Turist low-cost (2). Naufragiat pe o insulă thailandeză

Voicu Bojan

Redactor

Nu orice călătorie prin lume e o mare izbândă. Mai dai şi peste ţări care nu ţi se potrivesc. Te mişti în ele, încerci să le înţelegi şi pur şi simplu nu-ţi iese.

Degeaba le ceri prietenia. După o săptămână de strădanii şi avansuri, constaţi nepotrivirea de caracter. Iar problema s-ar putea să fii chiar tu, bagajele tale culturale, prejudecăţile şi sistemul tău de valori, nu musai ţara respectivă. Ratările te învaţă, de multe ori, lecţii mai tăioase decât reuşitele.

Thailanda, săraca de ea, a ajuns, după umila mea părere, un mare clişeu. Atât de mare, încât mă tem că nu mă voi mai întoarce vreodată acolo de bună voie şi nesilit de nimeni.

Are plaje perfecte, palmieri cu maimuţe, înghesuială de oameni pe căldură sufocantă, Buddha supradimensionaţi şi poleiţi cu aur, un rege pasionat de fotografie, petreceri demente şi apusuri răpitoare, prostituate ridicol de minore şi travestiţi în exces, plus turişti cu ghiotura, mulţi dintre ei în căutare disperată de senzaţii tari, indiferent de insulă.

Iniţial, ca peste tot, au apărut mai întâi nişte folkişti cu împletituri de tip flower-power în păr. Au lălăit cântece de iubire în apus de soare şi, fumaţi bine fiind, au declarat că ţara e mai mult ca perfectă pentru idealurile lor.

Apoi au venit, în valuri, aventurierii cu niscaiva parale, transformând tărişoara după chipul şi asemănarea lor. Iar lovitura de graţie i-a dat-o turismul de tip low cost, cu promoţie, la ofertă.

Politicoşi, cetăţenii ţării s-au supus, cu o înclinare a capului şi mâinile împreunate. Contractul social s-a realizat amiabil. Voi ne daţi banii voştri occidentali, noi vă dăm senzaţiile noastre tari, orientale. Cu palmieri, masaje thailandeze şi maimuţe drept bonus, incluse în pachet.

Krabi: pescar cu plasă, aflat mereu într-un echilibru uimitor de precar.

Pleci din faţa casei cu un taxi spre aeroport, dotat cu un bagaj minimal. După o scurtă escală în Dubai, te trezeşti în Bangkok şi, de acolo, o iei încotro vrei tu, chiar şi pe insula aceea perfectă din filmul The Beach. Devii oarecum coleg de platou cu DiCaprio, chiar dacă la câţiva ani după.

E ca şi cum te-ai teleporta, aşa, mai lălăit, nu cu foarte mulţi bani, direct într-o ilustrată kitsch care conține următoarele elemente obligatorii: mare azurie, nisip alb și fin, palmieri cu umbre, o barcă de pescari tradiţională, plus o insuliţă grafică, un pic mai încolo.

Cum lumea s-a micşorat simţitor, pe biata Thailandă au acaparat-o americanii, ruşii, europenii şi, mai recent, chinezii. Bieţii de ei, nu se mai pot deplasa nicăieri fără să se autofilmeze cu un GoPro în vârf de băţ, exact aşa cum se prezenta solul de pace în faţa lui „Baiazid privind la dânsul”.

Acest nou val de turişti cu bani poate accesa te miri ce, chiar şi halucinogene de orice fel, deşi pedeapsa cu moartea pentru comercializarea drogurilor e încă în vigoare.

Nu s-a mai aplicat însă din 2004. De ce? Pentru că Thailanda, ca orice ţară unde turistul a ajuns adevăratul rege, e pe alocuri destul de coruptă, în frunte cu poliţaii ei, care preferă de multe ori comisioanele în locul justiţiei.

Bangkok e cumva unic, dar te şi poate zăpăci foarte tare. Asta dacă eşti mioritico-sensibil, ca mine.

Dacă eşti un animal de petrecere britanic, fără limită în materie de băut bere Chang în sticloanţe de 650 ml, s-ar putea să-ţi placă mult. Mai ales seara pe Khao San Road, raiul petrecăreţilor în şlapi, cu buget mic, dar elastic.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Sau în cartierele rău famate, unde trebuie să fii foarte atent, fiindcă cele mai frumoase femei din intersecţii pot fi oricând bărbați.

Krabi: mic port cu nave obosite, nu departe de un sat pescăresc.

Dacă ţi-a ajuns de înghesuială, poţi lua un autobuz spre Krabi, un oraş-port ceva mai respirabil. E un fel de rampă de lansare pentru insule cu nume gingaşe precum Koh Phi Phi, Koh Samui sau preferata mea, Koh Panghan.

Sau mai poţi adăsta câteva zile în împrejurimi, studiind plajele, cum e minunata Railay Beach, făcând plimbări prin satele pescăreşti sau degustând mâncăruri locale în pieţe, unde se găteşte foarte bine, proaspăt, pe loc.

M-am împrietenit pe rând cu un frizer bătrân care, râzând întruna, m-a tuns oribil, şi cu un bucătar foarte dedicat, care se jura că putea combina în 52 de reţete diferite cele 12 ingrediente aduse de nevastă-sa pe o bicicletă.

După ce te-ai lămurit că diferenţele dintre reţetele bucătarului sunt sesizabile doar pentru un profesionist ca el, o poţi tăia de pe continent fără regrete, în căutarea plajei perfecte de pe insula perfectă.

E timpul să-ţi faci loc într-o vedere minunată, bună de trimis prietenilor, ca să stârneşti invidie.

Railay Beach – o plajă nu departe de Krabi, pe care se ajunge cu bărci tradiţionale. Pe stânci sunt bătute trasee de căţărat.

Deşi există o mulţime de insule fabuloase şi în Marea Andaman, pe coasta de vest, insula aceasta e de găsit înspre est, în Golful Thailandei, cam la vreo 4 ore de mers cu vaporul plecând din Surat Thani.

De cum pui piciorul pe Koh Panghan, te şi atacă rechinii taxiurilor. Cel mai bine e să faci pe nepăsătorul, amânând negocierea, sorbind un suc rece la umbră, cu ochii mijiţi la marea nefiresc de azurie.

Şi ai face bine să te gândeşti: o iei la pas pe căldura amiezii sau te laşi jecmănit? N-ai cum să câştigi o negociere pe o insulă paradisiacă, cu un număr limitat de taximetrişti şi un număr nelimitat de fraieri.

Insula e ca o pizza împărţită în cinci felii: una zgomotoasă, unde e centrul comercial şi portul, una chill de tot, cu palmieri şi mare translucidă, una dedicată celebrei petreceri Full Moon Party, una umilă, cu săteni pescari şi pieţe unde se găteşte tradiţional, şi una mai sălbatică, cu trasee marcate, cascade şi peşteri.

Am ales zona 5, din nord-vest, cea chill de tot. Plaja se cheamă Haad Yao. Dacă stai într-un bungalou care are şi un hamac pe terasă, adică la vreo 12 metri de plajă, nu prea ai ce să ceri în plus de viaţă.

Trebuie doar să faci exerciţii de obişnuire cu paradisul: înoți, te tăvălești în nisip ca un papanaş în pesmet şi zaci la soare, în gânduri uşoare şi zglobii. Totul, vreme de câteva zile.

Mic dejun cu orez şi bebeluş fericit într-un sat pescăresc.

Apoi, da, când duşmanul binelui a devenit „mai binele”, poţi închiria o motoretă şi explora insula, felie cu felie.

Odată ajuns în Malibu Beach, nu mai ai nimic de adăugat noţiunii de plajă perfectă. Tot ce trebuie să faci e să o reţii în toate detaliile şi aspectele ei, cu palmieri cu tot, arbuşti ornamentali şi hamace all inclusive.

Când o să-ţi fie rău, s-ar putea ca imaginea asta să te ajute mai mult ca aripa primită în dar de la regina albinelor.

După ce abuzezi motoreta sus-jos pe dealurile care se cheamă Devil’s Road, ajungi în zona fierbinte a insulei. Haad Rin Beach e locul marelui dezmăţ, care are loc nu doar o dată pe lună, de Full Moon Party, ci aproape tot timpul.

(Internetul e plin de imagini, filmuleţe şi documentare. Aveţi aici unul axat pe probleme de mediu, din care vă puteţi face o idee despre cât de mare şi de neoprit a devenit petrecerea rave.)

Acolo îi poţi întâlni la un loc pe toţi neadaptaţii lumii, toţi tunaţii, tatuaţii şi prăjiţii. Sărmanele mame îi aşteaptă acasă, la o supă caldă, întrebându-se ce-or fi descoperit copilaşii lor pe insula aia.

Cam unu din cinci o să-ţi înceapă povestea lui cam aşa: „Acum 8 luni, am venit în Koh Panghan pentru 4 zile. Şi încă nu ştiu când o să plec”. Petrecerea a luat insula în stăpânire şi nimeni nu mai poate face nimic.

Koh Panghan: Malibu Beach, un loc numai bun să ți-l amintești când aştepţi pe hol, la dentist.

E greu de plecat din Insula Plăcerilor, unde, cocoțat pe faleză, în barul Amsterdam, poți admira cel mai frumos apus de soare din lume (după cel din Manzanillo, Cuba).

Apoi încep başii, intră în scenă DJ-ii, vopseaua fluorescentă întinsă direct pe piele şi ritmurile de house, musai cu mânuţele ridicate pe sus.

Alcoolul se vinde în găletuşe de plastic, cu amestecurile gata pregătite, şi se bea cum e mai rău – cu paiul. Iar restul se completează cu tot felul de droguri de club sau cu mushroom shakes. Până la răsăritul soarelui.

Apoi iar, de la capăt. Normal, după ce ai încărcat deja un filmuleţ haios pe youtube, pentru prieteni.

Dimineaţa, pe Haad Rin Beach, corpurile eşuate pe nisip printre găletuşe roşii şi doze goale de bere mărturisesc despre încă o petrecere pe cinste.

În mare, peştişori năuciţi înoată printre paie de plastic. Degeaba corpul mai vrea să ia o pauză, să se întoarcă într-o lume normală. Capul nu-l lasă.

„Mai rămâi. Mâine o să fie Half Moon Party, va fi frumos. Până atunci, fuga la ATM să mai scoţi nişte parale, să înoţi un pic ca să-ţi revii și să o poţi lua de la capăt”.

Insulele paradisiace transformate în insule de party au o tristeţe a lor. Nu trebuie să vezi multe ca să te lămureşti. Ajunge una.

La plecare, nici nu merită să mai încerci vreo negociere cu taximetriştii. O iei la pas spre port, pe căldură, fără să priveşti înapoi. Ştii că n-o să te mai întorci niciodată.

Au trecut 9 ani şi, uite, rezist. Full Moon Party, însă, continuă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€