Un loc sigur. Însemnări de jurnal

Ioana Epure

Director editorial

Când ai pășit înăuntru, casa arăta ca de obicei. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai avut impresia că treci dintr-un univers paralel în altul. Pe sârme, în balcon, rufele sunt întinse ordonat, pe umerașe. Miroase puternic a bețișoare parfumate. Pe fiecare masă și birou din casă e așezată tacticos câte o sticluță de odorizant cu aromă de mosc. Te surprinde. Te așteptai să miroasă a cadavru.

E cinci dimineața și nu s-a crăpat încă de ziuă. În cameră e rece și beznă. În hărmălaia greierilor și a cocoșilor care s-au trezit demult, arunc pătura de pe mine și aprind lumina de la baie. Apa care curge de la robinet e ruginie, iar pe gemulețul din colț intră fum de la pirostriile aprinse deja, cu un ceaun deasupra, în curtea din spate. Miroase ca la bunică-mea în bucătăria de vară și mă gândesc că, oriunde ai fi în lume, diminețile de la țară miros la fel. În timp ce mă spăl pe față, pe fereastră intră o întreagă lume, animală și umană, frânturi de vieți care au existat și până să ajung eu acolo și vor rămâne și după ce voi pleca eu de acolo. 

Afară, pe masa de lemn din foișorul pierdut printre tufe și copaci uriași, mă așteaptă o cană cu cafea, iar peste cântecul păsărilor și cârâitul găinilor un frigider vechi cu un șervet deasupra bâzâie ca o coloană vertebrală sonoră. 

La orizont, din spatele copacilor care umbresc toată curtea, se ițesc culorile violente ale răsăritului african, iar de pe drum aud motorul Jeep-ului și rucsacii cum se prăbușesc în portbagaj. Mă învelesc într-un hanorac, sorb cafeaua cu gust de cardamom și inspir. 

Jumătate de oră mai târziu, savana gonește pe lângă mine și timpul nu mai există.

Îți strângi hainele în saci de gunoi, în fugă. Arunci febril la un loc bocanci, tricouri, creme. Speri că n-o să uiți nimic. Inima îți bubuie ca un ciocan în piept. Te uiți la ceas. Să nu vină mai devreme, să nu vină, să nu vină. 

L-ai văzut și când te-ai îndepărtat, cu mișcări lente, ca să nu te simtă, ca un animal de pradă, dintr-o dată ți-a crescut un ochi în ceafă care nu clipește niciodată. Te întrebi dacă o să te urmărească, dacă o să afle unde te duci. Unde stai. Te învârți pe străduțe aiurea, uitându-te în urmă, simțind înghețată pe ceafă aceeași respirație care ți se părea, cu absurd de puțin timp în urmă, că-ți dă viață.

Mă holbez, din capătul pârtiei de schi, la hăul care se cască în fața mea, al cărui capăt, pierdut în păduri întunecate de conifere acoperite de zăpadă, nu-l disting. Îmi simt gleznele înțepenite în bocanci, iar zăpada care cade fără sonor mă gâdilă pe nas. 

Aerul e rece și îmi simt plămânii arzând. Mă împing în genunchi și încep să cobor. Întâi lent, stânga, dreapta, în ocoluri late, apoi din ce în ce mai înguste, până când corpul preia complet controlul și nu mă mai gândesc la nimic, doar alunec, exist într-o coborâre nesfârșită și mută, în care aud doar zăpada înghețată cum îmi foșnește din când în când fără ecou sub picioare. 

Clipesc și deja sunt jos, iar în spatele meu se ridică muntele de pe care doar ce am coborât, ca un loc interzis în care n-ar fi trebuit să ajung niciodată. 

Umbli de ore întregi prin oraș cu o valiză pe roți și un rucsac și nu reușești să te hotărăști unde să te duci. Te oprești la un salon de cosmetică. Îți faci unghiile. Îți speli părul. Te-a cuprins o nevoie acută de a-ți îngriji corpul. Ai nevoie de un recipient solid care să te țină la un loc în timp ce te descompui pe dinăuntru. În jurul tău toți oamenii au televizoare pe umeri în loc de capete, dar nu găsești nicio telecomandă să-i închizi.

În magazinul de băuturi, cea mai scumpă sticlă de whisky costă 80 de euro. O iei de pe raft. E cadou? Nu, răspunzi. Te așezi pe treptele unui bloc, îți faci o țigară și râzi în hohote, în timp ce bei direct din sticlă o băutură cu gust de benzină. 

E noapte când mă trezesc din somnul febril al unei boli care mi-a confiscat ultimele zile. Sunt mai trează ca niciodată, de parcă aș fi dormit ani la rând, nu ore, iar când cobor la parter, în sufragerie, prin geamurile mari și goale de la balcon orașul doarme dus, acoperit de zăpadă roz, sub un cer roz. Aud zgomotul înfundat al anvelopelor unei mașini care înaintează prin nămeții proaspeți. 

Mă întind pe canapea și câinele mare și cald și somnoros se lungește peste mine și îmi ațipește cu capul pe piept. Respirăm amândoi în același ritm în timp ce îl mângâi pe cap. Dincolo de geam, orașul se acoperă sub încă un strat de zăpadă roz, din ce în ce mai gros, până când nu mai există deloc. Și dorm. 

Cum a câștigat Danileț la CEDO și de ce magistrații au dreptul să vorbească public despre problemele din Justiție

În final, cauza Danileț v. România privește două postări din 2019 care, citite prin lentila lui decembrie 2025, par niște nimicuri (nu sunt, însă). Acum avem magistrați care s-au ridicat și au vorbit on the record, în ultima săptămână – în interviuri, în social media, în comunicate, în piețe publice – despre nereguli de o extremă gravitate din sistemul judiciar. 

Oportunitatea momentului: neîncrederea în instituțiile statului poate redeschide dialogul între Societate și Justiție

Ca societate, trebuie să fim recunoscători pentru oportunitatea de a redeschide subiectul funcționării justiției, pentru că este evident că schimbările recente nu au îmbunătățit situația sau încrederea populației.

Nu știi cât timp a trecut de când țipi în pernă ca să nu te audă nimeni altcineva din casă. Nu te-ai mișcat de ore în șir din poziție fetală și ai senzația că ai înțepenit așa pe vecie. Între contururile corpului tău dorm trei pisici.

Sunt pe un feribot gol care pleacă din Pireu înainte de răsărit. Mă prăbușesc pe o canapea goală, înfășurată într-un sac de dormit. În huruitul monoton al motorului și în miros de plastic și motorină adorm pentru prima oară în luni fără coșmaruri, fără vise de niciun fel, ca într-o cădere interminabilă în mine. 

Când mă trezesc, soarele îmi lovește puternic obrajii prin geamurile uriașe din cabină, iar în față marea se întinde la infinit, despicată doar de metalul navei. În toată lumea nu mai existăm decât eu, barca asta uriașă, apa și soarele, într-o simbioză perfectă, ca un organism făcut din părți care saltă la unison pe valuri pentru totdeauna. 

În față ai o hârtie cu numele tău, împăturită cât să stea în picioare. O privești și nu înțelegi despre cine e vorba. Te vezi de sus, de parcă ai fi murit. Corpul tău se mișcă, zâmbește, vorbește, s-a îmbrăcat cu un sacou, dar de la depărtare pare un automat, un robot cu fața ta, preprogramat să performeze în timp ce mintea încearcă încă să înțeleagă ce caută acolo. 

Pe plaja din fața sălii de conferințe te așezi pe un șezlong. Un câine mic și plin de bube se așază lângă tine și te privește fix. Îi dai biscuiți din pachet și cele două părți ale tale par să se reunească pentru o secundă în același loc și timp.

E noapte și pe noptiera de lângă pat e aprinsă o veioză. Am tras toate ușile după mine: ușa de la intrare, apoi ușa de la dormitor. Îngropată în plăpumi și pături scot diapozitive aiurea dintr-o cutie unde stau adunate mii, sute de mii de instantanee uitate, dintr-o viață pe care pare că a trăit-o altcineva, dar pe care eu trebuie să le pun acum în ordine, ca să refac țesătura unei realități sfâșiate în bucăți, din prezent până în trecutul îndepărtat, de la cele mai superficiale straturi, până în cele mai ascunse colțuri. 

Ultimul om de pe pământ e un amnezic care trebuie să își recompună întreaga existență doar din bilete vechi, albume foto și obiecte uitate aiurea prin casă. 

Și în fiecare noapte o ia de la capăt.  

___

Textul face parte din Revista digitală PressOne, pe care o puteți descărca de aici. Este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil și să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€