Ucraina este cimitirul ambiției imperiale ruse

Dacă Afganistanul a dat semnalul prăbușirii URSS, Ucraina este cimitirul ambițiilor imperiale ale Federației Ruse. Vladimir Putin a pierdut deja războiul. Nu militar (încă), dar politic fără dubii.

Obiectivele politice ale invaziei nu mai pot fi atinse. Înlocuirea conducerii de la Kiev cu una obedientă față de Moscova a devenit deja o ipoteză absurdă. Chiar dacă Rusia ar ocupa capitala, deja aversiunea ucrainenilor față de ea a atins cote amețitoare. Rezistența lor îndârjită arată că preferă să moară cu arma în mână decât să fie sclavii lui Putin.

Un eventual guvern marionetă ar trebui să conducă din bunker. La orice ieșire pe stradă, ar fi necesare dispozitive de protecție impresionante spre a nu fi lichidați de populație. Vreme de cel puțin o generație, nu va fi loc de reconciliere.

Cât de realistă este ipoteza unei păci prin care Ucraina să facă importante concesii (recunoașterea anexării Crimeii, a independenței „republicilor populare” Donețk și Luhansk, demilitarizarea sau neutralitatea)?

Pe scurt, are la fel de multe șanse ca Putin la premiul Nobel pentru pace. Opinia publică ucraineană, galvanizată de rezistența eroică și radicalizată de atrocitățile și distrugerile armatei ruse, nu ar accepta niciodată asemenea cedări, chiar dacă pe moment nu poate recupera Crimeea pe calea armelor. Un armistițiu, posibil, o capitulare, nicidecum.

Și totuși, unde a fost această armată acum opt ani, când Rusia a anexat Crimeea fără să tragă un foc? Nu exista. Unele unități (faimoșii „cyborgi” de la aeroportul din Donețk) și formațiuni paramilitare (batalionul Azov, bunăoară) s-au luptat în Donbas (Donețk+Luhansk) și au reușit să păstreze sub control două treimi din teritoriul regiunii. Dar altele au dezertat.

După electroșocul din 2014, Ucraina și-a reformat din temelii sectorul apărării, cu sprijin și pe model occidental. Inclusiv România a contribuit, coordonând încă din 2015 consolidarea cyberapărării, care a rezistat foarte bine la atacul rusesc de la începutul războiului.

David îi rezistă lui Goliat, prilej pentru președintele Zelenski să mobilizeze opinia publică occidentală spre a primi sprijin militar. Și totuși, Ucraina nu luptă singură. Statele europene, SUA, Canada, trimit armament sofisticat, precum infailibilele rachetele antitanc Javelin. Până și Uniunea Europeană, pentru prima dată în istorie, acordă sprijin militar unei țări terțe.

Apoi, pentru ochi avizați, este limpede bruiajul de pe cerul Ucrainei și localizarea precisă a țintelor, semn că o (foarte) mare putere are discret grijă de un prieten aflat la nevoie. Nu în ultimul rând, comunitatea internațională a adoptat sancțiuni de o severitate fără precedent, după ani de vinovată complezență, care au transformat Rusia într-un paria global, ba i-a mai și confiscat mare parte din tezaurul de război păstrat în bănci occidentale.

Pe lângă Putin, de acest război sunt vinovați destui lideri occidentali. Lăcomia Germaniei, care a mers înainte cu gazoductul Nord Stream 2, deși destui experți din Est avertizau de ani buni că terminarea acestuia va însemna război în Ucraina, permeabilitatea Austriei la influența și capitalul rusesc sunt doar câteva dintre cauze.

Sosirea a mii de voluntari străini pentru Legiunea Internațională a Ucrainei, foarte mulți cu experiență în forțele speciale, este un alt sprijin indirect pe care comunitatea internațională îl oferă greu încercatei țări vecine.

În materie de comunicare, Ucraina are inițiativa de la bun început. Și aici, se simte mâna unor consultanți occidentali. În bătălia soft power, Ucraina câștigă fără drept de apel.

Stă oare mai bine Rusia în materie de hard power? Pe front, situația nu se prezintă deloc bine. Oricum mult mai rău decât se aștepta Kremlinul. După treisprezece zile de campanie, Rusia a cucerit un singur oraș mare: Herson. Dar și acolo civilii îi înfruntă deschis pe ocupanți. Iar armata ucraineană a distrus sau avariat la sol zeci de elicoptere lăsate neglijent pe aeroportul din apropiere. În est și în sud, ucrainenii au stabilizat frontul. Încercuirea Kievului, obiectivul principal, este departe de a reuși.

În zece zile de război, armata rusă a pierdut aproape tot creditul de care se bucura. Distruge orbește orașe, omoară civili, rade infrastructura. Cu strategii prost gândite, trimițând inutil la moarte presupuse trupe de elită (de pildă unitățile VDV), catastrofală logistică și dotări învechite, colosul militar cu picioare de lut bate ultimul cui în sicriul regimului Putin.

Un sistem corupt apărat de o armată ridicolă, asta pare fotografia la zi a Rusiei putiniste. Iar ploaia de bombe, soluție pe care a aplicat-o și în Siria, și exodul celor deja peste un milion și jumătate de refugiați, împing accelerat comunitatea internațională spre decizii de neimaginat cu câteva săptămâni în urmă.

Ideea că ar exista vreun oraș unde invadatorii să fie primiți ca eliberatori a explodat ca un balon de săpun. Chiar și în Harkov, mare centru urban rusofon, dar făcut una cu pământul de bombardamentele rusești, ostilitatea a ajuns la un nivel stratosferic. Și dacă ar cuceri toată Ucraina, Rusia nu dispune de suficiente trupe spre a controla acest vast teritoriu. Cu atât mai puțin în fața unor miliții înarmate până în dinți, pentru care vânătoarea de militari ruși a devenit sportul favorit.

„Paradoxal, Putin va intra în istorie drept cel care a cristalizat identitatea ucraineană și a favorizat un stat-națiune ucrainean. Deși diversitatea este considerabilă în Ucraina, există o incontestabilă unitate în spatele guvernului de la Kiev”, analizează politologul francez Jacques Rupnik într-un interviu pentru revista prestigioasei instituții universitare Sciences Po Paris, Émile Magazine. Rupnik remarcă și eroarea de calcul a Kremlinului, care a subestimat mobilizarea populației, după un scenariu care a adus și înfrângerea URSS în Afganistan.

În Ucraina se confruntă două viziuni antagoniste asupra națiunii: „lumea rusă” contra statului-națiune multilingv.

Lumea rusă: oricine vorbește rusă și își definește identitatea prin asta aparține poporului rus. Aceasta este teoria adoptată oficial de regimul Putin pentru a justifica ingerința în orice stat unde trăiesc comunități rusofone.

Statul-națiune multilingv: poți fi ucrainean și vorbitor nativ de rusă, apartenența la comunitatea națională se întemeiază pe teritoriu, istorie și valori comune, validate prin alegere individuală și nu impuse de la un centru îndepărtat.

Oarecum neașteptat pentru observatorii externi, viziunea imperială (adeziunea la limba rusă subordonează orice etnicitate) este infirmată în teren de adeziunea cvasi-generală a rusofonilor ucraineni la cauza Ucrainei asediate, conduse de un președinte etnic evreu vorbitor nativ de rusă.

Iar consecințele pot fi devastatoare pentru statul rus.

Militar și ideologic, Rusia imperială moare sub ochii noștri în Ucraina, acolo unde propaganda Kremlinului pretinde că s-a născut. Iar această agonie transformă radical peisajul relațiilor internaționale. Despre asta, într-un alt articol.