Umbra lui Luș. La Bunești.

Voicu Bojan

Redactor

Mi-am dorit să-l cunosc pe tipul ăsta într-o vară cu călduri mari și ploi cu spume, când am rătăcit pe jos năclăit de sudoare prin niște păduri din Săsime, undeva între Viscri, Meșendorf, Daia, Apold și Sighișoara. Acolo am dat, ici-colo, peste niște poteci amenajate, frumos pietruite, marcate, cu indicatoare.

A început să mă obsedeze ideea de a-l găsi pe omul care a pus la cale așa ceva. Cât de nebun trebuie să fii să amenajezi alei pentru cicliști prin firave păduri de carpen și fag, care să conecteze o seamă de biserici fortificate? Și nu câțiva kilometri, ci aproape 100?

Simplele denumiri ale localităților legate de firul acestor cărări sună destul de exotic ca să îți vină să lași totul și să pleci către ele: Șaeș, Archita, Șapartoc, Fișer, Cloașterf, Criț sau Saschiz. Au făcut-o, de altfel, mulți, pe jos sau pe biciclete: prinți, ambasadori, actori cunoscuți sau absolut anonimi, ca mine.

După o vreme, în niște zile depresive și ploioase, numai bune de tăiat venele în stil bacovian, am dat de Luș, la Bunești. Normal că nu-l cheamă Luș. Asta e doar o poreclă pentru prieteni. E terminația de la Corneluș, care vine de la numele său oficial: Cornel Stanciu.

Poate i se zice Luș pentru că nu e un tip impunător, ci stilul numai fibră și tendon, ațos și neastâmpărat ca o șopârlă verde, vara.

Luș îmi aduce aminte de văru’, Titus, care mi-a turuit odată bancuri cam jumătate din Deșertul Mojave, prin Nevada. Lui i se spunea ironic, Titanu’. Dar e leit Luș – sportiv, subțirel dar cu mâini mari, muncitorești. În plus, e bărbos, haios, neastâmpărat, genul care râde cel mai înalt și mai cu poftă la propriile glume.

E genul ăla de tip atemporal, fără vârstă, care poate avea foarte bine ba 35, ba 55 și ar arăta cam la fel. Și oricum, l-ar durea fix în cot. Jurnalistic vorbind, e genul cel mai greu de apucat, fiindcă nu stă locului, ca apa. Te fugărește, te amețește, schimbă direcția și subiectul, iar exact când crezi că l-ai fixat undeva, dispare.

Te așezi cu el la șemineu să povestești și-l apucă brusc să sape la tufele de coacăze, noaptea. Încerci altfel. Stai cu el la un mic dejun, ca omul, și deodată lasă baltă cerealele cu iaurt, se ridică și pleacă să dea fân la cai. Mergi după el la cai, dar el se joacă în câmp cu un câine, în timp ce vorbește la telefon. Cel mai bine i se potrivește expresia ‘ia-l de unde nu-i’.

Iar când, în sfârșit, tocmai îl storci de câteva informații promițătoare, te lasă baltă și fuge să aducă măgarii din drum, niște măgari adoptați de la cineva care i-a salvat de la abator: Sara, Cezar și Cinderella, puiul lor mic și drăgălaș. Are și 3 capre exasperante, fără nume, aduse tocmai de la București, care ronțăie tot ce prind, inclusiv tufe de coacăze. Noroc că acum sunt duse cu turma.

Omul Luș e o umbră. Îți scapă mereu printre degete, nu se lasă înșurubat în nimic, pentru că el se simte liber doar în mișcare, neastâmpăr și pas mărunt, grăbit foc. Am stors cumva o felie din povestea lui și cred că ea sună cel mai bine în cuvintele lui.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

„Iubesc animalele, de mic. Ea e cățelușa Aki. Pe motan, care e stăpânul suprem peste tot ce e aici și peste lume în general, îl cheamă Brutus. Sau uite, măgarii ăștia, sunt niște căpoși simpatici. Nu te poți plictisi cu ei, mereu pun ceva prostii la cale. Am visat mereu să fiu înconjurat de animale, îmi plac de mor.

Încă de pe vremea când eram puști mi-am zis că atunci când o să cresc mare, vreau neapărat cai. Pe Lorenzo îl am din Italia. E un cal fotogenic, bun de transportat turiști la căruțe împopoțonate, ceea ce a și făcut o vreme.

Dar, cum era cam apucat, l-am luat eu pentru călărie. Și acum mai face pe macho, dar în sufletul lui nu e. Când dă de lucernă, bagă capul în pământ și nu-l mai muți de acolo. Apoi l-am luat pe Brego. Ai, dacă aș mai avea 5 cai ca și Brego aș face lucruri mari.

Cum am început cu cărările? Am făcut acum vreo 10 ani marcaje de traseu, am lucrat la niște hărți, apoi am încercat să le testez pe jos sau bicicletă, deoarece căutam trufe toamna. Mergeam prin pădure mai mult decât pădurarii.

Tot umblând îți vin idei. Și așa mi-a venit ideea asta: cum ar fi să construim un traseu de drumeție și de bicicletă, care să lege o seamă de localități unde avem biserici evanghelice fortificate? Cumva să fie și frumos, dar să și eviți drumurile naționale, pe care e cam sinistru să pedalezi, că te mătură tirurile în șanț.

Mi-am dat seama că degeaba le pui oamenilor niște hărți în mână, că n-o să se descurce veci.

Am început să mă documentez. Am studiat povestea unor trasee asemănătoare în țările unde e cel mai bine dezvoltată: Anglia și Italia. Am luat legătura și cu consulul onorific al României la Boston, dl. Dan Dimăncescu, un tip foarte mișto, care mi-a trimis aici un voluntar american.

Am aflat, prin urmare, că americanii construiesc trasee de bike, dar mai mult în jurul aglomerărilor urbane, pentru localnici, mai puțin pentru turiști. Modelul american nu prea mergea adaptat.

Apoi m-am gândit la siguranță. De ce mergi în Austria la schi? Pentru că e sigur. Așa am visat să fie și aici. Ești în pădure, dar hopa, descoperi un traseu marcat și pietruit. Nu mai pierzi drumul. Teoretic și dacă e noroi, tot te descurci.

Austriecii, de exemplu, transformă vara pârtiile de schi în trasee de downhill. Italienii sunt mari meseriași la amenajat poteci de-astea. De ce n-am face și noi ceva, chiar dacă mai mic? Poate organizăm o competiție de ciclism, oferim expunere zonei, aducem lume aici…

Am lucrat o vreme ca jurist la Ocolul Silvic Rupea. Am făcut documentația ca la manual, un maldăr de hîrțoage, și am dat-o la semnat la toate autoritățile implicate, însă atenție, fără să cerem scoaterea traseului din fond forestier.

Scosul ăsta te transformă în proprietar al terenului, ceea ce nimeni nu vrea. Simpla scoatere ar fi costat mai mult timp și mai mulți bani decât toată amenajarea traseului în sine. Iar traseul, care la ora asta e o chestie unică în țară, a costat cam 2000 de euro / km. Și s-a realizat din fonduri norvegiene și elvețiene. Am început cu un traseu-pilot de 7 km. Imediat, oamenii au reacționat și au început să umble pe el.

Majoritatea banilor s-au dus pe cele în jur de 6 mii de tone de piatră risipite prin păduri, o nebunie. Problema e că, fiind primul și la ora asta singurul de acest gen din România, nu a existat nici un reper, nici un model, așa că noi a trebuit să inventăm standardul.

Și a fost o haiducie curată, o luptă de gherilă să convingi autorități și exploatatori de parchet și te miri pe cine altcineva că dorim să facem un lucru bun, nu rău. Că doar amenajăm, facilităm un acces, drept urmare nu modificăm, nu tăiem. Că, în final, toată lumea are de câștigat din asta și nu de pierdut.

Or, să dovedești acest lucru la ora asta în România e extrem de dificil, fiindcă oamenii simpli gândesc egoist, fără perspectivă, nu fac efortul să pună lucrurile în context. De-asta și pot fi cumpărați cu un ulei. Ei văd în turiști în continuare un fel de inamici publici, un soi de pierde-vară, care n-au ce face cu viețile lor, de umblă așa, de aiurea prin păduri.

Oamenii cred în continuare că plus-valoarea pe care o aduc ei se duce doar la magazinul din colț, nu în comunitate, ca întreg. E la fel ca impozitul pe care-l plătesc eu anual pentru pensiune, care nu e tocmai mic. În jur de 8000 de lei pe an. Păi, vede cineva concret ce se face pentru comunitate cu banii ăștia? Evident, nu. În plus, mulți au ceva de ascuns, fac câte o găinărie pe undeva și nu e deloc în interesul lor e să devină brusc vizibili, expuși.

De exemplu la Viscri, împreună cu 3 oameni angajați din zonă, am cărat vreo 150 de tone de piatră manual, cu roaba, pe un drum foarte dificil, doar ca să ne trezim cu el distrus, fiindcă au tras lemne peste el, de-a lungul și de-a latul. Brutal, fără remușcări, cu aprobare tacită de la stăpânire. La fel s-a întâmplat între Bunești și Criț.

Alții au trântit pe drum o mizerie de pepinieră, din care nu s-a ales absolut nimic. A fost și o emisiune despre asta la „România, te iubesc”. Ei bine, acest gen de șicane menite să te descurajeze, te pot face să înnebunești.

Ajungi să te cerți cu toată lumea și să devii nu doar inamic public, ci un haiduc în toată legea. Dormi iepurește, mereu pe picior de război, așteptând ca iar să ți se întâmple ceva nasol. Cu vremea, înveți să reacționezi pe măsură, și anume că nu merge cu dulcegării.

Oamenii s-au învățat prost. Că sunt stăpâni pe ceva ce nu le aparține, doar pentru că au făcut asta în cârdășie cu autoritățile zeci de ani înainte: au pășunat, au exploatat, au vânat. Au și un model – guvernanții. Și un ideal – conectarea la resursele statului.

Iar acum apare de nicăieri un zăpăcit să le strice jucăria. Teritoriali cum sunt, reacționează, fiindcă se simt invadați. Nici nu mai știu de câte ori i-am rugat măcar să anunțe atunci când organizează vânătoare la final de săptămână, dar nimic. Pedalezi și dai de vânători înșirați exact pe potecă, fiindcă e pietruită. Asta ca să nu ma zic de posibilitatea unui accident.

Din mai până târziu, în toamnă, sunt mulți turiști care vin. Văd după mașinile parcate. Uneori pot fi 100, altă dată 200 sau chiar mai mulți. Cel mai bine se întreține traseul folosindu-l. Organizăm anual și o competiție, se întâmplă lucruri, sunt semnale bune.

În rest, rămâi cam singur, ca un Sisif, să repari, să cosești urzici, să strângi gunoaie aruncate aiurea. Pe râu, prin pădure, la mine pe teren. Asta în condițiile în care oamenii au tomberoane în fața casei…

Eu nu înțeleg ce e în capul lor, îmi vine să urlu prin sat. Ieri am scormonit în niște gunoaie căutând o factură, o adresă, ceva, să i le pot duce omului înapoi și am dat peste o viperă încolăcită sub o scândură. Mi-a stat inima.

Întreținerea asta te termină. Sufli frunze de pe traseu, cosești, cureți crengi, apoi te trezești că oamenii își lasă oile, caprele, vacile aiurea și, indirect, fac ceva pe munca ta.

Am o infinită răbdare, deși periodic, explodez. Îmi vine să-mi iau câmpii, dar stau locului. O pensiune și atâtea animale te cam leagă de glie. Îmi place țara asta, n-aș schimba-o pentru nimic în lume. Maximum am lipsit din ea 10 zile, în câteva rânduri. Am fost la schi, am fost la coasă în Norvegia, am umblat ici-colo.

Să vină acum cineva și să-mi dea 10 milioane de euro ca să trăiesc în altă parte și să nu mă mai întorc niciodată acasă, l-aș trimite la plimbare, cu bani cu tot. Eu am crescut pe dealuri împreună cu bunicul, cu oile, cu arcuri și săgeți, am gustul ăsta al libertății în sânge, glia asta mă leagă cu fire nevăzute. Sunt chestii iraționale, greu de explicat.

Cineva m-a întrebat odată cum văd raiul. Simplu – e locul ăla de pe deal cu fâneața, unde merg uneori la galop cu caii. E perfect. Păi, dacă așa arată raiul și e aici, lângă mine, de ce l-aș mai căuta în altă parte?”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€