Familia din România: Georgiana Mihai, fratele ei − Bogdan Mihai, prietenul ei − John Ward și fiica acestuia − Amelia Rutra. "Am venit în Marea Britanie singură, cu ideea de a nu mă mai întoarce niciodată în România", spune Georgiana. Foto: Chris Steele-Perkins

Un fotograf și 164 de familii împotriva Brexit

Chris Steele-Perkins, fost preşedinte la Magnum Photos − probabil cea mai importantă agenţie de fotografie din lume −, a vernisat în 5 aprilie, la Migration Musem din Londra, expoziția intitulată “The New Londoners” (Noii londonezi): 164 de imagini cu tot atâtea familii, în care se întâlnesc aproape 200 de naționalități ale lumii.

Menirea acestor fotografii este de a atrage atenţia asupra diversităţii din capitala britanică, în pragul ieșirii țării din Uniunea Europeană.

Într-un interviu pentru PressOne, Chris Steele-Perkins explică motivația acestui proiect, dar și cum s-a descurcat odată ajuns în locuințele atâtor familii necunoscute:

“Mergi în casele oamenilor, îi pui să pozeze în diferite poziții, să mute mobilă pe care nu au mișcat-o de ani de zile, să se cațere copiii pe mobilier, deci trebuie să termini repede, dar și să le acorzi timpul necesar să se relaxeze, să creadă în proiect”.

*

− Ați început proiectul “The New Londoners” acum patru ani, când încă nu erau discuțiile legate de Brexit. Cum ați ajuns la această idee?

− Au fost o serie de idei pe care le aveam în minte de mult timp și care se tot conturau. Pentru mine, fenomenul migrației este, probabil, cea mai mare problemă a timpului nostru.

Mă ocup de ceva timp de asta, am început prin 1978 când am avut un subiect dat de revista Sunday Times.

Brixton, unde trebuia să fotografiez, era zona din Londra cu cea mai mare densitate de oameni de origine din Indiile de Vest, era fie locul acesta sau Notting Hill.

Deci, am avut de-a face cu tema migrației de mai multe ori în cariera mea. În timp, am ajuns să fiu foarte dezamăgit de felul în care mass-media tratează subiectul.

Adică vedeau doar părțile negative − tabăra din Calais din Franța, naufragiile bărcilor cu imigranți etc. Toate teme importante, dar se concentrau parcă exclusiv doar pe partea negativă.

Așa că m-am tot gândit cum aș putea trata tema într-o lumină mai bună. Nu sunt toate roz, dar există, totuși, și părți pozitive. Și eu sunt un imigrant, mama mea e birmaneză, iar tatăl − ofițer britanic, deci sunt parte directă a acestui fenomen, spre deosebire de un britanic alb.

La un moment dat, lucram la un proiect împreună cu un prieten despre familii care au fugit din calea războiului civil sau a unui dezastru și care locuiau în Londra.

Am fotografiat șase sau șapte familii. După ce am terminat, mi-am spus că este foarte interesant și că aș vrea să continui. Colegul cu care făceam echipă mi-a spus că nu îl mai interesează și s-a retras. Problema era cum să continui proiectul.

La început, m-am gândit să aleg alfabetic familiile, 25-26, dar mi-am dat seama că este destul de prostesc. Căutam o variantă de a termina repede proiectul.

Atunci m-am gândit că singura alternativă este să îi fotografiez pe toți. Nu am reușit să fotografiez chiar toate naționalitățile din Londra, dar am reușit să prind marea majoritate: 164 de familii.

Am început să aleg naționalități ale statelor recunoscute de ONU, un criteriu folositor. Ar fi fost cam 200 de state. Ulterior mi-am dat seama că nu este foarte corect, pentru că și recunoașterile ONU țin de considerente politice.

Spre exemplu, Somaliland nu este un stat recunoscut, deși este o țară perfect funcțională. Dar, din cauza istoriei și a politicii, ONU nu îi recunoaște ca stat.

Alte exemple sunt Tibet și Taiwan, pe care le-am ales separat de China, dar Hong Kong nu, deși aș fi putut. Deci am renunțat și la criteriul legat de ONU, și am luat o serie de decizii arbitrare.

Un alt exemplu este arhipelagul Chagos din Oceanul Indian, insule deținute de Marea Britanie. Tehnic, ele sunt protectorat britanic.

Acum 50 de ani, englezii i-au alungat pe locuitorii insulelor și le-au închiriat arhipelagul americanilor, pentru baze aeriene, iar americanii au dus acolo muncitori filipinezi.

De curând, cam de o lună de zile, ONU a dat o rezoluție prin care le permite locuitorilor insulelor să se întoarcă acasă, deoarece Marea Britanie nu a avut nici un drept să îi alunge.

Bunicul din familia pe care am fotografiat-o încearcă de 40 de ani să meargă acasă, dar nu i s-a permis. Deci, dacă începi să sapi în jurul ideii de naționalitate, lucrurile se complică foarte mult.

− Cum ați găsit aceste familii?

− Prin anunțuri puse prin biblioteci și diferite comunități. M-au ajutat și foști studenți, plus colegi fotografi.

Încet, încet, oamenii au început să vină și să îmi spună despre prieteni de-ai lor din diferite țări.

Au fost o serie de condiții. Trebuia să fie vorba despre o familie, fotografia să fie făcută în casa lor, să trăiască în Londra de ceva timp, deci nu turiști.

Apoi, am vrut ca un singur membru al familiei să fie de altundeva și să fie maximum a doua generație de imigranți.

Inițial, mi-am acordat doi ani pentru proiect, dar a intervenit ideea de Brexit. Nu am reușit să adun 257 de naționalități, cum îmi dorisem inițial, dar am 188 de etnii în 164 de familii, deci cred că se înțelege ideea.

După începerea discuțiilor publice legate de Brexit, am început să găsesc tot mai greu familii care să vrea să fie fotografiate. O femeie mi-a spus direct: “Nu mă mai simt binevenită aici”.

În alte două cazuri a trebuit să renunț la două fotografii de pe website pentru că oamenii erau trollați.

Alte probleme au lungit proiectul: spre exemplu, cineva din familie se îmbolnăvea, trebuia să te întorci la o altă dată, și putea dura luni de zile să reușești o întâlnire cu întreaga familie.

La final, le dădeam o fotografie print și fișiere digitale.

Familie din Polonia, Rwanda, Jamaica și Guyana: Annabella Dudziec (a doua din stânga), copiii ei − Izabella Dudziec-Mabasi și Lorenzo Dudziec-Mabasi (așezați, în prim-plan), partenerul ei − Nasir Brown (așezat, în planul doi), tatăl ei − Antoni Dudziec, sora ei − Magda Dudziec și bebelușul acesteia − Kuba Lois Azamat. Annabella Dudziec s-a născut în sudul Londrei, din părinți polonezi. După încheierea studiilor la Leeds, a călătorit timp de 10 ani, ajungând și în Rwanda, unde a lucrat ca profesor voluntar. Acolo l-a cunoscut pe fostul ei soț, Steve. S-au întors la Londra, s-au căsătorit și au avut doi copii, Izabella și Lorenzo. După divorț au locuit în casa părintească timp de 9 ani. Acum locuiesc vizavi, iar Steve, cu câteva case mai jos. Foto: Chris Steele-Perkins

*

− Proiectul este, de fapt, povestea dumneavoastră în 164 de cadre.

− Sunt parte din proiect, da. M-am născut în Burma (actuala Myanmar) și, la 3 ani, am fost adus de tata, ofițer britanic, în Marea Britanie.

În copilărie am avut multe discuții cu tata. Era alb, militar englez și, când eu aveam 12 ani, vorbea despre imigranți și cum ar trebui să fie trimiși înapoi.

Eu îi spuneam că și eu sunt un imigrant, iar el replica: “Nu, nu ești, ești fiul meu!”

Nu am avut de suferit niciodată, dar era interesant când eram întrebat de unde sunt. Un răspuns era Burma, dar, cultural și în rest, eram britanic.

Deci, oamenii, deși te acceptă complet, tot vor să afle de unde ești − ceea ce este corect −, dar te poziționează în afară. Nu mă plâng, dar așa au stat lucrurile.

Poate că toate acestea m-au făcut să fiu atras de subiecte din zona aceasta, de migrație sau de minorități − fie negri, fie oameni fără casă, catolicii din Irlanda de Nord ș.a.m.d.

Am petrecut mult timp și în Africa de Sud. Ciudat, pentru că am mers cu pașaport britanic, eram considerat alb, deși nu sunt. Îmi aduc aminte că într-o noapte m-am oprit la un bar din mijlocul pustiului, unde era o bătaie în toată regula.

Am încercat să mă adăpostesc printre niște negri care, în final, mi-au dat foc la păr din cauză că eram britanic, așa că am hotărât că e momentul să plec.

− Cât de greu a fost să fotografiezi niște necunoscuți în casele lor?

− Am făcut asta de multe ori de-a lungul anilor. Deci, e bine că am făcut proiectul “The New Londoners” în acest moment al carierei. Dacă îl făceam acum 20 de ani, probabil că aș fi eșuat din cauza timpului și a motivației.

Este dificil pentru că știi că ai doar o încercare. Am încercat să folosesc cât mai puțin echipament. Am fotografiat cu trei blitzuri simple, niște stative și cam atât.

Am început cu soft-box-uri, dar am renunțat repede, pentru că era dificil. Camerele sunt relativ mici, și trebuia să încapă oamenii în cadru, nu echipamentul meu.

Cred că a contat mult experiența pe care o am în relaționarea cu grupuri de oameni, fiindcă erau necunoscuți cu care nu mă mai întâlnisem niciodată.

E ca un teatru stradal. Mergi în casa oamenilor, îi pui să pozeze în diferite poziții, să mute mobilă pe care nu au mișcat-o de ani de zile, să se cațere copiii pe mobilier, deci trebuie să termini repede, dar și să le acorzi timpul necesar să se relaxeze, să creadă în proiect.

După care este un joc de așteptare, să li se alinieze expresiile, pozițiile mâinilor… Și cu cât e mai mare grupul, cu atât mai greu e să faci asta; spre exemplu, într-una dintre fotografii sunt 20 de persoane.

− Țineți legătura cu unele familii?

− La 90% dintre ei am datele de contact și au fost invitați la vernisajul din 5 aprilie al expoziției de la Muzeul Migrației. Vreo 20% au răspuns, ceea ce este bine.

Unii s-au mutat din Londra între timp. Încerci să ții legătura pentru o vreme, dar, până la urmă, sunt niște necunoscuți cu care ai petrecut două ore.

− Există vreo familie a cărei poveste vă vine cel mai repede în minte când vă gândiți la proiect?

− Poveștile sunt foarte diferite. Pe de o parte, sunt cele de dragoste, în care oamenii s-au urmărit peste continente. Pe de altă parte, mai sunt cele clasice, în care oamenii au venit cu bărci și prin tiruri, iar acum au câte o mică afacere aici.

Cred că cele romantice sunt drăguțe. Există o familie în care bărbatul (cred că e din Afganistan) avea o croitorie în Londra, iar ea (venită de undeva, din Africa) a venit să își aranjeze niște haine. Și așa au rămas împreună, datorită acestei croitorii.

Nu am căutat refugiați, ci pur și simplu familii. Majoritatea sunt sau au fost studenți și au rămas aici.

− În expoziţie există și o imagine a dumneavoastră, împreună cu familia.

− Da, în imagine sunt eu, născut în Burma, cu tată englez, soția mea, care este din Japonia, cu tată chinez, şi fratele meu vitreg, care are tatăl australian, deci ne-am împrăștiat destul de bine.

Familie din Myanmar, Anglia, Australia & Japonia: fotograful Chris Steele-Perkins (în plan îndepărtat, în cadrul ușii), soția sa − Miyako Yamada (în albastru) și fiul lor Cedric (lângă oglindă). Fratele vitreg al lui Chris este Thein Mynt (în stânga, cu paharul în mână), soția sa − Jean Miller (în roșu), fiul lor − Lewin (în mijloc) și partenera acestuia − Francis (în verde, lângă canapea). “Aici, oamenii mă întreabă de multe ori de unde sunt, din cauza accentului. Dar mulți nu știu de Burma. Întreabă: Bermuda?”, spune Thein Mynt, care s-a născut în Burma. “Unii britanici au membri ai familiei care au luptat în război acolo, dar ei nu știu asta”. Foto: Chris Steele-Perkins

*

− În urmă cu 40 de ani aţi spus că, “dacă nu ești în totalitate alb, nu ești în totalitate britanic”. S-a schimbat cu ceva sensul acelei vorbe?

− Da, nu complet, dar s-a schimbat. Dacă te plimbi prin Londra acum, vei vedea grupuri de copii care nu sunt doar formate din negri sau albi, ci sunt mixte. Vedeai asta și în anii ’80, dar nu atât de des.

Aceștia sunt copii care au crescut împreună, sunt colegi de școală, de joacă, au iubiți diferiți. Mai sunt probleme legate de diverse găști, dar sunt excepții.

Și la televizor, dacă te uiți, sunt mai mulți prezentatori decât înainte. Este un proces lent, dar se întâmplă, mai ales în orașele mari, și în special în Londra.

Și din întâlnirile pentru interviuri reiese că lumea nu s-a simțit niciunde așa de bine ca în Londra, fiindcă aici nu trebuie să se justifice.

− Cum credeţi că va influența Brexit atmosfera socială din Marea Britanie?

− Brexit este un pas în direcția greșită. Cred că este un dezastru. Oamenii îl privesc aproape ca pe finalul unei ere.

Există riscul să ajungem din nou într-o zonă naționalistă de insulă, unde oamenii sunt definiți de culoarea pielii mai degrabă decât de ceva rațional și vom începe să închidem ușa în fața tuturor.

Această țară va intra în colaps dacă vom închide ușile în fața imigrației. Se vor dezintegra sistemul de sănătate, de curățenie, aproape orice domeniu.

Proiectul acesta este o celebrare a multiculturalității. Este un clișeu, dar, ca multe altele, conține adevăruri. Adică ce avem în comun este mult mai mult și mai important decât ce ne desparte, iar eu cred în asta.

Ideea că limba sau culoarea pielii poate cauza un omor, pentru că asta e destinația finală la acest tip de gândire extrem, este groaznică. S-a întâmplat de atâtea ori în Burma, în Germania nazistă, în Cambodgia etc.

Nu se poate spune că la noi nu se va întâmpla, pentru că asta s-a spus înaintea fiecărui dezastru.

Viața mea profesională s-a suprapus cu perioada de existență a Uniunii Europene și a fost o perioadă de pace în Europa. Structuri din Uniunea Europeană au acest merit de a fi cultivat această pace.

Deci lucrurile ar putea să o ia repede pe o cale greșită din cauză că Marea Britanie o ia pe drumul greșit.

− Ce înseamnă independența dorită de Marea Britanie?

− Nu știi ce vor politicienii de aici, în afară de această noțiune de independență. Adică oricum trebuie să închei tratate cu alte națiuni, chiar dacă ieși din UE.

Este o nostalgie după timpurile mai bune, mai britanice, când oamenii fumau pipă, beau bere caldă și jucau cricket toată ziua. Vremuri în care războaiele nu contau, pentru că ne uneau în bombardarea orașelor din Europa. Atunci era “Britain’s finest hour”, după unii.

Ideea de insulă nu poate scuza tot. Mai potrivit este la japonezi, care au avut perioadă de sute de ani când au reușit să țină străinii în afara țării.

Este o ciudățenie totală. Spre exemplu, scoțienii vor să părăsească Marea Britanie, dar vor să rămână în UE.

Familie din Oman și Pakistan: Arwa Al-Khaburi cu fiica sa Lujain și fiii Talal și Ali. “Am studiat stomatologie la Bristol, după care m-am întors în Oman pentru 10 ani. M-am măritat, am avut copii și am hotărât că este mai bine pentru toți dacă ne întoarcem în Marea Britanie, așa că iată-ne la Londra”. Foto: Chris Steele-Perkins

*

− Cum ați devenit membru al agenției Magnum Photos?

− S-a legat de proiectul “The Teds”. Lucrasem mult în Marea Britanie și căutam altceva. Și, când am fost în Irlanda de Nord, am simțit că sunt în străinătate. Situația politică și militară era diferită de cea din Anglia, și atunci am devenit interesat și dornic să călătoresc mai mult.

Pentru asta aveam nevoie de o agenție și m-am gândit că Magnum ar fi bună. Josef Koudelka petrecea destul de mult timp în Marea Britanie și am ajuns să ne cunoaștem. El mi-a dat ideea să aplic la agenţia Magnum, ceea am și făcut; am fost acceptat la finalul anilor ’70.

− Rolul fotografiei de presă este în schimbare: cum vedeți asta?

− Îmi dau seama că am trăit în perioada de aur a fotojurnalismului. Studenții mă întreabă permanent − “Cum pot să devin un fotograf de succes?”, și le răspund că nu mai știu.

Sunt câțiva care au reușit să atragă atenția, dar mai sunt foarte mulți alții.

Nu știu statisticile în rest, dar cred că în universitățile din UK sunt vreo 200 de departamente de fotografie. Dacă termină anual 40 de studenți, poți calcula singur ce înseamnă asta.

Când am început eu, ne cunoșteam cu toții. Apoi, de prin anii ’80, timp de vreo 20 de ani nu m-a gândit de unde vin banii.

Mă gândeam la un subiect, mi se părea interesant şi îl făceam; iar banii veneau, o parte în avans, o parte mai târziu. Unii veneau din cinci locuri diferite, dar veneau tot timpul, mai cu seamă de la reviste. Era foarte mult de lucru, ceea ce ținea mulți fotografi activi.

Acum există foarte mulți care îi învață pe alții. Există până și unii care îi învață pe alții cum să îi învețe pe alții să facă fotografie.

Există profesori care, de pe urma activității didactice, reușesc să lucreze la proiecte interesante pentru că au destul de mult timp liber în vacanțe, dar aceștia sunt un număr destul de mic.

În sistemul american ești mai bine plătit, deci probabil că sunt mai mulţi profesori care sunt și fotografi de succes. Asta este fotografia, trebuie să lucrezi ca să devii mai bun.

De exemplu, un prieten pe care l-am cunoscut ca făcând fotografie de reportaj alb-negru, de stânga, a ajuns să câștige bani din fotografiat cai pentru tot felul de concursuri.

Acum, eu câștig mai mulți bani din vânzarea de print-uri decât din altceva. Vânzarea de carte nu prea aduce bani, cu excepția situației în care cineva îți cumpără cartea, îi place cum lucrezi și îți dă de lucru ulterior.

De obicei, trebuie să vinzi vreo 5 – 6.000 de exemplare din carte doar ca să ajungi pe zero, fără să vorbim despre timpul investit.

Dacă ar trebui să calculez asta la proiectul “The New Londoners”, nu mi-aș recupera niciodată banii.

Ironia este că proiectul a fost finanțat prin vânzarea de print-uri. Am vândut un set de imagini unui colecționar și un set către British Library. Dar asta este ceva neobișnuit.

Investitorul a venit, m-a întrebat cât mă costă proiectul și a zis că îl susține timp de trei ani. Pe la jumătatea proiectului am mers la British Library și au spus că vor şi ei un set.

Deci este o schimbare. Dacă aș fi cu 20 de ani mai tânăr, probabil că m-aș îngrijora.

Familie din România: Georgiana Mihai, fratele ei − Bogdan Mihai, prietenul ei − John Ward și fiica acestuia − Amelia Rutra. “Am venit în Marea Britanie singură, cu ideea de a nu mă mai întoarce niciodată în România”, spune Georgiana. Foto: Chris Steele-Perkins

− Ce vă influențează fotografia?

− E foarte greu de spus. Întotdeauna m-a interesat fotografia, nu doar fotojurnalismul.

Sunt interesat de fotografi precum André Kertész, Eugene Smith, Henri Cartier-Bresson, Ansel Adams, Minor White, care aveau o abordare poetică față de profesie.

Cred că frumusețea este o parte importantă din fotografie; cred că fiecare caută imaginea frumoasă și, dacă nu, parcă lipsește ceva.

Am fost influențat mult de pictori, în special la culoare. Rubens este extraordinar în ce privește poziționarea personajelor în grupuri: cum se uită, poziția corpului, mâinile, totul contribuie la o imagine extrem de dinamică.

Mi-a plăcut asta întotdeauna și am încercat să aduc asta în fotografie. Întotdeauna le spun studenților să se uite în afara artei fotografice, dar şi la alți fotografi, cei care nu fac ce fac ei.

− Sunteți nostalgic după fotografia alb-negru?

− Ultima oară când am fotografiat în alb-negru a fost acum vreo 15 ani. Nu îi duc lipsa deloc.

Mi-a plăcut când fotografiam așa, a fost o perioadă a vieții mele, dar îmi plac culoarea și digitalul. Ideea întoarcerii la film m-ar înnebuni.

Însă studenții sunt foarte încântați de peliculă. Le spun că este grozav pentru a învăța cum funcționează fotografia, de exemplu despre diafragmă, după care ar trebui să renunțe la film.

Nu faci decât să-ți complici viața. Oricum, în final, totul se transformă în digital, fiindcă filmul va fi scanat.

Cred că digitalul are multe avantaje. Un dezavantaj e că nu te costă nimic și fotografiezi la nesfârșit, fără disciplină; aici, ajută rigurozitatea peliculei.

− După ce ați fotografiat toată cariera imigranți, ați ajuns să îi înțelegeți mai bine pe britanici?

− Nu cred că am ajuns să îi înțeleg mai bine decât la 12 ani, când aveam discuții cu tatăl meu.

Sunt foarte interesat de ideea de naționalitate. Când joacă Anglia cu Brazilia, țin cu Anglia, dar e din obișnuință.

Nu aplicăm prea des “valorile britanice”, cum ne place să spunem: insulele Chagos sunt un exemplu bun.

În al doilea rând, majoritatea acestor valori sunt îmbrățișate de majoritatea națiunilor: integritate, decență, generozitate, simțul umorului − le găsești peste tot în lume.

Dacă i-ai pune pe oameni să însemneze cele 20 de valori despre care cred că sunt cele mai apropiate de identitatea lor, nu cred că ai putea diferenția țările.

Cred că credem că știm ce înseamnă a fi britanic, însă fără a avea nici cea mai vagă idee.

Fotograful Chris Steele-Perkins în studioul său din Londra. Foto: Raul Ștef
REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează