Un american și un chinez intră-ntr-un dar

Un miliardar chinez deschide o fabrică de geamuri auto în Ohio, pe locul lăsat gol după închiderea unei uzine General Motors (GM), în 2008, și speră că va întări astfel relațiile cu americanii. Sună ca descrierea unui film pe care nu l-ai deschide niciodată, pus și sub titlu deloc atractiv.

Și, totuși, „American Factory” / „Fabrica americană” e unul dintre cele mai atent construite documentare pe care le-am văzut în ultimul an, un studiu atent despre relațiile de muncă și cu munca, despre ciocnirile culturale produse de relocarea mâinii de lucru și cu deschidere spre deja trâmbițata amenințare, nu a fantomei, ci a automatizării.

Prima peliculă scoasă de casa de producție înființată de soții Obama și lansată de Netflix e o continuare extrem de naturală a scurtmetrajului documentar „Ultimul camion: Închiderea unei uzine GM” / „The Last Truck: Closing of a GM Plant” (2009), semnat tot de cuplul Steve Bognar și Julia Reichter.

Atunci, cam 2.400 de persoane rămâneau fără un loc de muncă, fără posibilitatea de a se întreține sau de a-și plăti creditele, așa că venirea chinezilor de la Fuyao, în 2014, nu părea să ducă decât la o relație de câștig reciproc. Un cadou venit ca din cer, dar cu efectele adverse ale unui cal troian.

Asta pentru că, odată cu descălecatul miliardarului Cao Dewang în Dayton, Ohio, însoțit de o „armată” de 200 de muncitori chinezi, imaginea americanilor despre muncă a început să pice la probele de calitate, la fel cum se sparg și geamurile produse la mare viteză și pe bani mai puțini de noua fabrică.

În spatele măștii de bursuc mereu nemulțumit, proprietarul are un vis și un coșmar. Eficiența maximă și pericolul sindicatului. La început, ca racul, broasca și știuca din fabula care ne-a bântuit unora copilăria, toată lumea trage de situație, cu cele mai bune intenții, dar lucrurile par să bată pasul pe loc. 

Chinezii au întâlniri periodice în care li se traduc America și americanul. O țară în care poți să faci bancuri cu președintele, fără să pățești nimic, în care poți să fii ceea ce-ți dorești, atâta vreme cât nu încalci legea, locuită de niște indivizi nonșalanți și dintr-o bucată, care nu dau doi bani pe felul în care se îmbracă și conduc mașini mari și comode. Pe deasupra, au și degete groase.

În colțul opus… chinezii, niște super-eroi ai clasei muncitoare. Sunt bine organizați, pot munci câte 12 ore pe zi, chiar și fără zile de pauză, și acceptă orice condiții de muncă: pot sta minute în șir într-o dogoare de peste 90 de grade sau tria cioburi de sticlă cu mâinile goale.

Din fericire, cele două părți au aplicații de traducere, ca să se poată înțelege atunci când lucrează împreună, însă nu există Google Translate pentru înțelegerea și acceptarea diferențelor culturale.

Aici, Bognar și Reichter știu să speculeze foarte bine umorul uneori negru, iar alteori absurd al situațiilor la care au acces. Una dintre secvențele extraordinare ale filmului rezultă în transfigurarea americanului tipizat după o baie de cultură și civilizație asiatică.

Duși într-o vizită de lucru la sediul companiei-mamă, o parte din angajații din Ohio sunt mișcați până la lacrimi de festivismul comunisto-corporatist, materializat în dansuri alegorice și cântări entuziaste despre inteligența și suplețea care ar trebui să guverneze viitorul industrial.

Numai că viitorul sună mai prost decât și-ar putea imagina și americanii, și chinezii, topiți într-o singură masă a „muncitorimii”, iar, ca într-un film de groază, realizatorii lasă monstrul să se vadă doar pentru câteva momente la final și deschid astfel, ironic, calea unei posibile trilogii dedicate unuia dintre cele mai importante fenomene economice și sociale actuale.

* American Factory (documentar, 2019). Realizatori: Steven Bognar, Julia Reichert; Imagine: Steven Bognar, Aubrey Keith, Jeff Reichert, Julia Reichert, Erick Stoll; Muzică: Chad Cannon; Cea mai bună regie de documentar – Sundance 2019; Premiul Juriului pentru cel mai bun lungmetraj documentar – RiverRun 2019.

On/Off-screen

* Clovnofobi din toate țările, feriți-vă! Nu numai că al doilea capitol din „It” are aproape trei ore de fugărit foști adolescenți hormonali, dar s-a lansat în sfârșit și forșpanul pentru soloul celui mai dement tip din Gotham.

Cu Joaquin Phoenix în joc, se vor încinge iar forumurile. E el cel mai bun Joker din anii 1960 încoace? Mai bun decât Cesar Romero, Jack Nicholson și Heath Ledger? Pentru că oricine și orice poate fi mai bun decât gluma cu Jared Leto. Până și gluma cu forșpanul.

* În 2010, „fără nici un motiv anume”, venea pe lume „Cauciucul” / „The Rubber”, care s-a lipit apoi ca guma de mestecat de numele regizorului Quentin Dupieux.

Chiar era greu să treci peste odioasele crime ale anvelopei Robert, la fel cum, înainte, nu treceai indiferent pe lângă afișele filmelor cu plante ucigașe și iepuri mutanți setoși de sânge uman.

Chiar dacă e mai mult o umbră a absurdului magistral din „Cauciucul” sau din „Greșit” (2012), penultimul film al francezului, „Fii cu ochii în patru” / „Au poste”, are câteva mostre bune de dialog ilariant.

Într-o noapte obișnuită, comisarul Buron (Benoît Poelvoorde) îl interoghează pe Fugain (Grégoire Ludig), un individ bănuit de uciderea brutală a unui bărbat cu un fier de călcat. Hotărât să pună lucrurile în ordine, polițistul chițibușar îi dă bătăi de cap suspectului, dar nu mai mari decât noul accident pe care încearcă să-l ascundă.

Din păcate, Dupieux nu reușește să mențină tonusul comic până la finalul construit din burtă, iar „Fii cu ochii în patru” rămâne doar o comedie cu momente bune. Filmul e disponibil pe HBO Go.

* Nici nu s-au stins reacțiile la recentul omagiu dulce-amar adus de Tarantino vechiului Nou Hollywood, că Brad Pitt tulbură apele confirmând că e destul de posibil ca „A fost odată la… Hollywood” să revină ca miniserie Netflix, la fel cum s-a întâmplat cu „Cei 8 odioși” / „The Hateful Eight”.

Cum, potrivit IndieWire, prima variantă de montaj a filmului avea aproape patru ore și jumătate, iar, după proiecția de la Cannes, Tarantino și-a ațâțat fanii cu probabilitatea lansării unei versiuni extinse, formula episodică a celui de-al nouălea film al său pare extrem de plauzibilă.

Până atunci, în caz că ați ratat cea mai sensibil umană peliculă din întreaga carieră a regizorului american, care însă nu se lipsește de mărcile sale artistice, o mai puteți vedea în cinematografe.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează