi practică, discursivă şi atitudinală, prin care s-a recunoscut minorităţilor dreptul de a fi egale cu majoritatea. Şi, mai presus de toate, dreptul unei minorităţi de a nu fi stigmatizată şi discriminată.

Primii adepţi ai corectitudinii politice au fost cei care au încercat, uneori prin lupte de stradă sau prin sacrificiul vieţii, să smulgă majorităţii dominante (masculine şi albe, în primul rând) recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi egale. Femeia a fost, de altfel, prima şi cea mai "veche" dintre minorităţi şi, deci, prima victimă a incorectitudinii politice.

La fel ca predecesoarea ei seculară - incorectitudinea politică (adică tot ce a însemnat discriminare, asuprire şi excludere), tot aşa şi corectitudinea politică a ajuns, în anii din urmă, să cadă în excesele propriei puteri şi să fie considerată vinovată pentru toate relele care se întâmplă.

Discursurile "corecte" au ajuns să devină simulacre mai adevărate decât realitatea însăşi, iar ferocitatea lor de a înghesui totul în patul procustian al unor judecăţi şi cuvinte gata făcute i se dovedeşte azi fatală.

Din nefericire, corectitudinea politică a devenit exact ceea ce voia să combată la începuturile luptei pentru drepturi şi libertăţi egale, şi anume o dogmă în care intoleranţa este de o înverşunare nedemnă de cauzele pe care le apără.

Dar, deşi voi fi de acord cu cei care denunţă derivele cu iz totalitar ale unei ideologii născute din lupta împotriva idolilor, voi spune în continuare, şi oricând, că niciuna dintre cauzele nobile care au provocat aceste bătălii în numele egalităţii şi corectitudinii politice nu este compromisă, după cum nici una dintre victoriile repurtate în aceste bătălii nu este definitivă.

Permiteţi-mi, în acest punct, încă un set de scurte consideraţii pe marginea corectitudinii politice.

Împărtăşesc opinia exprimată de Moira Weigel într-un text recent din The Guardian, în care se spune că această expresie ar fi ceea ce grecii antici ar fi numit un "exonim", adică un termen prin care este desemnat mereu celălalt (grup), grupul din care nu faci parte şi pe care intenţionezi să-l acuzi ca fiind exterior, adică străin.

Altfel spus, nimeni nu afirmă despre sine că este corect din punct de vedere politic, însă oricine poate spune – şi sunt tot mai mulţi cei care spun astăzi – despre ceilalţi că sunt prea corecţi politic, ştiind bine că această acuză trebuie să aibă mereu în vedere un exces şi o suspiciune: "Nu mi-e clar de ce eşti atât de…"

warprotestsign

Se aude şi la noi tot mai des spunându-se, ca un fel de declaraţie de eliberare, ca o dovadă de "bărbăţie", adică de curaj şi de francheţe, că ne-am săturat de atâta corectitudine politică. Iar cei care au curajul să spună asta o fac fericiţi fiind că s-a dat din nou liber la spus lucrurilor pe nume, la înjurat şi la pipăit.

Asta mi se pare însă comic, pentru că nu ştiu ca noi să fi fost prea asupriţi de dictatura corectitudinii politice (asociată altei dictaturi hazlii, cea a drepturilor omului), nici în limbaj, nici în comportamente.

Însă am preluat mimetic în discursul public, cel puţin într-o parte a lui, această revoltă recentă împotriva ideologiei egalităţii de gen, de rasă, de sex sau de religie, în condiţiile în care judecata cea mai răspândită nu s-a schimbat niciodată: anume că femeia este inferioară bărbatului, că negrul nu e chiar om, iar homosexualul nu e chiar normal, pe când musulmanul a devenit în ultima vreme cel mai periculos duşman al identităţii noastre naţionale şi, desigur, creştine.

"Trump şi ai lui ne spun că au lucruri mai importante de făcut decât să caute formule elegante"

- Sunt voci care pun eşecul democraţiilor liberale pe seama corectitudinii politice. Brexit-ul sau alegerea lui Trump în SUA ar fi, parţial, efecte ale acestui limbaj care dublează realitatea trăită şi se întâlneşte tot mai rar cu ea. Sunteţi de acord?

- Este adevărat că un anume fel de a face politică se încheie sub ochii noştri, iar aceasta nu e neapărat o veste bună. Însă afirmaţia după care Brexit-ul sau Trump ar fi câştigat pentru că au redus distanţa dintre limbajul corectitudinii politice şi realitatea trăită mi se pare cel puţin hazardată.

Democraţiile liberale se află într-un moment dificil al existenţei lor, dar acest moment nu e cauzat de corectitudinea politică.

Aceasta a fost, în momentele de glorie ale dominaţiei sale în unele ţări occidentale, un machiaj abil, menit să ascundă realităţi economice şi sociale aflate ele însele în criză, ori pur şi simplu să deturneze atenţia de la ele.

Un anumit limbaj artificial şi-a făcut iluzia că dacă schimbă, de pildă, expresia "nesiguranţa zilei de mâine" cu "flexibilitate", că înlocuind "şomer" cu "solicitant de loc de muncă" sau "femeie de serviciu" cu "tehniciană de suprafaţă" şi întreaga "criză" cu "creştere negativă", atunci realitatea dură a inegalităţilor şi a sărăciei va fi mai uşor de suportat.

Această artificialitate, prezentă în discursurile politice şi în mediile dominante, a avut dintotdeauna adversarii ei legitimi şi a fost sancţionată de un curs al evenimentelor care a dispreţuit în toate felurile posibile folosirea unui fond de ten menit să mascheze rănile profunde şi durabile ale societăţilor noastre.

donald_trump_supporter_27761513565

Da, este adevărat că limbajul şi unele practici ale corectitudinii politice au putut fi utilizate de maşinăria politico-financiaro-mediatică neoliberală drept arme ideologice sau strategii de seducţie, dar, încă o dată, cred că nici forţa şi nici slăbiciunea democraţiei, în varianta ei liberală, nu constau în limbajul corectitudinii politice care îi dublează, adică îi falsifică, realitatea.

Ceea ce trebuie să ne dea şi mai mult de gândit astăzi este că o bună parte dintre cei care denunţă corectitudinea politică, incluzându-i aici pe Donald Trump sau pe liderii Brexit-ului, dovedesc o apetenţă foarte scăzută pentru ceea ce înseamnă valorile democraţiei şi manifestă un comportament ale cărui imprevizibilitate şi incoerenţă dau fiori.

Dacă renunţarea la limbajul corectitudinii politice înseamnă, ca în cazul lui Donald Trump, să spui despre femeile care nu îţi plac că sunt "scroafe grase" (fat pigs) şi "animale dezgustătoare" (disgusting animals), iar despre cele care îţi plac, că ar arăta mai bine stând în genunchi, invocând pentru folosirea unor asemenea expresii şi imagini argumentul că nu mai ai timp să fii corect politic – atunci cred că suntem foarte îndreptăţiţi să ne întrebăm cu spaimă dacă aceasta este calea revoltei împotriva limbajului care dublează realitatea sau dacă, bunăoară, avem acum de ales între expresia "o persoană provenind din diversitate" şi expresia "ţigancă împuţită" pentru a desemna o femeie rromă.

Între cele două extreme mi se pare că se pierde însăşi capacitatea noastră naturală de a desemna realitatea şi, mai grav, se pierde însăşi putinţa noastră de a gândi cu propria noastră minte.

Îngăduiţi-mi aici o foarte scurtă digresiune filosofică: Jean-François Lyotard spunea, într-un eseu din anii '90, că faptul de a gândi cu propria ta minte are un singur neajuns, dar unul capital: te face să pierzi timp. Iar astăzi, nimic nu pare a fi mai preţios decât timpul, pe care nu ne mai permitem să-l pierdem.

Donald Trump şi toţi cei care, asemenea lui, sunt oameni "pragmatici", "grăbiţi", "curajoşi" ne spun explicit că nu au timp de pierdut, că ei au lucruri mai importante de făcut decât să caute formule elegante de desemnare a celor care nu sunt la fel ca ei sau care nu sunt de acord cu ei.

Prin urmare, agresiunea şi violenţa verbală se justifică (precum în cazul suprarealistului personaj Secureanu) prin nobila misiune pe care o au şi în calea căreia nu pot sta ocoluri şi răgazuri precum politeţea sau respectul.

În concluzie, cred că democraţia liberală nu a fost învinsă de corectitudinea politică, dar a fost subminată în permanenţă de tentaţia pe care o reprezintă, pentru tot mai mulţi, confortul de a nu mai gândi critic sau de a nu mai gândi cu mintea ta, lăsând în grija altora sarcina de a formula adevăruri şi certitudini gata făcute.

Conferenţiarul universitar Ciprian Mihali. Foto: Arhiva personală

"Pentru ca minciunile să fie înghiţite uşor, e nevoie să fie formulate în cuvinte puţine şi repetate cât mai des"

- Cuvântul anului 2016, la Oxford Dictionaries, este post-truth (post-adevărul). S-a scris mult despre ideea că trăim într-o lume post-factuală, în care adevărul și faptele nu mai contează. Cum vă imaginaţi viitorul într-o lume în care adevărul nu mai contează, ci doar emoţiile?

- Găsesc fascinantă discuţia despre post-adevăr. Fascinantă, însă nu trebuie să ne amăgim: este vorba de un termen lansat de înşişi teoreticienii lumii pe care acest termen este chemat să o critice, adică de teoreticienii din lumea politico-mediatică.

Prin urmare, "respiraţia" lui conceptuală şi potenţialul lui critic sunt limitate şi se află "sub control".

Dar chiar şi aşa, să admitem de dragul discuţiei că termenul de "post-adevăr" are meritul de a aduna în jurul lui o seamă de constatări şi de interogaţii de maximă actualitate.

Prima constatare, deloc nouă, este că în politică se minte până la un nivel la care se şterge orice distincţie între adevăr şi minciună.

Lumea post-adevărului nu ar fi lumea abandonată minciunii, care îşi ia revanşa pentru epocile de umilinţă şi declasare la care a fost supusă ca valoare inferioară adevărului, ci este lumea în care criteriile pentru a distinge între adevăr şi minciună devin irelevante şi sfârşesc prin a dispărea.

Aceste criterii, cu o lungă şi solidă tradiţie în istoria lumii occidentale, supravieţuiesc azi doar în ceea ce tehnic se numeşte "fact-checking". Adică o verificare promptă în realitatea factuală a ceea ce a fost spus, pentru a afla dacă afirmaţiile corespund unor stări de lucruri sau nu.

Ceea ce este cu totul nou este că aceste verificări, pe cât de utile par a fi pentru a proba buna credinţă a celor care domină discursurile publice, pe atât de inutile se dovedesc în strategiile politice de câştigare a adeziunii publicului, pentru că efectul celor spuse a fost deja obţinut şi el nu mai poate fi anulat.

Cazurile de acest fel sunt foarte numeroase în ultima vreme: de la afirmaţia că familia Clinton a creat efectiv ISIS, trecând prin afirmaţia că Marea Britanie plăteşte săptămânal Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline, până la grosolanele manipulări, scenarii şi comploturi din peisajul politico-mediatic românesc (invazia musulmană, conspiraţia sorosistă, lovitura armată care se pregătea în noiembrie 2015…), toate dau seama despre efectul real obţinut prin dispreţul calculat cu care oamenii politici tratează un public captiv al propriilor prejudecăţi şi spaime.

Una dintre manipulările apărute pe rețelele de socializare în timpul campaniei din SUA.

O a doua constatare este că lumea post-adevărului este o lume cumplit de săracă. Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cât mai puţine şi cât mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atâta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol.

După ce repeţi pe cele mai felurite tonuri acelaşi discurs bazic de papagal, formula rămâne lipită de creier în mintea consumatorului pasiv, aşa cum rămâne lipită pe retină o imagine văzută de prea multe ori.

O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic.

Să vă dau un exemplu: dacă spui o dată că "Julien este ungur", spusa ta va fi întâmpinată cu zâmbete de neîncredere. Dacă însă vei repeta pe un ton insidios că "mulţi spun că Julien nu este român", o sămânţă de îndoială va încolţi în mintea ascultătorului, suficientă pentru a-l face să se alăture celor mulţi care spun asta şi care abia atunci încep să devină mulţi de-adevăratelea.

Pseudo-știrea publicată în această săptămână, a avut mii de share-uri

Această pseudo-știre publicată în timpul campaniei electorale a avut mii de share-uri.

O a treia constatare, rapidă: un studiu recent din publicaţia franceză Le nouvel économiste consideră că ceea ce permite minciunii grosolane să domnească nestingherită şi oamenilor politici să-şi bată joc de adevăr în modul cel mai cinic este şi faptul că asistăm şi participăm deopotrivă la erodarea instituţiilor pe care societatea le-a creat tocmai pentru a stabili, la nivelul său global, un anumit consens în privinţa a ceea ce este sau nu adevărat: şcoala, ştiinţa, sistemul juridic, mass media.

Priviţi doar peisajul românesc actual şi constataţi cu uşurinţă în ce măsură aceste instituţii au fost golite de misiunea lor şi de puterea lor de educare în spiritul căutării adevărului, al curiozităţii, al combaterii prejudecăţilor şi ignoranţei.

Şi priviţi apoi cum tot mai mulţi dintre noi au (am?) renunţat la încrederea în aceste instituţii, au (am?) renunţat de fapt la orice fel de încredere, practicând închiderea protectoare în "bulele informaţionale" oferite de reţelele sociale.

Putem accepta, odată cu autorii studiului, că succesul acestor bule informaţionale provine din constatarea că oamenii nu caută în mod spontan adevărul şi că, adeseori, asimilează ceea ce le este familiar cu adevăratul, preferând confortul mental al unui răspuns la îndemână în detrimentul unor obositoare interogaţii.

Ar fi ceea ce unii psihologi numesc "facilitatea cognitivă", anume tendinţa oamenilor de a se îndepărta de faptele care i-ar obliga să-şi folosească prea mult creierul.

Cu foarte rare excepţii, utilizatorii de Facebook, de pildă, participă la grupuri care le confirmă propriile idei şi prejudecăţi şi se regăsesc mai degrabă în comunităţi care le întăresc convingerile, excluzându-i pe toţi cei care gândesc altfel ori difuzează informaţii contradictorii.

Una dintre întrebările pe care trebuie să ni le punem în acest context este aceea privitoare la consecinţele acestui abandon al oricărei pretenţii de adevăr.

Asistăm şi noi, în România, de câţiva ani, la instituţionalizarea minciunii şi a impunităţii în viaţa publică, la propagarea unui mod uimitor de a insista că albul e negru sau că plagiatul e teză de doctorat, la apariţia şi răspândirea cu succes a figurii a ceea ce americanii numesc "bullshiter".

Spre deosebire de mincinos, care cunoaşte adevărul, dar face deliberat afirmaţii false, cel care spune tâmpenii (bullshits, conneries) e pur şi simplu dezinteresat de orice ar putea fi adevărat sau fals.

Ilustrație de Pawel Kuczynski

Ilustrație a artistului polonez Pawel Kuczynski.

Singura lui grijă e să bată câmpii, să vorbească neîntrerupt, să spună orice pentru a rămâne în centrul atenţiei, inclusiv glumiţe nesărate sau vulgare, fără teama că se contrazice sau că scandalizează.

Iar opinia publică - ascultătorii, cititorii, spectatorii bombardaţi zilnic cu o logoree nesfârşită - renunţă la efortul de a deosebi între ce este adevărat şi ce este fals.

Un om minţit încontinuu este un om vulnerabilizat şi deposedat de discernământ, un consumator pasiv şi dependent ce adună frici de care se apără asemenea copiilor, strigând cu voce tare în întuneric şi lovind în dreapta şi în stânga.

Frica este trăirea omenească cel mai uşor de manipulat.

Un om fricos sau transformat în fricos se va teme şi de evrei, şi de musulmani, şi de Soros şi de Bruxelles, găsindu-şi adăpost în cei care luptă, nu-i aşa, de la paşopt încoace, împotriva tuturor acestor duşmani.

Închei atunci cu întrebarea propusă de dumneavoastră: cum arată lumea post-adevărului?

Cum arată lumea în care informaţia despre propagarea unei idei este mai importantă decât conţinutul ei? În care numărul de like-uri la o ştire este mai important decât conţinutul ei de adevăr? Sau în care chiar numărul de like-uri o face să devină adevărată?

O lume în care încrederea este înlocuită de credulitate, iar simţul critic şi interogaţia sunt înlocuite de certitudini violente şi răspunsuri unice la orice întrebare este o lume săracă şi greu de locuit.

Oamenii care nu au întrebări şi pretind că ştiu totul sunt mult mai uşor de manipulat decât cei care practică îndoiala metodică.

Sunt oameni cu certitudini fragile clădite pe frici tot mai solide, a căror sărăcie violentă de idei se poate converti uşor în violenţă şi ură faţă de cei care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri.

"Una dintre marile dezbateri ale momentului: decolonizarea spiritului"

- Care sunt principalele şcoli de gândire care se confruntă în acest moment în lume?

- Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice sau al dezbaterilor academice are propriile şcoli de gândire, care se confruntă neîncetat. Nu ştiu să existe un domeniu aflat deasupra tuturor celorlalte, ale cărui dezbateri să le subsumeze pe celelalte. Genetica are propriile dezbateri, fizica atomică la fel, dreptul internaţional le are pe ale lui, filosofia sau psihologia de asemenea.

Vă mărturisesc că nici măcar în filosofie nu am urmărit cu prea multă atenţie ce s-a întâmplat în ultimii ani; am o vagă senzaţie, uşor de contrazis, că nu s-a întâmplat mare lucru. În dezbaterile internaţionale nu au apărut figuri majore, care să propună paradigme noi, care să modifice radical termenii în care se poartă dialogul de idei.

Poate că e doar un răgaz în aşteptarea unor noi figuri tutelare, după dispariţia sau ieşirea din scenă a ultimelor mari personalităţi ale secolului trecut.

Trăim vremuri complicate, în care complicaţiile se fac şi se desfac cu o repeziciune care nu ne îngăduie să surprindem cu uşurinţă tendinţele grele, de durată; interpretăm ca epocale şi pline de înţelesuri evenimente de care uităm în câteva luni.

Fotografie realizată în Africa de Ciprian Mihali, în perioada în care a servit drept ambasador al României în Senegal

Fotografie realizată în Africa de Ciprian Mihali, în perioada în care a servit drept ambasador al României în Senegal

Scriem cărţi de istorie despre vedete care dispar în uitare după cele 15 minute de glorie personală. Reacţionăm impulsiv la semnalele pieţei politice şi de idei, ne actualizăm speculaţiile pe măsura schimbărilor realităţii şi asta ne transformă nu în teoreticieni, ci în chibiţi, spectatori implicaţi ai unor dramaturgii şi comedii mondiale despre care continuăm să nu ştim prea multe.

Ca intelectuali, capacităţile noastre de a oferi interpretări ale realităţii la care să adere un public interesat, cultivat şi dispunând de discernământ s-au diminuat considerabil.

Noi înşine aplicăm filtre de bulă informaţională şi acţionăm economicos, adică avar, în deschiderea spre alte feluri de a gândi.

Să vă dau un exemplu drag mie: am avut şansa să locuiesc 4 ani în Africa de Vest şi să încep să cunosc gândirea africană, de la cea populară până la cea filosofico-speculativă.

Spun că a fost o şansă, pentru că nu ştiu dacă altfel mi s-ar fi deschis sensibilitatea către această lume fascinantă. Şi mai spun că abia am început să o cunosc, pentru că după 4 ani, nu pot să am pretenţia că aş cunoaşte mai mult decât la nivel de generalităţi şi intuiţii acest univers de o bogăţie remarcabilă.

Ei bine, în acest spaţiu au loc dezbateri de o consistenţă uluitoare, la care participă mari figuri ale culturii africane.

Mi-a fost dat să cunosc unele dintre aceste figuri, precum colaboratori apropiaţi ai lui Léopold Sédar Senghor (poet şi om de cultură, primul preşedinte al Senegalului, primul african care a devenit membru al Academiei Franceze - n.r.), ori nume noi precum Souleymane Bachir Diagne, Felwine Sarr sau Achille Mbembe.

Am putut să vorbesc cu ei, să le citesc cărţile, chiar să le traduc pe unele în limba română. Şi să înţeleg în acest fel cât de străină ne este toată această tradiţie a gândirii africane, cât de puţin ştim despre un univers cultural şi o istorie aflate în vecinătatea noastră apropiată.

Este adevărat că şi invers, văzută dinspre Africa, România pare, la rândul ei, o lume îndepărtată, necunoscută şi interesantă doar punctual, în funcţie de nişte oportunităţi de colaborare.

Şi, la fel cum noi primim dinspre Africa doar veşti catastrofale ori senzaţionale, la fel primesc şi africanii doar veşti nemaipomenite despre noi: de pildă, cum se suspendă un preşedinte, cum se scapă din închisori cu cărţi scrise, cum se fentează demisia în caz de plagiat sau cum se condamnă oamenii de afaceri care au făcut filantropie în Africa.

Însă nu despre asta voiam să vă spun - m-am luat cu vorba dulce africană -, ci despre faptul că în această lume are loc una din marile dezbateri de idei ale momentului, aceea despre decolonizarea spiritului.

După mai bine de cinci decenii de la obţinerea independenţei, mai toate societăţile africane au rămas profund subjugate de un model colonial nu doar în relaţiile economice şi politice, în administraţie şi în viaţa academică, ci şi, mai ales, în paradigmele şi vocabularele în care africanii se gândesc pe ei înşişi şi îşi gândesc relaţia cu celălalt.

Souleymane Bachir Diagne

Souleymane Bachir Diagne

Achille Mbembe

Achille Mbembe

Citiţi Critica raţiunii negre, a lui Achille Mbembe (foto sus, dreapta), pe care am tradus-o anul acesta la editura Idea, sau Afrotopia, a lui Felwine Sarr, apărută în Franţa, ori urmăriţi ecourile Atelierelor de gândire organizate în toamnă în Senegal, şi veţi începe să înţelegeţi ce efort impresionant fac minţile luminate şi libere ale continentului african pentru "a opri maşina de imitat", adică pentru a produce alte moduri de a se raporta la ei înşişi şi de a dialoga cu restul lumii.

Citiţi apoi cărţile şi intervenţiile lui Souleymane Bachir Diagne (foto sus, stânga), care predă la Columbia University, şi veţi începe să aflaţi că dialogul între creştinism şi islam, vechi de mai bine de un mileniu, suferă îngrozitor astăzi din cauza celor mulţi şi gălăgioşi care văd pretutindeni numai jihad şi terorism. Ascultaţi muzica lui Ismael Lô sau a lui Alpha Blondy.

Ce ştim noi despre toate astea? Cât de colonizate şi mai ales de către ce anume sunt colonizate minţile noastre? Vom şti, vom putea sau vom vrea vreodată să ne decolonizăm spiritele?

E foarte mult zgomot şi prea multă isterie în neîncăpătorul nostru spaţiu public ca să putem percepe ceva din ecoul marilor dezbateri internaţionale şi mai ales ca să găsim tihna şi energia de a participa la ele.

"Nici o lume efectivă nu este produsul vreunui sistem filosofic"

- Majoritatea dintre noi îşi închipuie că lumea actuală nu mai este produsul unor sisteme filosofice închipuite de cineva. Pare că viaţa, politica, rolul statului sunt un experiment continuu. Cum s-a ajuns la această ocultare?

- Oricât aş fi de filosof, nu cred că lumea a fost vreodată produsul unor sisteme filosofice închipuite de cineva. Că unele sisteme filosofice s-au închipuit pe ele însele, de la Platon până la utopiile secolului al XIX, drept manuale pentru a schimba lumea - ăsta este un lucru.

Că lumii nu i-a prea păsat de filosofi, de sisteme şi utopii, nici in Grecia antică, nici în Franţa modernă sau în alte locuri, este cu totul alt lucru, şi abia asta ne oferă măsura modestiei de care trebuie să dăm dovadă când vorbim de rolul filosofiei în construirea lumii.

Desigur, au putut exista filosofii care să inspire împăraţi, regi, despoţi luminaţi, dictatori sau preşedinţi, după cum au putut să existe printre aceştia prieteni efemeri ai filosofiei şi ai unor filosofi.

Dar asta tot nu schimbă ideea iniţială, anume că nici o lume efectivă nu este produsul vreunui sistem filosofic închipuit de cineva.

Filosofii închipuie lumi, numai că nici o lume de acest fel nu este populată de oameni, ci de alt fel de personaje, pe care noi le numim între noi "concepte".

Şi pe care tot felul de alţi oameni, uneori chiar filosofi bine plătiţi, le modifică azi, le fac să fie digerabile şi vandabile, le aduc pe înţelesul celor care trebuie să consume orice: mărfuri, idei, imagini, credinţe.

Eu nu văd o ocultare în asta, adică nu-mi dau seama ce ar putea fi ocult sau ocultat. Că filosofii nu mai înseamnă mare lucru azi? Nici o dramă.

Că nu prea mai există filosofi puri astăzi, fiind ocupaţi mai toţi (inclusiv eu, să ne înţelegem!) cu găsirea unor joburi care să îi ajute să-şi valorifice ideile, dar şi să supravieţuiască pe cât de demn se poate? Ei înşişi sunt atunci primii dintre experimentatori - de voie, de nevoie.

metropolis

Unii se duc la televiziune şi le explică telespectatorilor cum şi de ce se schimbă lumea. Alţii scriu cărţi pentru prieteni; alţii predau cu pasiune unor studenţi care caută pe Google, în timpul cursului, cum se scrie numele filosofului sau cu cine a fost contemporan.

Suntem cu toţii "flexibili", adică precari, supuşi unei lipse de statornicie a prezentului şi unei impredictibilităţi care ne obligă la adaptări, la "explorarea de oportunităţi", la începerea de nenumărate proiecte care nu se încheie mai niciodată, la mobilităţi şi locuiri pe traiectorie, la aranjamente existenţiale decente care să nu ne coboare, până la urmă, sub un prag al suportabilităţii.

Atunci când imperativul clasic de a deveni mai buni - în primul rând, din punct de vedere moral, dar şi sub aspectul cunoaşterii lumii -, este înlocuit de exigenţa neoliberală şi tipic corporatistă a îmbunătăţirii de sine, a ameliorării propriei calităţi prin tehnici şi terapii specifice, atunci ne aflăm, într-adevăr, într-o epocă în care viaţa e o înşiruire de experienţe care trebuie bifate pe rând pentru a umple CV-ul, neapărat în format european, cu abilităţi şi competenţe dintre cele mai diverse.

"Hipsterismul este o boemă non-revoluţionară care nu refuză consumul, ci doar îl face mai şic"

- În ce şcoală de gândire ați spune că se încadrează curentul hipster şi societatea pe care şi-o imaginează reprezentanţii acestuia?

- Ştiu destul de puţine despre curentul hipster, dar am impresia că acest termen funcţionează asemeni corectitudinii politice, adică sub forma unei acuzaţii, a unei insulte, de care "se bucură" mai ales tinerii hedonişti şi nepăsători din societăţile occidentale.

Hipster e mereu cel care poate fi arătat cu degetul, aşa cum corect din punct de vedere politic nu putea fi desemnat decât un celălalt, şi nu unul "de-al nostru".

Culmea acestei desemnări o realizează săptămânalul satiric american care inventează oarecum şi definiţia hipsterismului: "Two hipsters angrily call each other: «Hipster!»". (Doi hipsteri îşi zic, mânioşi, unul altuia: Hipstere! - n.r.)

Să zicem că e mai uşor să recunoşti un hipster decât să fii unul! Dar chiar şi asa, hipsterismul rămâne un "curent" vag, destul de greu de prins într-o definiţie, aşa cum sunt toate curentele culturale ale fărâmiţatei, dar globalizatei lumi postmoderne.

Specialiştii tendinţelor actuale văd în hipsterism prima contracultură apărută în lumea neoliberală, o contracultură ale cărei forţă şi coerenţă – mai degrabă modeste – sunt dovada vie a capacităţii societăţii de consum de a absorbi totul şi de a crea în centrul sau ori la marginile sale propriile contraculturi.

hipster-1

Hipsterii au apărut prin anii '90, inspirându-se din modelele rebeliunilor anterioare, hippies şi punks, dar interesându-se prea puţin de ce înseamnă activism politic, implicare civică sau responsabilitate socială.

Asta pentru că sunt, în general, tineri între 18 şi 25 de ani din marile oraşe americane, cu o condiţie materială bună, preocupaţi de felul în care arată, de hainele pe care le poartă, de muzica pe care o ascultă sau de originea legumelor pe care le mănâncă.

Până la a fi un curent cultural, hipsterismul este o boemă non-revoluţionară, antipolitică şi alter-consumeristă, care nu refuză consumul, ci doar îl face mai şic, mai altfel ambalat în design şi marketing.

Şi în Occident, dar şi în România, hipsterii au apărut aşadar în momentul în care, "ca la 20 de ani, fără griji şi plini de bani" (pentru a deturna un cântec apărut după ce mulţi dintre noi nu mai aveam 20 de ani), o parte a generaţiei tinere ajunge la o stare financiară peste medie, fie din banii părinţilor, fie din propriile afaceri în domeniul IT, marketing, modă, design etc.

Tineri îmbogăţiţi la ieşirea din copilărie, cu o educaţie incompletă, cu obiceiuri ce ţin încă de o adolescenţă pretins rebelă, de unde şi transpunerea acestei "rebeliuni" a imaturităţii în ţinutele voit neglijente şi căutat vintage (ca şi cum hainele tocmai ar fi fost scoase din cufărul cu vechituri din pod) şi în atitudini anti-autoritare, mimând cu afectare o marginalitate călduţă în centrele marilor oraşe care dau tonul modei internaţionale.

Din anii ’90 şi până azi hipsterismul a cunoscut câteva variante şi update-uri, iar radicalizarea lui s-a produs mereu ca un nou trend, ca o fugă perpetuă spre ceea ce e cool, mai degrabă în domeniul modei (până la nelipsita barbă de azi şi, mai ales, până la nesuferitele – pentru mine! – ţinute slim şi superslim), şi prin câteva luări de poziţie timide împotriva unor realităţi contemporane: încălzirea globală, dispariţia unor specii de animale, războiul din Irak, pericolul dispariţiei popoarelor autohtone.

Până şi termenul de contracultură pare prea generos pentru a descrie nişte grupuri care nu au produs până la urmă nimic major în domeniul culturii, poate în afara tatuajelor cu care se împodobesc braţele fotbaliştilor, a feluritelor linii ale bărbii decupate sau a colecţiilor de fotografii de pe instagram.

Protest anti TTIP

Protest anti-TTIP.

Dincolo de aceste trăsături ale unui fenomen hedonist şi consumerist, cu o identitate slabă şi trecătoare, a cărui revoltă devine maximă prin refuzul unui anumit tip de mâncare sau de ochelari de soare în favoarea altora, cred că o întrebare de natură mai generală poate fi pusă privind posibilitatea însăşi a apariţiei şi răspândirii unor contraculturi în lumea occidentală.

Globalizarea şi comunicarea generalizată fac să circule cu o viteză uluitoare modelele dominante în tot ceea ce mai înseamnă azi creaţie, noutate, dar şi opoziţie, alternativă, şi care este numaidecât recuperat în estetică şi marketing şi supus consumului de masă.

Posibilitatea unor critici ale acestor puteri dominante nu este brutal anihilată precum în sistemele totalitare, ci este diluată – ori pur şi simplu împrăştiată – printre alte critici circumstanţiale şi perfect asimilabile în aceleaşi tendinţe de masă.

Hipsterismul a creat o contracultură exact în spaţiul liber lăsat de societatea de consum, adică într-un spaţiu infim, în câteva cartiere, în câteva baruri şi galerii de modă, în câteva studiouri de muzică, a căror producţie culturală şi difuzare nu poate fi asigurată decât tot de industriile existente ale spectacolului.

Un exemplu bun în acest sens mi se pare modul în care unele manifestaţii de revoltă împotriva unor regimuri politice, a unor nedreptăţi sau abuzuri ajung să se transforme în parade sau defilări vesele, cuprinse de frenezia celebrării propriei estetici.

Amintiţi-vă doar de mulţimea nesfârşită de selfie-uri exaltate făcute cu ocazia unor proteste de stradă în România şi postate numaidecât pe Facebook, alături de ultimele fotografii cu pisica din dotare sau cu o reţetă de prăjitură.

Conştiinţa civică mai supravieţuieşte – şi o face într-un mod vesel – dacă trece prin stadiul hipster al indignării împreună, pusă în scenă, machiată cu grijă, purtând barbă monahală şi îmbrăcată în blugi slim de la Zara.