Ultimul opincar din Oltenia

Roxana Garaiman

Redactor

E soare dogoritor în această zi de Sânziene și, pe o alee de la Muzeul Satului din București, în spatele unei tarabe cu căciuli de astrahan, opinci și cingători de piele, un meșter cu barbă albă de eremit își așteaptă clienții.

Venit din Orlești-Vâlcea, Alexandru Ilinca se autointitulează ultimul opincar din Oltenia și spune că menirea lui nu e să vândă, ci să ducă povestea mai departe.

A fost croitor de meserie, dar, ajuns la pensie și făcându-și inventarul vieții, s-a regăsit în meșteșugul tatălui său.

„M-am dus la tata acum vreo 10 ani și i-am zis: – Mă, tată, eu te-am văzut lucrând opinci. Eu sunt croitor și știu să fac lucruri mai pretențioase, dar, de multe ori, lucrurile simple, dacă nu le cunoști, sunt foarte complicate.

Și el zice: – Bă, noi abia am scăpat de ele și tu vrei din nou să faci opinci? Ne facem de rușine în sat. – Păi stai, măi, tată, matale ai purtat că nu aveați ce încălța, eu vreau să le fac la alt nivel, să le promovez, să vadă lumea ce-am purtat noi înainte. – Bine atunci, numai să fie așa.”

Nea Ilinca are niște ochi albaștri tineri și un costum popular fără vârstă. Dacă insiști cu socotitul anilor, te repede mucalit: „Am cât îmi dă partenera, he-he!”

Gluma-i glumă, dar el se bucură de musafiri, mai ales în zi de sărbătoare ca asta, când nu poate să lucreze la opinci. Aruncă pe iarbă două blănițe de iepure, își trage ilicul, așază pălăria de paie pe cap și e gata de show off.

În tinerețe, a pus în scenă scheciuri pentru brigada artistică a întreprinderii, așa că se simte ca peștele în apă când i se dă atenție.

Clienții trec pe lângă tarabă, se minunează la câte-o pălărie sau curea, dar el nu-i mai vede. S-a așezat comod lângă grămada sa de opinci vechi, cărora, de-a lungul anilor, le-a regăsit poveștile uitate.

A strâns peste 100 de perechi și acum, cu ajutorul lor, oferă o lecție de istorie oricui e dispus să asculte.

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Femeia-model pentru Garda de Fier

Un universitar sibian a realizat o cercetare asupra ipostazelor de feminitate din ideologia legionară şi a urmărilor lor până azi.

*

„Eu știam mai de mic să fac opinci, dar pe-atunci nu prezentau interes. Pe atunci făceau toate babele așa ceva, nu era o treabă de copii. Noi ne gândeam la alte meserii, să plecăm la oraș. Așa a fost perioada aceea, vedeți, iar eu m-am numărat printre ei”, povestește nea Ilinca.

Dacă, în tinerețe, tot ce și-a dorit a fost să plece în lume, azi se uită cu admirație la tatăl său, om simplu pe care aniversarea de 89 de ani l-a găsit neabătut.

„M-am dus la Vâlcea, unde m-am făcut croitor. Am făcut croitorie mulți ani, dar niciodată n-am uitat cum lucra taică-meu opinci. El era opincarul comunității.

La început, la noi în sat fiecare își făcea opinci și le purta în felul lui, așa cum și le făcea. Dar femeile, mai receptive și mai pretențioase, când se întâlneau la anumite evenimente și se scrutau una pe cealaltă, vedeau că unele opinci erau mai frumoase decât altele.

– Păi cine ți le-a făcut p-ăstea? – Păi, bărbatu’ meu. – Și nu-mi face și mie?

Și așa au început să vină, pe rând, la taică-meu. El nu le cerea bani, dar se înțelegeau la muncile câmpului.”

Și uite-așa se trezea bărbatul cu noaptea în cap și urca în pod, unde începea să bată la opinci până se lumina de ziuă și trebuia să le abandoneze pentru muncile din gospodărie.

„Noi nu aveam casă mare și îl auzeam pe taică-meu cum bătea în potricală cu ciocanul. Mi-a rămas sunetul acela în cap. Atunci mă deranja, că voiam să dorm cât mai mult. Mai târziu, am regăsit sunetul acela la mașina de cusut. Bătăile ălea ale acului parcă îmi aminteau cum lucra taică-meu opincile, și asta mă liniștea într-un fel.”

*

În familia Ilinca, simțul estetic și mâna iscusită s-au transmis din tată-n fiu. Deși nu știa nici să citească, bunicul l-a învățat pe Alexandru să rotunjească frumos literele de la școală, așa de frumos cum nu se mai văzuse în tot satul.

„Când m-am dus cu o lecție scrisă așa, s-a mirat învățătoarea: – Cine ți-a făcut asta? – Păi, eu. Și a început să spună că o să mă ducă la expoziție în București! Și, de fiecare dată când venea în clasă, parcă suna a amenințare – o să te duc și o să vezi că o să fii apreciat!

Și mie mi s-a făcut frică. Mă gândeam că mă duce în București și cine știe ce-mi fac ăia acolo, și-am început să scriu urât, că acum nici nu-mi mai înțeleg scrisul.”

Chiar dacă și-a ratat vocația de caligraf, Alexandru Ilinca a visat mereu să plece în lume și să se realizeze.

„La 14 ani, m-a întrebat tata: – Măi, cu tine ce să facem? Rămâi la țară? Înveți o meserie? Și noi aveam un vecin croitor, cu o mașină de cusut frumoasă. Mi se părea o meserie mai curată. I-am zis: – Tată, mă fac croitor.

Tata s-a interesat și m-a dus la Râmnicu Vâlcea. N-am luat în prima serie și mi-au oferit varianta să rămân la cizmărie, dar mie nu-mi plăcea acolo, că era încălțămintea urâtă, uzată, și era mirosul ăla. Am zis că tot croitor vreau.”

Până în toamna acelui an s-a pregătit așa de bine, că ar fi luat și la școli mai speciale cu algebra pe care o învățase păscând caprele.

„Când trecea trenul pe acolo, eu eram cu cartea în mână și făceau fetele cu mâna. Eu mă gândeam: – Las’ că viu eu la oraș și vedeți voi! Consideram că mă luau în batjocură că mă văd cu caprele. Mă ambiționau!”

A urmat trei ani cursurile școlii profesionale UCECOM Craiova, iar practică a făcut într-un atelier din Râmnicu Vâlcea. Însă, până să spună din toată inima da croitoriei, a trecut prin armată.

„Aveam 18 ani când am depus cerere. Era de doi ani școala, dar eu am stat doar un an la Câmpina. Am căutat principiul egalității socialiste, legea valabilă pentru toți. Voiam să fiu drept, să le arăt oamenilor drumul cel bun.”

Toate idealurile socialiste i-au ieșit din cap într-o singură seară, când a primit vizita a doi superiori.

„Mi-au zis că, de fapt, eu n-o să aplic regulamente niciodată, ci ordine. De exemplu, într-o comună are loc un viol. Vinovat e fiul primarului, dar eu n-o să-l arestez pe ăla, o să-l fac scăpat, o să-i închid dosarul. O să găsesc vinovat un recidivist care nu se poate apăra. Așa făceau ei. Și atunci am zis – domnule, eu nu mai vreau.

Am pățit multe până am scăpat de acolo – rapoarte, am plătit școlarizarea. Dar eu am zis că vreau să fiu respectat pentru lucrul bun pe care îl fac, nu de frică. Și m-am întors la Vâlcea, la croitorie.”

Alexandru Ilinca își câștigă existența mai ales din vânzarea de căciuli și pălării tradiționale.

Neckermann dădea tonul în croitorie la vremea aceea și, cum Alexandru Ilinca lucra pentru bărbați, domnii veneau la el cu revista sub braț.

„Într-o zi și o noapte făceam costum de ginere – haină, pantalon și vestă. Dacă făceai costumul acasă, în afara programului, trăiai boierește o lună de zile. Nu că erau foarte mulți, dar avea banul stabilitate, avea valoare, puteai să calculezi acum ce faci peste câțiva ani cu leul ăla.”

Chiar dacă ajungea cu întârziere mare în România, revista Neckermann era un reper pentru oamenii mai înstăriți, iar Ilinca a croit pentru oricine i-a călcat pragul atelierului.

„Ăștia mai amărâți veneau să le întorc paltonul pe dos. Dacă stofa de pe față se uza, desfăceam haina bucată cu bucată și întorceam stofa pe partea bună. Trebuia să le mut și nasturii, tot. Ieșea ca nou și îl mai țineai 10-15 ani. Asta costa 330 de lei, cam jumătate de salariu. Nou era mai scump, cât două salarii. Erau stofe din alea valoroase, scria England pe ele.”

Dacă lucra în timpul liber, croitorul se mulțumea cu orice fel de plată și recunoaște că trăia bine așa, chiar dacă nu strângea prea mulți bani.

„Să zicem că îi făceam un pantalon omului de la abator. Îi ziceam să dea cât vrea el. Păi el fura o pulpă de porc de la lucru, o băga pe sub haină și mi-o aducea mie, iar aia poate valora mai mult decât pantalonul. Așa era în orice domeniu. La Peco era pe cartelă, dar eu le lucram cucoanelor de acolo și îmi dădeau benzină de n-aveam ce face cu ea. Și tot așa.”

*

Gloria croitoriei a cam apus după revoluție: acum, cumperi des și arunci repede.

Alexandru Ilinca s-a adaptat și la această realitate: a obținut un atestat de meșter popular și a intrat pe nișa confecțiilor tradiționale. Așa a descoperit pasiunea tatălui său pentru opinci.

„Opincile se fac din materiale diferite. Dacă se fac din piele de porc, așa cum este autentic, procesul tehnologic este mai îndelungat.

După ce sacrifici animalul, pielea de pe spate este cea mai recomandată pentru opinci. Noi ne-am cam învățat să o ținem pentru șorici.

O bărbierești și tai o fâșie de 20 de centimetri lățime, pe toată lungimea porcului. Pe urmă o pui la uscat și, când consideri că vrei să faci opinci, o argăsești prin metode arhaice.”

Meșterul argăsește pielea pentru opinci cu scoarță de stejar sau de arin. Aceasta se jupuiește toamna de pe copaci bine uscați, unde cantitatea de tanin e mai mare. Scoarța se fierbe până când apa capătă culoarea cafelei. În acea apă se lasă pielea, timp de mai multe zile.

După ce se colorează, se mai ține la uscat câteva zile și abia apoi poate fi prelucrată.

Nea Ilinca știe tainele acestea atât de la tatăl său, cât și din cărți despre tradiții, de care e pasionat.

Opinci făcute din piele puțin argăsită.

„În vechime, bărbații purtau cămașă din cânepă, dar erau așa săraci, că, vara, când nevasta le spăla cămașa, pentru că nu aveau nimic de schimb, stăteau dezbrăcați în spatele casei până se usca.

De asemenea, oamenii mergeau desculți de când se lua zăpada până când cădea bruma. Opinca era un lux. Am citit că-și făceau încălțări și din resturi de rogojină. Își înveleau picioarele în cârpe de lână sau de sac și le băgau așa în opinci.

Femeile nu aveau saloane cosmetice pe atunci. Erau picioarele tăbăcite ca pielea de porc. Dacă era să calce pe un mărăcine, se rupea mărăcinele, nu intra în picior.”

Pe unde a umblat prin țară, nea Ilinca a strâns o impresionantă colecție de opinci autentice, uzate de atâta purtat. Acum le odihnește laolaltă, ca pe cea mai mare comoară, și ni le arată, una câte una, fiecare cu povestea ei.

*

„Am aici o pereche de opinci de peste 140 de ani. Le-a purtat un cioban de pe lângă Horezu. Le-am obținut foarte greu, le ținea în pod un strănepot de-ai lui. El voia o căciulă mocănească, n-avea cine să i-o facă. Și i-am pus condiția – ți-o fac fără niciun ban și-mi dai opincile ăstea.

Ca să nu alunece iarna, omul punea sfoară din cânepă pe talpă, îi mai făcea câte un nod. Apoi a apărut industria metalurgică, și tăiau o bucățică din lanțul de la câine. Mergeau cu lanțuri de nu aveau treabă.”

*

„Să vă arăt acum și opinca din tablă. E făcută din două părți. Putea să o facă și dintr-una, că avea material, dar nu îi putea da simetria asta. Vedeți, că e și frumos.

Nu aveau aparat de sudură, lipeau prin nituire. Unde s-a uzat, i-a pus un petic tot din tablă, și l-a nituit. Opinca asta a fost purtată de nevasta fierarului.

Am cercetat mai mult și am observat că, la perioade diferite și în locuri diferite, fierarii făceau opinci din tablă. Aveau forme diferite, cum se pricepea fiecare, că nu comunicau între ei, dar vedeți starea de necesitate.

Îmi spuneau unii bătrâni: – Domnule, când eram mici mergeam la săniuș cu opincile de porc și se rupeau repede, oricât le-ai fi tăbăcit. Ca să nu ne bată părinții, le spuneam că s-a rupt până și opinca fierarului, dar ale noastre?

Deci, era dată ca pildă opinca de tablă.”

*

„Asta e făcută din roată de motocicletă din al doilea război mondial și prinsă tot prin nituire.”

*

„S-a terminat cu războiul, au apărut Daciile 1100 cu anvelope Victoria Danubian”.

*

„Cauciucuri d-astea nu avea oricine, că mașinile erau, totuși, puține. Rămâneau bucăți de material din care nu putea ieși o opincă și s-au gândit – hai să facem noi opincă cu forma piciorului.

Se numea papuc sau scarpet. Băteau o ramă împrejur și fața o făceau fetele. Așa a apărut papucăritul și abia mai apoi a apărut cizmăria.”

*

Abia își termină meșterul explicațiie, că atenția îi e fermecată de o doamnă luminoasă, în costum popular și cu sânziene în păr.

„- Bună ziua, ce mai faceți?

– Depinde de parteneră. Acum, să presupunem că bine. He, he!

– Eu sunt de la ansamblul popular din Otopeni, poate mai veniți și în toamnă.

– Dacă sunt invitat, ‘oi veni. Vă dau o pereche de opinci, să vă scape de varice? Fac masaj la talpă. Acolo sunt terminații nervoase care vă pun organismul în mișcare.”

Apoi, în taină, doar pentru noi, după ce femeia se îndepărtează:

„Am fost doar o zi la ei, la un eveniment mai comercial, dar pe urmă am venit aici, la muzeu. Eu duc mai departe o meserie pe cale de dispariție, opincăria. Promovez tradiția, nu lucrez în scop comercial. La mine este mai mic interesul de a vinde.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€