Turist low-cost (1). Dacă e miercuri, e Barcelona

Voicu Bojan

Redactor

Odată cu inventarea zborurilor low-cost s-a născut o nouă modă: aşa-numitul „turism de weekend”. Doar că sfârşitul de săptămână nu ține cât crede clientul, ci cât decide zburatul ieftin, dus-întors.

În ultima vreme, am reuşit să petrec două astfel de mini-vacanţe – recunosc, un pic confuze: una de joi până marţi, în Germania, alta de miercuri până duminică, în Spania.

Ca un papanaş călduţ cu brânză de vaci, m-am lăsat tăvălit în pesmetul cu zahăr şi coajă rasă de lămâie al celui de pe urmă „final de săptămână” tocmai la Barcelona, la numai două ore şi jumătate depărtare de lumea dezlănţuită a proaspetelor alegeri, a coşmarului mineriadelor, precum şi a imprevizibilelor ploi româneşti – aproape la fel de frecvente precum legile trecute tacit prin Parlament.

La fel cum trece, fluierând, viermele prin măr: fără ca livada să i se poată împotrivi în vreun fel.

Ajuns la Barcelona, m-am adăugat celor aproximativ 10 milioane de turişti anual, făcând democratic şi cuminte aproape „tot ce se face”, exact ca un invitat oarecare la un botez obligatoriu. (După ce ai trecut cu bine de ritualul dedicat micului creştin, destinul ţi se va oglindi în delirul tradiționalelor aperitive aşezate înaintea ta. Neputându-le evita, schimba sau refuza, le vei înghiţi, cu nodurile aferente, în virtutea faptului că „aşa se face”.)

Precizez că în această serie de articole, atât de low-cost încât sunt gratis, voi combina experienţa proprie cu trimiteri, sfaturi şi fotografii împrumutate de la alţi tovarăşi călători. Cum ar fi acesta, cu o colecție de poze frumoase.

Ca să nu mă las acaparat de valul turistic masiv cât un tsunami, am ales să-mi păstrez o minimă demnitate vizuală. Mi-am ocupat majoritatea timpului cu observarea lumii în fotografii pătrate, alb-negru.

Pentru unii privitori, cum ar fi soţia mea, aceste imagini au un aer uşor depresiv. Pentru mine însă, ele nu reprezintă altceva decât o perspectivă uşor diferită asupra lumii în care m-am mişcat, o dovadă de luciditate.

Deci, pe scurt, ce poţi face ca turist low-cost în capitala Cataloniei? O grămadă de lucruri. Barcelona e prietenoasă şi ofertantă din multe puncte de vedere: gastronomie, arhitectură, cultură, plaje, muzică, viaţă de stradă sau terase, totul depinde de starea în care te afli.

Dacă mergi însoţit de prieteni, se va întâmpla foarte rar să vă doriţi exact aceleaşi lucruri, să aveţi acelaşi ritm în a contempla lumea. De aceea, descoperirea unui oraş în grupuri cât se poate de mici pare a fi opţiunea ideală. În plus, aveţi ce împărtăşi la sfârşitul zilei.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Aici găsești nu doar imagini, ci și sfaturi practice, cum ar fi să fii atent la hoți și cum să sari din taxi în taxi. Ceea ce nu recomand, că e scump.

Barcelona s-a reinventat din temelii odată cu Jocurile Olimpice din 1992. Până atunci, era vizitată, anual, de trei-patru sute de mii de turişti.

Numărul lor a ajuns azi la o cifră de-a dreptul industrială: zece milioane, din care patru cotizează obligatoriu la ambiţioasa finalizare a catedralei La Sagrada Familia, programată pe 10 iunie 2026, la exact 100 de ani de la moartea tragică, în accident de tramvai, a celebrului său arhitect – Antoni Gaudí.

De ce merită văzută catedrala sau cum a corelat autorul observarea atentă a naturii cu forme arhitecturale organice, topite pe o combinaţie de gotic şi modernism, reprezintă o discuţie prea lungă.

Cert e că, la un buget anual de peste 25 de milioane de euro, construcţia începută în 1882 se află acum în linie dreaptă. Şi cum ea este epicentrul uraganului turistic al oraşului, există tot interesul ca autorităţile să-şi ţină promisiunea.

Opţiunile pe care le ai pentru vizitarea catedralei sunt: privitul atent al sutelor de vederi de pe la chioşcuri, statul la o lungă coadă sau programarea dinainte a unui tur ghidat. Prima opţiune e cea mai ieftină, iar ultima, ceva mai scumpă.

Ca să înţelegi însă viziunea lui Gaudí, despre care, la festivitatea de absolvire, nimeni nu putea preciza dacă era un nebun sau un geniu, merită văzută Casa Milà, popular numită La Pedrera (1906-1912). E o lucrare exemplară, un muzeu viu, vechi de peste 100 de ani.

La Pedrera e un vast poem din piatră vălurită, feronerie frenetică şi zeci de alte detalii surprinzătoare, vizitabilă contra a 20,5 euro de persoană, asta dacă nu cumva vrei un tur de noapte, mai misterios, cu 34 euro.

Cu aceşti bani şi o poveste frumoasă şoptită în căştile din urechi, poţi să-ţi faci o mică idee despre viziunea unică a omului pe care, azi, nimeni nu-l mai consideră altceva decât un geniu al ergonomiei şi al formelor naturale transpuse în piatră, gresie, faianţă, cărămidă sau metal.

Casa este încă locuită şi funcţională, însă terasa, subsolul şi câteva apartamente pot fi vizitate. Riscuri? Să nimereşti cu 8 turişti chinezi într-un lift mic, vorbind toţi deodată, tare.

Mai sunt multe spaţii deschise şi case care pot fi vizitate, cum ar fi Casa Batlló sau Parcul Güell. Practic, îi poţi dedica zile întregi lui Gaudí, dacă eşti pasionat de arhitectură.

Dar, ca să nu ai senzaţia uşor sufocantă că aproape toată Barcelona e sinonimă cu Gaudí, trebuie să schimbi ceva.

O alternativă tentantă pentru turistul zăpăcit de geniul care considera arhitectura o formă de artă totală este plimbarea pe acoperişul deschis al unui autobuz, contra a 28 de euro (nu am servit).

Există două rute: una roşie, ceva mai interesantă, una albastră, mai spălăcită, dar având ca punct culminant o scurtă închinare la Camp Nou, templul echipei FC Barcelona.

Iluzia e că vezi multe lucruri de sus, într-un timp relativ scurt, că poţi sta jos în timp ce mergi, însă faptul că eşti plimbat în soare, ca un animal exotic într-un soi de cuşcă mobilă, şi arătat oraşului, făcând aceleaşi poze ca toată lumea, e un hap mai greu de înghiţit.

Depinde, cum spuneam, de starea bugetară şi de oboseala în care te afli. Un top rapid al obiectivelor, aici.

Dacă eşti cu chef de umblat, o rătăcire benevolă pe străduţele din Cartierul Gotic şi cel evreiesc poate fi o mică revelaţie: au un aer medieval, cu accente uşor hipstereşti.

Găseşti biserici din piatră, clădiri cu arhitectură barocă, străzi înguste şi răcoroase, cu rufe întinse din care îţi poate picura un strop de apă pe gât, la fel cum poţi da peste terase minuscule, magazine de designer sau buticuri specifice, cum ar fi cel cu aparate de fotografiat Lomo sau Diana, pentru cunoscători.

Şi, da, după fiecare colţ poţi da peste cântăreţi de flamenco foarte buni, acordeonişti jalnici, cântăreţi la liră ceva mai lirici, la fel cum poţi da peste sesiuni foto de nuntă sau de modă. Cert e că poţi pierde lejer o felie bună din zi pe acolo, fără să ai vreo clipă senzaţia că ai pierdut vremea.

Dacă vrei să faci o baie de mulţime mai glorioasă decât avea parte Ion Iliescu în anii ’90, când problema naţională era Jos Coposu!, trebuie să încerci La Rambla, un fel de corso mare, lat, isteric şi fascinant, pornind din Piaţa Catalunya şi terminându-se după vreun kilometru şi jumătate la statuia lui Cristofor Columb de la intrarea în port.

Statuia e străjuită de nişte lei uriaşi din fontă. Turiştii, convinşi că lumea le aparţine în totalitate şi că ea trebuie luată în posesie prin fotografiere, ţin cu orice preţ, şi cu orice risc, să se caţere pe dânşii. Nu degeaba s-au consemnat deja 49 de morţi din pricina selfiurilor, 19 dintre ele având loc în Mumbai, unul dintre oraşele mele de suflet.

Poate e important de amintit că poetul Federico Garcia Lorca visa La Rambla ca pe o stradă ce nu ar trebui să se termine niciodată. Degustări de vin, festivaluri de mâncare, muzică, cerşetori, hoţi de buzunare şi propuneri indecente, toate se pot întâmpla pe această stradă.

Pe la mijlocul ei, pe dreapta, merită să riști o pauză în labirintul vast al unei piețe unde poţi găsi orice, de la zeci de tipuri de jamón maturat la fructe de mare sau mirodenii orientale. Poţi găsi până şi un cerşetor britanic din Leeds, mirosind a bere de la 3 metri și jurându-se că moare de foame.

Dacă simţi că îţi tremură genunchii şi îţi vine să te întinzi pe o bordură, poţi închiria o bicicletă, fiindcă oraşul, cu parcurile lui multe, portul şi bulevardele largi, cu piste interminabile, te invită să îl parcurgi pedalând.

Doar că de pe bicicletă nu prea poţi căsca ochii la detalii de feronerie, la diferenţele dintre stilul maur şi art nouveau sau la modele de obloane din lemn, fiindcă rişti să te dai peste cap sau să calci vreun căţel cu lesa prea lungă.

Spectacolul din port e foarte bun în lumina de asfinţit. La fel şi mâncătoriile din Barceloneta. Sfatul meu e să te plimbi mai întâi amuşinând, făcând o mică cercetare de piaţă a teraselor înşirate ca pe sfoară. Nu va fi uşor să înţelegi ce înseamnă cuvântul tapas, care e atât de specific, încât poate însemna aproape orice. (Detalii, aici.)

Foamea trebuie corelată cu spaţiul, cu mirosurile, cu oferta de privelişte a locului şi, bineînţeles, cu preţurile. Undeva între 12-16 euro ar trebui să găsești un meniu echilibrat şi specific, cu tapas, jamón cu pepene galben, peşte proaspăt sau fructe de mare, în care poate fi inclus un pahar de sangria şi un mic desert. Adevărul, confirmat de prietenii mei mai gurmanzi, este că e greu să mănânci prost în Barcelona.

Din punct de vedere al deplasării, metroul e ideal. Tocmai serbează 90 de ani de la deschiderea primei linii. Dar merg la fel de bine tramvaiul sau autobuzul.

Dacă ai o maşină închiriată, merită să ieşi din oraş, măcar o zi sau două spre Sitges, Girona, Torres sau Tarragona. Vei descoperi mici oraşe medievale cu o atmosferă relaxată, podgorii, plaje şi bere Estrella din pahare îngheţate.

Iar soarele e la el acasă, mai mereu. La început de iunie, apa mării pare rece doar dacă intri progresiv. Trebuie să te arunci şi să înoţi cât mai departe în larg, indiferent de (low) cost.

Iar dacă vrei cumva să afli ce alte lucruri gratis mai poți face în acest oraș savuros, încearcă aici.

Pe plaja din Tarragona, Kitty nu se poate decide: o baie sau o bere pe terasa din stânga, care nu se vede? Cert e că în Mediterana nu am dat de ea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€