Un bal și o fiesta pe o plajă din Golful Porcilor, Cuba

Voicu Bojan

Viața

15/06/2023

Povestea lui Cuco

Cuco are cizmele de gumă pătate de sânge. Cu ele frământă noroiul roșiatic al curții, mustind de ploaia de peste noapte. Curtea e plină de obiecte alandala, printre care o masă de tablă, pe care doarme lată o mâță. În mijlocul ogrăzii tronează o piscină goală din beton, vopsită în albastru deschis, pe fundul căreia adastă poetic un capăt de mătură roz și trei frunze galbene de palmier. Lângă ea, înclinată de mai să cadă-n bot, se află statuia tot din beton a unui cal cenușiu, de mărimea naturală a unui măgar.

Mai încolo, într-un țarc, trei porci albi-murdar guiță a jale cu priviri bănuitoare și îngrijorate. Cuco ascute pe o tocilă un cuțit lung. E recunoscut drept cel mai abil tăietor de porci din Playa Larga, o localitate ascunsă tocmai în Bahia de Cochinos, respectiv Golful Porcilor, Cuba.

Cuco e, așadar, măcelar. Și agricultor, în sensul că adună banane și avocado din livada lui și le pune în căruță. Mai e și comerciant, adică umblă prin sat cu calul lui plictisit, își strigă marfa și o vinde. În căruța lui găsești carne proaspătă sângerândă, diverse organe, la grămadă cu banane, avocado, guava sau fruta bomba, adică papaya.

Cuco e un tip înalt, greu, bun la toate. Are un suflet de zahăr. Arată ca un țăran sadea, un guajiro. Umblă mai mereu cu burtica și părul cârlionțat pe piept la vedere. Pe cap poartă o pălărie de cowboy. La nevoie poate fi constructor, fiindcă mai demult s-a îndeletnicit cu această meserie tocmai la Miami, Florida.

Nu bănuiam, dar Cuco, la fel ca orice cubanez care se respectă, este un excelent dansator. L-am văzut într-o seară la bal, dichisit foc, dansând atât de pasional cu propria soție, de parcă tocmai începea s-o curteze. Cei doi amorezi erau două piftii mari lipite strâns, însumând undeva peste 220 de kile, însă nu părea să îi macine vreo angoasă în privinţa asta. Semi-adormită, fetița lor de 5 ani își culcase capul în mâini, ca pe o masă, pe căpățâna tatălui său și se legăna fără voie în ritmul muzicii.

Doi amețiți din Jagüey Grande, îmbrăcați lucitor ca niște matadori și având pe cap pălării mexicane cu paiete mari cât roțile de car, se întreceau în falseturi pe un playback jalnic, însă nimănui nu-i păsa. Lumea se legăna, conversa, dansa și cânta într-o unduire împăcată și fericită. Auditoriul format din consăteni cu vârste cuprinse între 3 și 93 de ani se simțea minunat amestecând romul ieftin cu gheață sau cu cola, lime și mentă de grădină ruptă de după un gard.

Un tip mare, abțiguit bine, în nădragi scurți și într-un maieu lălâu de baschet cu numărul 13 pe spate, dansa cu o bunică smochinită, un sfert cât el. Era mama lui.

Petrecerea din coșmelia improvizată din bețe de bambus și leațuri, acoperită cu frunze de palmier, pe post de cămin cultural, s-a terminat târziu în noapte, când cei doi mariachi mândri ca doi păuni au fost dați la o parte de către localnici care își pasau microfonul unul altuia și cântau la sentiment, de se topeau cămășile ude pe ei. Unul a cântat chiar și la chitară.

Jagüey Grande este un loc amorțit, aflat într-o intersecție de pe drumul principal, unde nu se întâmplă nimic în afară de faptul că acolo ai impresia că se termină lumea. Se termină într-o stație de autobuze Viazul, care fac legătura între orașele mari. Dacă mai mergi o vreme drept spre mare pe o șosea pușcată și goală, dai de Playa Larga, un sătuc amorțit de pescari, cu case mici și câteva plaje frumoase, departe de ochii turistici ai lumii. Plajele au palmieri oblici și nisipuri albe, numai bune de descris cu simțământ în ghidul turistic Lonely Planet.

Cândva, de acolo a plecat Cuco clandestin într-o barcă cu motor spre libertate, în direcția Mexic. Motorul s-a stricat, iar Cuco a vâslit cinci zile. Cu chiu cu vai, a ajuns în America, țara promisă. Acolo a lucrat în construcții de s-a spetit, dar dolari deoparte n-a putut pune. Când l-au prins fără acte și l-au expediat înapoi în Cuba, Cuco s-a bucurat ca un copil. Oricum îl enervau și americanii, și fosta nevastă. Nu-i tăcea gura și pace.

Fără regrete, a zis adio imperialismului nemilos, după care a zăcut o vreme într-o pușcărie cubaneză, unde și-a făcut o grămadă de prieteni. Apoi a redevenit un cetățean patriot ca oricare altul. S-a însurat din nou, iar azi taie porci în Golful Porcilor. Ce nimereală de vis!

Intermezzo istoric

Acolo, în acel loc obscur, yankeii s-au făcut de mândră minune în fața istoriei. Cum de s-a putut întâmpla un asemenea pocinog? Ca să înțelegem, trebuie să ne întoarcem depărtișor în istorie, mai precis la finele secolului al XIX-lea.

Povestea a început exploziv, la propriu. Adică nava americană de război pe nume Maine a sărit în aer în golful Havanei, cu tot cu personalul aferent. Din cauza depozitării defectuoase a cărbunelui, se pare. Dar americanii au dat vina pe spanioli, care cică plasaseră o mină sub burta vaporului. Pe tema asta au făcut chiar și o rimă: „Remember the Maine / To Hell with Spain”.

Așadar, sub pretextul mult visatei independențe cubaneze, americanii i-au hâșâit pe spanioli din insulă, pe motiv că-i exploatau pe localnici ca pe niște sclavi. Adevărul e că demult se dedulciseră ei la plantațiile de zahăr cubaneze, însă nu găsiseră pretextul potrivit pentru a se instala acolo. Încet, s-au făcut ei stăpâni pe insulă, transformând-o treptat în teren de joacă și vastă sală de păcănele. Cuba a devenit un vast Las Vegas, înainte să se nască adevăratul Sin City din deșertul Mojave, Nevada.

Din umbră, yankeii au tot schimbat regimuri și dictatori, culminând cu infamul Fulgencio Batista. Neobrăzarea asta le-a pus cubanezilor capac. S-au enervat bărboșii comuniști în frunte cu Fidel Castro și au pus de-o revoluție ca la manual, pornită din munți și păduri tropicale. Au sărbătorit Revelionul lui '59 trimiţându-l la plimbare pe nesuferitul dictator. Iar americanilor le-au confiscat toate jucăriile. Acestei deloc elegante luări cu japca i-au spus Naționalizare.

Din pricina acestui fapt, de mai bine de 60 de ani bieții cubanezi sunt blestemați să repare la infinit aceleași megalomanice mașini americane care, în cel mai ironic mod cu putință, au devenit brand de țară. Mă rog, imediat după figura încruntată a revoluționarului comunist Che Guevara și un pic înainte ca muzicianul Ry Cooder și regizorul Wim Wenders să aducă insula în atenția publică prin redescoperirea venerabililor muzicieni de la Buena Vista Social Club.

Supărați nevoie mare pe bărbosul șef, CIA cu binecuvântarea lui JFK a început să coacă un plan de uzurpare a lui Castro și, cu un drum, de eliberare a poporului cubanez de sub jugul comunist, nebănuind că sărmanii cetățeni erau în sfârșit fericiți așa, drept urmare nu-și mai doreau defel o nouă revoluție a revoluției. Planul măreț al geniilor de la CIA a fost atât de bine ticluit, încât știau de el nu doar bărboșii, ci chiar și stăpânii lor de la Moscova.

S-a umblat cu cioara vopsită până-ntr-acolo încât americanii și-au vopsit la propriu trei avioane obosite din al doilea război mondial în culorile Cubei, după care le-au trimis la bombardat, convinși că n-o să se prindă nimeni. Ca să fie șmecheri până la capăt, le-au trimis din Nicaragua, dinspre sud. Spre Golful Porcilor. Unde li s-a înfundat.

A urmat marea invazie, undeva nu foarte departe de străzile unde-și vinde Cuco bunătățile consătenilor pe bani mărunți. Un fiasco total, care nu a făcut altceva decât să valideze schimbarea de regim, să-l transforme pe Fidel Castro în cel mai fidel opozant al capitalismului veros și să preschimbe insula paradisiacă într-o eternă revoluție, unde bătălia cu dușmanii nevăzuți continuă și azi, de dragul unei victorii eterne care va veni cândva, cel mai posibil la Paștele cailor.

Castro a negociat la sânge eliberarea prizonierilor, făcând o grămadă de milioane de dolari. Le-a promis cubanezilor marea cu sarea, dar odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, au pierdut piața de desfacere și s-au trezit sărmani și izolați. S-a instituit o recesiune generală denumită eufemistic el periodo especial.

Deși nimeni nu credea că acest lucru se va întâmpla vreodată, Fidel a murit. A fost imediat înlocuit de fratele său mai mic, Raul. Bunăstarea cubanezilor se află și azi într-un service permanent, la fel ca rablele de Buick și Chevy, care merg înainte scârțâind din toate bucșele și rotulele. Poate singura afacere care merge bine în Cuba este cea a producerii de piese auto, deoarece, în afară de caroserii, mașinile americane nu mai au aproape nici o piesă originală în ele.

Odată am văzut într-o curte un ARO roșu pe butuci. Am tresărit patriotic și m-am lăudat proprietarului că și eu vin din România, patria acestei mașini. A râs și a zis că e un gunoi.

Cu vremea, s-a constatat că timpul insular a înghețat, țara a sărăcit, iar oamenii prizonieri ai sistemului trăiesc cât se poate de prost, la limita subzistenței. Își duc zilele într-o schizofrenie tipică regimurilor închise, autoritariste. Pe la colțuri bombăne, în schimb în public se deghizează în apărătorii eternei revoluții. Dezghețul spre inițiative private este lent și confuz. La fel deschiderea granițelor spre lumea largă.

În ciuda sorții nedrepte, cubanezii se încăpățânează să creadă în triumf și să se bucure în fiecare zi de orice pică, fiindcă fericirea poate fi mereu la îndemână atunci când oamenii sunt empatici și de treabă, clima e plăcută, natura generoasă, muzica sublimă, plajele aproape, iar țigările de foi și romul ieftin se află pe toate gardurile. O petrecere poate răsări când te aștepți mai puțin. Cum ar fi asta, de pe plajă.

Caleton Fiesta

Caleton este un fel de stațiune turistică, dar este și numele unui râu roșiatic șerpuind printr-o pădurice de mangrove. Se varsă direct în mare. Acolo, pe plaja idilică străjuită de palmieri, apa mării se face atât de neagră, încât ți se face ușor frică să înoți în ea. Mai ales că uneori te gâdilă pe burtă diverse plante acvatice. Nu departe, marea e turcoaz de-a binelea, ca în reclame. Dar noi stăm la un grătar aici, pe o palmă de nisip la granița dintre ape și ne simțim foarte bine.

Într-o cratiță cu ulei încins se prăjesc banane și cartofi, iar mai încolo pe grătar se perpelesc pești proaspăt vânați de Carlito, pescarul. L-am însoțit de dimineață într-un golf ascuns și idilic la câțiva kilometri de Playa Larga, să vedem cum face. Înoată în larg și când vede peștii bine camuflați printre pietre și plante, se scufundă și-i vânează cu un harpon artizanal, făcut dintr-o pușcă cu aer comprimat, care eliberează o suliță legată cu ață.

Când nu e pescar, Carlito e bucătar. Orice ar fi, o duce de azi pe mâine alături de blânda lui soție, care e croitoreasă. Visul lui e să se îmbogățească. Tot ce-i trebuie este un detector de metale, fiindcă se jură că știe locuri unde, pe fundul mării, zac goelete spaniole pline cu dubloni de aur.

Pastorul penticostal a venit și el la scaldă, cu o căruță plină de copii. O rupe binișor în engleză. Îmbrăcat într-un tricou roșu, zace ca o focă sprijinit de un buștean așezat de-a curmezișul râului, în vreme ce în jur băieții sar în apă, se fugăresc și se stropesc. O fată a descoperit un joc aparte. Fuge în amonte, apoi, cu brațele desfăcute și ochii închiși, se lasă să plutească pe spate în voia curentului până spre vărsare, în golful cu apa caldă, ca de smoală. E o priveliște stranie, de roman oniric sud-american.

Dintr-o mașină superbă parcată direct pe plajă răsună ritmat un reggaeton. Băieții au intrat într-un concurs frenetic de sărit în apă din toate pozițiile posibile, în vreme ce norii se adună încet a furtună, de care nu-i pasă absolut nimănui. De nicăieri a răsărit și Cuco. Și-a parcat calul obosit sub un palmier, după ce toată ziua s-a plimbat prin sat vânzând diverse și strigând tare: Aguacateee! Cineva i-a pus automat în mână un pahar din plastic transparent. Pentru o clipă, Cuco se face că nu pricepe, apoi râde pieziș, ca un elev habarnist scos la tablă.

Romul alunecă prietenos pe gâtleje, pe fundal de chiote de copii, valuri mici și sfârâit de ulei încins. Părinții se strâng în brațe cu tandrețea de pe vremuri, iar șoldurile femeilor zvâcnesc involuntar a salsa. Fericirea coboară molcomă peste toți odată cu înserarea. Mâine vom părăsi insula cea minunată, pușcăria cu gratii de aur. Vom zbura liberi înapoi spre casă, în vreme ce prietenii noştri vor rămâne cu toții în urmă, captivi în paradis, fiecare cu treburile lui. Ni se pune un nod în gât, dar îl îmblânzim rapid cu o gură de Santiago blanco.