Ulan Ude: buriați, budiști, Macburgeri și căpățâna lui Lenin la +41 de grade

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Totuși, cât pământ?

Faţă de ce am trăit până acum, intervalul de la Irkutsk până la Ulan Ude, următoarea noastră haltă, pare o glumiță fără perdea, spusă de un uncheș rozaliu la un botez – 16 ore. Un mizilic, colea.

Doar că felia care ne așteaptă, cea de la Ulan la Habarovsk, îți taie din aroganță cum îți taie din greață, după un shot de tequila, linsul unei felii de lămâie cu sare de pe podul palmei – 55 de ore! Non-stop pe tren.

Tu. Cine te-a pus? Tot tu. L-ai mai adus și pe bietul copil, tată fără minte ce ești! Ce impresie o să-și facă? Și fără net. Uite-l cum se topește de căldură în patul de sus, cu labele scoase afară pe geam, în aerul fierbinte și uscat al Siberiei.

Bine zice dictonul american: Învață din ziua de ieri. Trăiește pentru cea de azi. Speră pentru cea de mâine. Cu alte cuvinte, fă bine și nu te înfiora mai înainte de ceasul sortit.

Mai bine privește pe geam la înșiruirea nesfârșirii, citește, ia seama de lume, fă poze, fă conversație, mai dă jos o textilă, exersează „Fundătura aventurii”, o stradă din Kolokolamskul lui Ilf şi Petrov.

Nu de alta, dar peronul deja trage a stațiune de nudiști. Evantaie, coifuri de ziare în cap, decolteuri revărsate, burți umectate ce dau să spargă tricouri, epidermă în exces și căpățâni care se vâră, implorând apă rece, prin ferestruicile chioșcurilor din gări obscure ale acestei ţări nelimitate.

Oricum abați gândul, el te vânează, tăcut ca un aborigen cu sarbacană, până te răpune. În mintea mea bate, precum gongul pendulei din casa unei mătuși ce n-are alt scop în viaţă decât eradicarea prafului de pe dulapurile de mahon, acest singur gând: de cât pământ are nevoie, totuși, o țară?

Inevitabil, îmi amintesc de minunata poveste-metaforă a lui Lev Tolstoi intitulată „De cât pământ are nevoie un om?”.

Pahom e lacom de pământ mai rău ca Ion al lui Rebreanu. Ba chiar, la un moment dat, îi spune cuiva: „Dacă aș avea mult, mult pământ, nici de diavol nu m-aș mai teme”.

Diavolul, ca de obicei când își aude numele chemat, se prezintă și acceptă pariul. La fel ca în cazuri precum Iov ori Faust. Sau, cum zic milenialii, ceva de genu’.

Și merge Pahom la bașkiri, un grup etnic despre care se știu doar două lucruri: că au pământ mult și că nu-i prea duce mintea. Neașteptat, șeful bașkirilor îi face lui Pahom o ofertă de nerefuzat: pentru 1000 de ruble, va primi exact atâta pământ cât poate înconjura cu pasul din zori până-n seară, cu condiția să se întoarcă înainte de apusul soarelui fix în punctul din care a plecat. În caz contrar, pierde și banii, și pământul.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

De emoție, Pahom nu doarme noaptea, se foiește, face planuri și are vedenii printre care se strecoară însuși diavolul. De cum se crapă de ziuă, o și pornește la fugă. De lăcomie, lărgește cercul tot mai mult.

Apoi, cum se întâmplă în nuvelele astea rusești de un maxim tragism, gen Moartea lui Ivan Ilici, Pahom ajunge în punctul de start chiar înainte de apusul soarelui și, de epuizare, cade mort.

Slujitorul îi sapă o groapă standard, de doi metri pe un metru, care conține tâlcul poveștii, adică răspunsul la întrebarea din titlu. Da, fix de atâta pământ are nevoie un om.

Blană, frate!

La 1239, aflat în drum spre Moscova, Gingis Han trece prin Ulan Ude fără să aibă habar de niște chestii, fiindcă e ocupat cu brățările sale de aur: pârjolul, jaful și violul.

Nu-i pasă că oamenii locului, care-şi spun buriați, sunt o specie de mongoli, fix ca el. Nu are cum să ştie că locul se va numi cândva Ulan și că, pe la 1900, aici va ajunge calea ferată, care, după alţi 50 de ani, se va prelungi până, hăt, în capitala țării sale cu nume de cal din Fefeleaga: Bator. Ulan Bator.

Trans-urile, linii ferate care taie harta, cum ar fi Trans-Siberian, Mongolian și Manciurian, au fost cele care au schimbat radical aceste lumi risipite şi uitate, unde spațiile sunt prea vaste pentru ca omul să conteze câtuși de puțin. Trenul le-a adunat, făcându-le accesibile.

Mai întâi au venit țarii, care, cu aroganța lor bine cunoscută, au luat în stăpânire pământurile, lacurile și râurile, punându-le granițe. Pe acele vremuri, blănurile valorau mai mult decât oamenii.

Pe la 1668, comercianții de ceai chinezesc și blănuri siberiene au pus bazele localității Ulan Ude, mai întâi ca un post militar strategic, fiindcă nu-ţi poți bea ceaiul liniştit, înfofolit în blana-ţi, dacă ţiuie gloanțe de muschete prin pereți.

Apoi au venit comuniștii, care s-au jurat cu mâna pe carnetele roșii că omul de tip nou e mai important ca blana. Și au purces la schimbări, în stilul lor.

I-au trimis la plimbare pe șamani, i-au risipit pe buriați care-ncotro, să nu fie prea mulți la un loc și să intre la idei revoluționare, i-au adus aici pe ruși la grabnică sovietizare, promițându-le bunăstare, căldură, sporuri de nesfârșire și condiții meteo vitrege, cu medii de –30 de grade iarna.

Budiştilor le-au băgat pumnul în gură și pe mulți i-au trimis să mediteze despre Nirvana în gulagurile siberiene.

Apoi Imperiul sovietic s-a dezintegrat puțintel și statele ale căror nume se termină în stan au devenit independente. Vorba vine, fiindcă la butoane tot rușii au fost, sunt și vor fi veci pururi.

Tensiunile s-au mai relaxat. Granițele s-au retrasat. Demnitatea le-a fost redată buriaţilor, dar cu măsură, să nu și-o ia în cap. Iar oamenii au început să creadă iar în șamani şi să se închine la moaște de lama; drept urmare, Ulan Ude a devenit cel mai mare centru budist al Rusiei.

Iar Dalai Lama a fost așa de bucuros, încât a vizitat centrul mănăstiresc Ivolginsky Datsan de nu mai puțin de cinci ori, începând cu anii ’90. No, acolo e musai să ajungem și noi.

Cum am pierdut concursul de cel mai cool tată

Pe cât e de scurt timpul, pe atât de mare e căldura. E dimineața devreme și deja termometrul bate spre 30. Avem o singură zi, din zori până în seară, exact ca Pahom al lui Tolstoi, să dăm rotocol acestei lumi, să-i trasăm niște granițe, să o pozăm cu heirupul și să ne revendicăm pământul sărutat cu tălpile roase ale sandalelor.

Vizita noastră în Ulan Ude seamănă cu o năvălire barbară, ca Hoarda de Aur, unde caii iuți și săgețile ascuțite băteau zelul pentru agricultură bio. Chiar, marele Gingis Han s-a născut undeva pe aici, pe malul râului Șelka, apă care curge paralel cu calea ferată sute de kilometri.

Două obiective majore avem, pe lângă luarea în primire a centrului, a râului și a ce mai putem cuprinde din periferii: mănăstirea budistă aflată pe o câmpie plată ca masa la vreo 35 de kilometri de oraș și căpățâna gigantică a lui Lenin, cea mai mare din lume.

C’mon, mă mai lăsați cu Lenin ăsta? Cum să construiești identitatea unui biet orășel buriat, de 350 de mii de suflete, pe piedestalul unui astfel de obiectiv turistic?

Crăpând de cald și curiozitate, o luăm prin învăluire, fiindcă ținem harta puțin greșit. Dar e fain așa. Nu-s fan hărți. Îmi amintește cum am ajuns singur, într-o noapte, la capătul greșit al orașului Ho Și Min și cum mi-am regăsit hotelul ținându-mă strâns de un motociclist necunoscut pe post de taxi.

La pensie voi scrie un inutil „Tratat de umblat hebereu”, expresie moștenită de la bunica, despre cum e să călătorești după cum te taie capul, fără hărți și GPS.

Orașul nu s-a trezit încă din somnul cel de moarte al nopții de sâmbătă spre duminică. Magazinele au obloanele trase. O familie cu copii mici linge înghețată cu linsături moi și onctuoase. Apropo, am observat că „onctuos”, cuvântul ăsta, merge doar la etichete de vin, așa că ador să-i schimb destinația.

Înainte de a da nas în nas cu căpățâna uriașă a lui Lenin, la fel cum Dorothy se prezintă mică și neajutorată în fața Vrăjitorului din Oz, se cuvine să-mi hrănesc pruncul, ca un tată responsabil.

Subway în Ulan Ude e un fel de ironie a istoriei, o nucă în perete culinară. Engleză ioc, mergem pe body language, iar fătuca buriată ne moșește sandviciurile în stilul ei.

Aer condiționat și net! Cu astfel de privilegii americanoide, nu mai pupi în veci capul lui Lenin, fiule! Nici roata vieții de la budiști. Afară cu noi, în văpaie! Nu uita, ești călător, nu momâie!

Blocuri, garaje și, după ele, un cap cu barbișon

Ocolul printre blocuri e vast și util. Mă uit la ele cu interes. Au și garaje din tablă. Eu voi muri și astea vor dăinui, îmi zic. Îmi amintesc de ziua aceea de demult când mingea roșie cu buline se topea uitată pe strada noastră pașnică de la capătul orașului și de norul de praf lăsat în urmă de un camion suspect de grăbit.

Atunci, în acea zi fatală, a început construcția cartierului de blocuri Mănăștur din Cluj, cartier ce azi numără o sută de mii de oameni, cu toții ascultători ai bașilor de la Untold vreme de patru nopți, în fiecare vară, până la sfârșitul lumii.

Iar modelul blocurilor de tip sovietic, din plăci de beton, pe undeva pe-aici își are obârșia. Între blocuri sunt plantate statui cu războinici mongoli pe cai, care parcă tocmai au năvălit și se miră de ce urieşeniile astea din ciment nu vor să ia foc nicidecum.

La un moment dat, de după blocuri se cască o imensă piață. E înconjurată de acel gen de clădiri administrative rusești încruntate gata, de o sobrietate dubioasă, cu două-trei niveluri, în stil cubisto-socialist, dincolo de zidurile cărora îți poți imagina cu ușurință secretare veșnice, cu părul tapat ca Zira din Planeta Maimuțelor, umblând în taioare, pe tocuri, şi mutând dosare de colo-colo pentru șefii lor îndesați, cu ochi mici și frunți înalte, care emană o tristețe funcționărească ca din Mantaua lui Gogol.

Undeva, într-o parte a pieței, privind spre spațiul vast parcă anume creat pentru el, desluşim o pată mare și întunecată, în contralumină – e scăfârlia lui Lenin. Cea mai mare din lume. Are 7,7 metri și cântărește nu mai puțin de 42 de tone.

Mă duc și mă pun drept în fața ei. Stau smerit în fața meclei care, cu ideile ei geniale, a schimbat o bună bucată de lume, printre care și a mea. În gând, îi zic vreo două:

„Deci, din cauza ta n-am putut eu ieși din țara mea transformată în pușcărie, din cauza ta am stat noaptea la coadă la zahăr, din cauza ta m-a umflat Securitatea din pat și am dat două zile declarații, din cauza ta au făcut părinții mei navetă până au plâns…”

I le zic pe toate în față, printre dinți.

Mă cuprinde o stare de rău fizic. Stomacul mi se strânge ca o punguță de doi bani. Îmi vine să depun la poalele statuii ăsteia absurde, ca un omagiu, proaspăt îngurgitatul sandvici americano-buriat Subway, care azi e mai tare ca McDonaldsu’, așa cum „Spinneru’ e mai tare ca Kendama”, după cum afirmă manelistul Edi Talent.

Capul nu are nici gât, nici umeri. Parcă un samurai priceput tocmai l-a retezat cu o katana. Stă așa, într-un echilibru precar, gata să se rostogolească în orice clipă, ca în filmele istorice cu decapitări în piața publică.

Soclul e și el impresionant. Dacă te uiți din profil, celebrul barbișon iese puțin în afară, parcă ar vrea să sugereze fermitatea ideilor. Și dacă te uiți și mai atent, poți observa că ochii ușor oblici seamănă bine cu ochii buriaților, ca un omagiu discret adus sovietizării lor forțate.

Piața continuă să fie goală, de o tristețe leninistă. O vânzătoare gheboșată se joacă pe telefon așteptând ca oamenii din blocuri să se dezlipească din așternuturile jilave ca să combată canicula cu înghețata ei.

Dau de o mică expoziție de fotografii de la începutul secolului XX, cu inaugurarea căii ferate. Printre ele, soborul clasic de preoți și o imagine care îmi place mult, cu un pod iarna și un tren mișcat.

Fotografiez fotografia, cât de absurd. Realitatea căldurii mele de azi devine astfel o poză de iarnă din 1900 și ceva.

Toți am devenit americani

Dincolo de piața cu scăfârlia se deschide o altă piață, mult mai umană, cu clădiri clasice și o arteziană somptuoasă, din care se adapă stoluri de porumbei. Lângă ea, clădirea Operei și Baletului, o frumusețe ridicată între ’45 și ’48 de cei 18 mii de prizonieri japonezi care s-au pus cu cine nu trebuie, într-un război total greșit.

De acolo pornește o pietonală amorțită, cu flori pe mijloc și magazine deschizându-se a lehamite.

Apetența pentru cultura de tip Hollywood continuă să mă frapeze în această lume de buriați sovietizați din inima Siberiei: cafenele care au texte englezeşti pe pereți și design ca în LA, un barber shop pe al cărui frontispiciu stă o mutră de hipster, plus o grămadă de alte detalii care trădează o lume veche, închisă, dar visând departe, la patria aceea utopică din filmele americane, care ne-a prostit, iremediabil, pe toți.

Printre ele, un fel de copie căpiată a restaurantului McDonald’s: Macburgers! Of, of, ce strategie de marketing ieftină, ce tâmpenie socialistă disperată după capitalism, ce cacealma superbă!

În gara din Krasnoiarsk, alături de o capelă și o sală de lectură, așa ceva se chema New Yorker, iar chiftelele îndesate în pită plângeau să imite perfect America, raiul tuturor mâncărurilor instant, parcă mestecate în prealabil de voluntari zâmbitori, cu aluat între dinți.

Băieții noștri se sparg de râs și se pozează cu Macburger, mascota-replică a clovnului Ronald. Doar că ăsta are un aer macho, moț, chiloți de Superman și o figură hotărât-impersonal-încrezătoare, din ale cărui trăsături răsare o combinație de Lenin-Brejnev-Putin.

Hai să intrăm și noi, să vedem cum e! Fete inexpresive au şorţuleţe şi pălărioare verzi cu cozoroc. Imită perfect originalul. Se mișcă iute, ciripesc, servesc. Li se pare că fac parte dintr-o lume articulată, a bunăstării și a vorbitului tare, cu accent texan, ca-n serialul Dallas.

Meniul copiază obscen Mac-ul. Sigla e model de cum să te cocoți pe un biznis de succes, încercând să prostești lumea printr-o imitație, procedeu de marketing denumit piggybacking. Îmi amintește de un fast-food din Bistrița denumit RFC, care avea ca slogan seeehr gut în loc de sooo good.

Designul imită şi el ce poate – băncuțe copy paste, meniul pe o foaie cât tava, un panou pe care sunt poze de copii mânjiți cu ketchup la zile de naștere și, în general, același aer condiționat mimând fericirea perpetuă.

Colac peste pupăză, dintr-o ramă răcnește dictonul Buy American! Asta în Siberia iubită a lui Putin, în Rusia lui 2017, când mușchii Războiului Rece se încordează încă o dată, iar scandalul imixtiunii rusești în ciorba alegerilor americane e în plină desfășurare. Ce dileală!

La o masă, o scenă clasică spune tot: un buriat cu ochelari și mutră de viitor softist a fost scos de bunici la un prânz sănătos şi, în timp ce el soarbe cu paiul dintr-un pahar mare de Cola, bunicii, la rândul lor, îl sorb din priviri prin intermediul tabletei cu care îl filmează.

Ivolginsky Datsan, acasă la sfântul lor

Afară, aerul stă să dea în clocot. Trecem iar prin tot centrul până găsim o Marșutka, adică un microbuz care să ne ducă departe de Texasul ăsta butaforic, tocmai la budiști, în pustie, să nu mai văd Subway, Mac, Cola, Barber Shop și slogane scoase direct din puțul gândirii americane, cum ar fi Keep Calm and Carry On.

În Marşutka e ca-ntr-un sicriu pe roți: interiorul e tapetat cu brocart și ciucuri aurii, iar între pasageri și bancheta șoferului se află un soi de poartă ovală, împopoțonată, ca ieşirea spre o altă dimensiune.

Afară, dimensiunea e stranie. Mă teleportează în Kârgâstan, cu ani în urmă – cu drumuri de praf, Marșutka cu telescoapele duse, dealuri golașe cu aer vulcanic și, pe ele, texte făcute din piatră care se văd de la distanțe mari.

Ici-colo, risipite prin pustie ca şi cum un uriaş ar fi presărat mozarella pe un aluat de pizza, vedem localități sărmane, ale căror case mici din lemn sunt acoperite de azbociment − material cancerigen, interzis în SUA acum 40 de ani.

Valea largă e plată ca-n palmă și căldura stă strânsă în ea, cum stă și în sicriul pe roți. Frica de curent bate căldura, iar micii pasageri buriați mirosind a cartofi prăjiți se joacă concentrați pe telefoane.

Realitatea de afară există doar ca să trecem noi prin ea, înaintând lent, ca printr-o perdea de miere fierbinte.

Așa intrăm și pe poarta îngustă, ca de mănăstire bucovineană, a celui mai important complex budist nu doar al Republicii Buriate, ci din toată Federația Rusă. Locul e celebru din pricina unui sfânt pe nume Dashi-Dorzho Itigilov, care a murit în 1927 meditând şi înconjurat de discipolii săi.

Asta după ce ultimul țar îl decorase cu Ordinul Sfântului Stanislas în martie 1917, înainte ca roşiii să le facă de petrecanie albilor, care le cam făcuseră de petrecanie budiștilor.

Cu limbă de moarte, șeful budismului rusesc a poruncit să fie îngropat într-o cutie de lemn fix așa, în robă portocalie şi în poziţia clasică a lotusului. Ei bine, în ’55 și ’73, discipolii au constatat cu mirare că trupul sfântului nu putrezise, aşa că în 2002 l-au exhumat şi arătat publicului, iar de atunci, de şapte ori pe an, îl scot din nou la iveală, la mari sărbători.

Dincolo de caracterul sacru al poveștii, un specialist în medicină legală a certificat în 2004 că trupul sfântului are caracteristicile unui cadavru de 36 de ore, nu de 90 de ani.

Se pare că starea de perfectă golire a minții prin meditație ar putea fi explicaţia.

Dacă, la fel ca mine, nu te pricepi prea bine la budism, e bine să nu faci gesturi prea ample, să te miști cu smerenie printre căsuțele călugărilor, neapărat să faci un tur al complexului în sensul acelor de ceasornic și să ai buzunarul plin de mărunțiș, fiindcă nu se cuvine să învârți de roțile vieții, prezente în toate formele și culorile, fără să donezi ceva în cutiuțele de metal.

Templele sunt păzite de niște tigri fioroși care țin câte o labă pe o minge. În interior trebuie să ții brațele încrucișate și să reziști tentației de a fotografia explozia de pânze colorate care formează tavanul și statuile care te trimit cu gândul la zeitățile hinduse.

Marele templu e vizitat de o grămadă de lume. Sunt mulți ortodocși care vin aici ca la o plimbare prin parc, nu neapărat în căutarea iluminării prin golirea minții. La marile sărbători însă, faima de vindecător a sfântului lama atrage oameni din toate regiunile și de toate religiile, care stau la cozi infernale, merg în genunchi şi freacă obiecte personale de pânzele sfinte.

Oamenii, sărmanii, ar face orice numai să se vadă sănătoși.

Călătorul iese din scenă ca să urce iar în tren

Întoarcerea în Ulan Ude, unde termometrul arată +41 de grade, pare o greșeală fatală. Prezențe umane pot fi găsite doar în jurul vânzătorilor ambulanți de cvas, în magazine de suvenire unde duduie aerul condiționat și te întâmpină statui de războinici mongoli cu mutre crâncene, pe malul râului, la bălăceală, sau în jurul fântânii arteziene de lângă Operă.

Mă lipesc la umbră de o nuntă mixtă ruso-buriată și mă uit la oameni – respiră greu, dar sunt condamnați la fericire de un fotograf care îi pune să râdă și să facă cu mânuțele. Mireasa, frumoasă foc, și valul de entuziasm creat de mânuțe mișcă aerul și dau pentru o clipă iluzia răcorii.

Vasta mea plimbare printr-un cartier de case tradiționale din lemn aproape mă îngenunchează de căldură. Mă uit cu creierul lichefiat la cașcarabete de tablă și pefeleu transformate în saloane de înfrumusețare.

Mă uit la oameni care stau sub pomi și-și fac vânt cu evantaie. Mă uit la biserici cu lacăte pe ușă. Mă uit și fotografiez până îmi dau seama că nu mai văd bine de cald.

De-acum, beau cvas ca un rus get-beget, la fiecare chioșc. Mă târăsc ca o moluscă pe la umbra blocurilor, spre buticuri de cartier unde se vinde apă rece. Mă resemnez.

Înainte de mă strecura iar printre garaje, în drum spre pasarela care duce spre gară, mă uit înapoi, ca femeia lui Lot spre Sodoma. Am impresia că mutra lui Lenin îmi zâmbește pe sub mustață. O fi o halucinație din pricina deshidratării.

Cum o să fie 55 de ore în tren pe căldura asta? Chiar, de câte ore are nevoie un om ca să se lecuiască pe vecie de mers cu trenul?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€