Tor-tura. Cum să arzi 20.000 de calorii pe zi

Valentin Șchiopu

Redactor

Discuția are loc în incinta unei cofetării, o cameră de tortură. Niște torturi uriașe propun valori incontrolabile ale glicemiei.

Viorica Henry (41 de ani) și Adrian Toma (45 de ani) refac cu buricele degetelor, pe o hartă, un traseu pe care l-au parcurs la jumătatea lunii septembrie.

Pipăie o succesiune de vârfuri, un fel de electrocardiogramă a Alpilor, ca și cum ar încerca să se asigure că au trăit aievea unul dintre cele mai complicate ultramaratonuri montane din lume, Tor des Géants.

330 de kilometri de trail running (alergare pe potecă) prin masivele Mont Blanc, Monte Cervino, Monte Rosa și Gran Paradiso – care dau, cumulat, o amețitoare diferență de nivel, peste 24.000 de metri, cam cât trei urcări pe Everest.

Limita de timp: 150 de ore!

Adi și Vio au terminat pe locurile 97, respectiv 98, după 120 de ore și aproape 10 minute. Au plecat din localitatea italiană Courmayeur duminică, 11 septembrie, la ora 10, și s-au întors în același punct, după un tur al Văii Aosta, vineri, 16 septembrie, fix la ora 10.09.

La capătul unei călătorii fabuloase, cu 30 de lacuri alpine, 25 de munți de peste 2.000 de metri și două parcuri naturale – circuit în care și-au descoperit resurse incredibile și au traversat toate stările fizice și emoționale posibile –, Adi și Vio au trecut linia de sosire cu brațele ridicate.

S-au dat jos din acest rollercoaster-ul alpin fără balastul de angoase cu care plecaseră la drum. Aflând ceva neprețuit despre ei înșiși.

Momentul în care Viorica Henry și Adrian Toma au trecut linia de sosire. Foto: Arhiva personală

„Stăteam în spatele tău și eram absolut îngrozit”

Acum, ajunși acasă, Adi și Vio povestesc relaxat despre cel mai dificil moment din Alpi. S-a întâmplat pe coborârea de pe Col Lassoney, în a treia noapte.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

(Dormiseră până atunci doar 20 de minute, după 24 de ore de la startul concursului, înainte de urcarea de la Eaux Rousses la Col Loson – 3.299 de metri, cea mai dificilă din întreg traseul: o diferență de nivel de aproape 1.900 de metri pe aproximativ 12 kilometri.)

Pe Col Lassoney, Viorica a cedat. Trebuia să doarmă imediat, dar refugiul era încă departe. Cei doi kilometri până la punctul de control au fost un infern. I-au parcurs în două ore!

„– Era frig și noapte și nu ne puteam opri, că înghețam imediat… Și am încercat să merg așa, ca un zombie. Adi se mira că nu m-am accidentat.

– Umblai efectiv ca păpușile alea legate cu sfori. Atârnă și zboară picioarele pe sub ele. O marionetă, nu e niciun fel de exagerare. Stăteam în spatele tău și eram absolut îngrozit. Picioarele nu erau controlate de tine și, ca printr-o minune, reușeai să pășești corect.

– Încercam să controlez…

– Avea o frontală, bateriile i se terminaseră, era așa o beznă în fața ei… Eu o întrebam siderat – «Vio, tu vezi ceva?» «Da, cum să nu!» Îmi dădeam frontala la o parte și era beznă totală, nu se vedea nimic, nimic, nimic. «Vio, totuși, nu ar trebui să…» «Nu, că eu văd, că nu știu ce». Și atunci am zis: «Vio, dragă, dacă tu nu-ți schimbi bateriile de la frontală, eu aici mă opresc și nu mai fac nici măcar un pas mai departe».

– Poate că dezvoltasem niște capacități uimitoare de a vedea pe întuneric…

– Cu siguranță aveai niște capacități paranormale dacă tu puteai vedea ceva și dacă tu puteai umbla în condițiile acelea. Și atunci și-a schimbat frontala, s-a rezolvat cu lumina, dar picioarele tot nu răspundeau la comenzi…

– Acum îmi vine să râd, dar atunci…

– Terenul era cu smocuri, cu pietre și gropi. E o minune că nu și-a rupt piciorul, dar nu aveam ce face. Nu ne puteam opri, că înghețam naibii.

– Am fi avut nevoie de 10 minute de somn.

– Am încercat, dar nu se putea. După 3 minute, tremuram incontrolabil. Nu se putea, nu se putea. Și am mers în stilul ăsta până la următorul refugiu. Doi kilometri în două ore, deci un fel de târâș. Da, pot spune că fizic eram OK, dar în momentul în care neuronul pleacă… ești o marionetă. Și, foarte interesant, la următorul punct de control a pus capul pe masă și a «leșinat». A ieșit unul dintre voluntari și mi-a zis: «Ah, păi la cum doarme, numai mâine se mai trezește». Ei, ghici ce, după 11 minute pe ceas, s-a ridicat, fără alarmă, fără nimic, a deschis ochii și a zis: «Hai să plecăm!» Astea sunt niște minuni…

– Am zis că sunt eu vitează și pot controla tot doar cu puterea voinței. Dar trebuie să asculți de corp, să-i oferi un răgaz. Nu mi-am dat seama! M-am supraestimat puțin. Când am ajuns acolo, sus, s-a stins becul și am mers până la refugiu ca un somnambul. Noroc că erai tu bine. Dacă ne lovea pe amândoi, era grav.

– Odată ce te-ai focalizat că vrei să faci un lucru, creierul te va ajuta cu absolut tot ceea ce poate. Dar el are nevoie, din când în când, de pauza asta. Pui ceasul la o jumătate de oră, să te trezești? Nu! Dacă el și-a revenit după 15 minute, pac, ți se deschid ochii. Și mergi mai departe. E miraculos! Din punctul nostru de vedere e inexplicabil, dar am constatat că se întâmplă. E de neînțeles ca după trei nopți nedormite să închizi ochii, iar după 11 minute de somn să te pui iarăși în mișcare. Go!”

Repaus la refugiul Grand Tournalin (cota 2.600). Foto: Adrian Toma

Despre ce este Tor des Géants

Tor des Géants (TDG) e un ultramaraton montan care are loc anual, în septembrie, în Valea Aosta – regiune semi-autonomă din nord-vestul Italiei.

Lungimea traseului este de 330 de kilometri, care trebuie parcurși în mai puțin de 150 de ore. La ediția din acest an s-au înscris 828 de concurenți, dar numai 765 au plecat finalmente în cursă. 446 dintre ei au terminat-o.

Viorica Henry a concurat pentru Republica Moldova, în timp ce Adrian Toma, Adrian Grigore, Daniel Mușat și Tibi Ușeriu au reprezentat România.

Ultimul a abandonat la kilometrul 65 din cauza unui blocaj renal. Și-a trimis apoi oamenii din echipă să-i ajute pe Viorica Henry și pe Adrian Toma.

Există sportivi care au asemenea echipe de sprijin, chiar și pacemakers, care-i însoțesc în timpul alergărilor pentru a-i ajuta să țină ritmul.

Taxa de înscriere la Turul Giganților e de 550 de euro, dar cheltuielile totale de participare se apropie de 2.000 de euro. Oricine poate aplica, chiar și cei cu un palmares zero la competițiile de profil.

Poză de grup cu alergătorii care au reușit să termine TDG în 2016.

Fiecărei țări i se acordă două locuri din oficiu. Dacă nu se ocupă, sunt redistribuite. Așa s-a ajuns ca România să beneficieze în acest an de patru locuri, iar participanții au fost desemnați prin tragere la sorți.

Organizatorii oferă fiecărui concurent o geantă galbenă în care acesta își pune tot ce crede că îl va ajuta să termine cursa, în principal haine și încălțăminte de rezervă.

Gențile galbene îi așteaptă pe alergători la fiecare dintre cele șase Base Vita, punctele mari de control.

Acestea se află la o distanță de 40-50 de kilometri unul de altul și împart traseul în șapte tronsoane. Aici, concurenții au la dispoziție dușuri, mâncare caldă și paturi de campanie, sunt ajutați de medici și maseuri și au acces la gențile galbene.

Punctele de control intermediare sunt cabane sau refugii montane, între acestea fiind o distanță între 5 și 10 kilometri.

Traseul este împărțit în șapte etape. Startul fiecăreia are loc dintr-un oraș aflat în vale, la o altitudine de 300-800 de metri, urmând o ascensiune extrem de dificilă (Col Entrelor – 3.002 metri, Col Loson – 3.299 de metri, Col Malatra – 2.936 de metri sunt câteva exemple.)

Concurenții obișnuiesc să glumească spunând că obligativitatea unui examen psihologic le-ar aduce tuturor descalificarea. Sunt 2.000 de voluntari implicați în „nebunia” din Alpi, iar câștigătorii nu primesc premii în bani.

Conform hărților de tracking din zonă, traseul Turului este parcurs, în mod normal, într-o lună. Primii 18 clasați din 2016 au scos timpi mai mici de 100 de ore!

Adrian Toma și Viorica Henry au ajuns în Alpi cu câteva zile înainte de startul competiției, pentru aclimatizare. Respirau cu dificultate la peste 2.500 de metri, iar durerile de cap nu i-au slăbit în primele zile.

Vio a rămas și fără deodorant, după ce, din cauza presiunii, i-a sărit pur și simplu biluța de la roll-on.

Consumul energetic în timpul cursei e undeva la 20.000 de calorii pe zi.

Foto: Tor des Géants – Facebook

Trei ore dormite în trei nopți

În viața de zi cu zi, Adrian Toma are o firmă de IT. Își petrece câte opt-nouă ore la birou: clienți, telefoane, e-mailuri.

Când termină, „își desfundă capul alergând”. A ajuns la a treia participare consecutivă în Turul Giganților (în 2015, cursa a fost întreruptă din cauza condițiilor meteo).

Viorica vrea să pună la punct o afacere cu obiecte artizanale. A bifat a doua prezență pe cățărările halucinante din Alpi.

Adrian Toma spune că, acasă, ar suferi teribil dacă ar dormi, să zicem, doar șase ore în loc de șapte, pe noapte. În TDG însă, se produce o metamorfoză incredibilă.

În primele trei nopți ale cursei, porția lor de somn a fost, per total, undeva sub trei ore! Câștigătorul din acest an, un italian care a terminat cursa în 75 de ore și 10 minute, a declarat că nu a dormit deloc.

„Dacă nu dorm suficient în viața de zi cu zi, sunt terminat, groggy, buimac de cap și nu știu cum mă cheamă. Iar în Tor des Géants, după 20 de minute de somn se aprind becurile și neuronul zice: «Hai, frate, că avem o treabă!» Nu pot să explic: adrenalină, focalizare…? Mintea a înțeles că vrei ceva, i-ai cerut-o și te ajută.

Mintea chiar te ajută cu tot ce poate ea, trebuie doar să n-o încurci. Și unul dintre lucrurile pe care le poți face ca s-o încurci este să dai tot ce poți, să arzi repede, să te lași antrenat într-o cursă cu ceilalți, să te lupți cu traseul.

Lupta înseamnă că mintea îți va spune: «OK, hai să ajungem repede la finiș», și asta înseamnă că vei ignora ceea ce îți spune corpul. Poți să faci asta 20, poate 50 de kilometri, dar nu cinci nopți. Am mers constant și uite că am intrat în primii 100. Prin luptă nu câștigi nimic, ci doar consumi energie.

Corpul are o inteligență a lui, știe să-și genereze energie într-un anumit ritm, știe să se refacă. Am tras concluzia că halucinațiile la care am ajuns noi în a treia noapte sunt o soluție găsită de un creier, de o minte obosită, care vede că – «bă, nebunul ăsta nu mă duce să dorm, OK, hai să fac ceva».

Și atunci noi am presupus că halucinațiile reprezintă visele pe care noi le avem în timp ce dormim. Medicii spun că, în momentul în care visăm, sunt anumite unde în cap și că asta-i foarte liniștitor, și atunci organismul se odihnește foarte puternic.

Nu știu dacă e adevărat, dar bănuiesc că creierul a găsit o soluție să doarmă în timp ce alergi. Și de aceea vedem chestii, halucinații”, explică Adi.

În acest an, Vio și Adi au avut parte de o vedenie comună. Se aflau într-un sat din zona Pontboset, pe coborârea spre Donnas. Din întuneric, sprijinită de un gard, sub o flamură, îi privea o femeie.

Nu era nimic suprinzător: mulți localnici rămân noaptea târziu pe străzi pentru a-i încuraja pe temerarii din Tor des Géants. Asta când nu-i îmbie cu sucuri proaspete și prăjituri de casă.

Când Adi a clipit, femeia a dispărut. „Bun, începe distracția”, și-a spus. După câteva secunde, Vio a confirmat: „Tomiță, am văzut o femeie și nu mai e! Cred că încep să halucinez”.

Au confruntat semnalmentele: „Șatenă, cu părul așa, sub steagul acela, lângă zid. Ea e!”

În a treia noapte ajungi la halucinații

Din prima sa incursiune în Turul Giganților, Toma a adunat o colecție de halucinații. La un moment dat, în inima Alpilor, a zărit un apaș cu părul negru ca pana corbului. Mai lipsea doar Old Shatterhand.

Alerga spre creastă, în spatele unei sportive americane, și a accelerat pentru a-i împărtăși surpriza: „Winnetou ne așteaptă!” Putea să jure că totul e real și că apașul nu are cum să fie o plăsmuire a imaginației lui. După ce a mai făcut câțiva pași, indianul s-a volatilizat.

Altădată, a apărut Pufi, un câine pe care-l hrănea undeva la țară, lângă Cluj. A fost momentul în care Adi a înțeles că e mai bine să privească fix în potecă.

„Am zis: «Lăsați-mă, e clară treaba, a venit și Pufi aici în Alpi». Nu mai eram speriat, am înțeles că sunt halucinații, că nu sunt periculoase, dar eram puțin supărat că nu stăteau să povestească cu mine. «OK, frate, îmi apari în față, eu te și salut, te întreb de sănătate, nu poți să-mi zici și tu ceva?» E o chestiune de politețe.

Eram, într-un fel, supărat pe propria mea halucinație: de ce nu merge un pas înainte, să povestim puțin?

Sperăm ca, la nivelul următor, halucinațiile să și povestească cu noi. Sunt și persoane care se sperie, care au halucinații nasoale. Oameni care au stat toată noaptea ascunși după o piatră, crezând că-i urmărește cineva care vrea să le facă rău.

Din experiență am văzut că prima noapte trece ușor, iar a doua un pic mai greu, dacă depășești momentul. Ei bine, în a treia noapte ajungi la halucinații și chiar dacă, vorba lui Vio, fizic poți, ești practic handicapat, pentru că e disociat capul de corp.

Te deplasezi cu un kilometru la oră, ca o frunză pe apă bătută de vânt. N-ai control asupra propriilor puteri chiar și dacă le ai.”

Adrian Toma, pe Col de Nannax. Foto: Arhiva personală

La Turul din 2014, Adrian Toma și-a luxat glezna pe la kilometrul 220. N-a vrut să accepte ideea că a renunța e o opțiune corectă atunci când durerea e insuportabilă.

Își amintește calvarul prin care a trecut. Piciorul i s-a umflat, dar a continuat să meargă. Nu mai putea alerga, iar la punctele de control îi evita pe medicii competiției, pentru a nu fi descalificat.

În 2013, un sportiv grec ajunsese pe Col Malatra, ultima ascensiune din Tor des Géants. Mai avea de coborât 20 de kilometri. Organizatorii l-au oprit când au sesizat că are probleme medicale. Un elicopter l-a dus la baza muntelui.

Adi Toma n-a renunțat și a terminat cursa în timp util. Și-a povestit reușita într-un jurnal al aventurii trăite în urmă cu doi ani.

Tor des Géants, cu glezna luxată. Jurnalul lui Adrian Toma din 2014

„Din păcate, ce bănuiam avea să se întâmple. Ultima urcare pe Col Malatra e absolut ucigătoare, extrem de abruptă, așa că glezna cedează fără preaviz. Mă trezesc în vârf cu glezna praf, având încă 17 kilometri până la finiș, numai coborâre.

Toți erau fericiți că mai este numai coborâre, dar pentru mine era cel mai cumplit coșmar.

După luxație am tot făcut calcule să văd cu ce viteză merg, ca să pot estima în cât timp ajung la punctul următor de control, iar concluzia a fost că pe plat și pe urcare scot o medie de aproximativ 2,4 km/h, iar pe coborâre scot maximum 1 km/h, deci absolut catastrofal.

Iar cum din Col Malatra mai aveam 17 kilometri numai de coborâre, până la final, iar timpul rămas era de 15 ore și un strop, concluzia era că nu am cum să ajung în timp util la final dacă nu fac ceva.

Am decis să rămân optimist până la primul refugiu și acolo să iau o decizie. Avansam extrem de greu, durea deja îngrozitor glezna, atât de tare încât de multe ori m-am oprit să mă uit dacă nu cumva era ruptă, atât de tare mă durea.

Mă opream și mângâiam zona ca să văd dacă e întreagă sau nu.

Odată ajuns la refugiu constat că sunt și rupt în gură de somn, așa că trebuie neapărat să dorm puțin, ca să scap de gândurile negre. Mai erau doar 12 kilometri până la final și trebuia să găsesc o soluție.

Dorm 45 de minute întins pe o poliță de lemn, nici nu sesizez că e tare ca dracu’, iar după ce mă trezesc stau și cuget ce să fac. Mai am cam 10 ore până la timpul limită și cam 12 kilometri, deci nu mă încadrez dacă merg cum am mers până acum.

Trebuie să cresc viteza. În același timp, durea atât de tare, încât nu-mi convenea deloc să știu că o să suport durerea aia timp de încă 10 ore.
Dacă tragi linie, o singură soluție iese la socoteală: trebuia să o iau la fugă.

Astfel, terminam în vreo 5 ore, scăpam repede de probleme, dar… trebuia să văd cum fac să trec peste durerile care, în mod evident, urmau să fie… să zicem, neplăcute…

Col Entrelor (3.002 metri), în septembrie 2014. Foto: Enrico Romanzi

Ei bine, cei care au alergat cu mine știu teoria mea – «totul e în capul tău». Pe scurt, niciun gând din capul nostru nu e real. E pus acolo de cineva, fie de noi, fie de altcineva. Odată ce înțelegi lucrul ăsta, poți să decizi ce gând lași în cap și pe care-l elimini.

Pare ciudat, dar treaba asta funcționează. Atâta doar că nu încercasem niciodată să-l pun în practică pentru a elimina niște dureri care, în mod normal, te fac să pici jos. Dar altă soluție nu era, așa că nu aveam decât să încerc.

Ce a urmat nu prea poate fi povestit. Sper să nu mai fie cazul niciodată să mai trec prin așa ceva. Ținând cont că am terminat la ora 7 dimineața, putem deduce că am reușit. Da, teoria a funcționat și pentru durerile acelea monstruoase.

Am alergat cele 5 ore repetând în cap fraza: «Durerea asta nu există, e doar în capul meu». După vreo 40 de minute, am simțit cum intensitatea ei începe să se reducă. Am reușit să mă detașez de durere.

Treptat, am început să o percep ca fiind departe de mine și în final să o ignor. A fost incredibilă senzația de control. Totuși, sper să nu mai fie cazul să încerc așa ceva.

Putem orice, dacă ne dorim cu adevărat, dacă ne punem întreaga noastră voință în joc. Nu există limite. Limitele sunt niște idei în capul nostru și, ați ghicit, orice e în capul nostru poate fi eliminat și înlocuit cu altceva mai bun, mai luminos, mai măreț.

Când am ajuns la linia de finiș s-a făcut dintr-odată liniște în jur. Stăteam acolo de parcă adormise întreg universul. O mie de ani aș fi putut sta acolo. Era perfect. Dar mi s-a făcut foame și am plecat ? „

Să nu devină o povară

Adi și Vio se cunosc de trei ani. Faptul că la maratonurile montane din țară scoteau aproximativ aceiași timpi și aveau cam același ritm de alergare i-a determinat să se antreneze în tandem.

Au stabilit ca în acest an să participe la Tor des Géants împreună, dar să facă echipă doar atâta timp cât unul nu devine o povară pentru celălalt.

Au mai convenit că sunt autonomi și că, în cazul în care unul are probleme, celălalt continuă de unul singur.

În cele din urmă, au ajuns la finiș împreună, colaborând și făcând cu schimbul în rolul de deschizător de drum. El a slăbit cinci kilograme, ea – două.

Pe amândoi i-au podidit lacrimile cu câteva sute de metri înainte de linia de sosire.

Viorica Henry – cum o cheamă după căsătorie – e născută la Călărași, în Republica Moldova, și a participat în adolescență la competiții de marș sportiv sau alergări de semifond. În 2013, din dorința de a termina un maraton, s-a apucat să alerge mai serios.

Acum, după trei ani, a obținut al treilea timp la categoria ei de vârstă și a terminat pe locul 13, la general, în clasamentul feminin al Tor des Géants – una dintre cele mai dure competiții din lume.

„Mintea mea mă minte”

Când era mic, Adrian Toma i-a cerut tatălui său să-i obțină scutire de la orele de sport, pentru că-l „înțepa în dreapta” când profesorul îi punea la alergat.

În 2010, la 40 de ani, a început să alerge, dintr-o joacă. Un prieten alergător îl invitase în parc. S-a pus în mișcare și n-a vrut să-i dea satisfacție, oprindu-se înaintea lui.

O cursă între doi bărbați „fuduli” i-a oferit o lecție neașteptată. După 10 kilometri, viața i s-a schimbat.

„Pentru mine a fost un moment de cotitură. Mintea îmi spunea foarte clar: «Oprește-te, că o să mori!» Era un imperativ. «Oprește-te, că o să mori! Da, dacă mai faci un pas, aici o să murim. Nu e bine deloc».

Asta se întâmpla pe la kilometrul 5-6, și am dus-o așa. Am spus ceva de genul: «OK, vreau să văd că se întâmplă lucrul acesta». Poate părea puțin ciudat, dar a fost pentru prima oară în viață când mi-am contestat mintea.

Întotdeauna fusesem de părere că, dacă mintea mea îmi spune ceva, automat e și adevărat. În felul ăsta îmi condusesem și viața.

Să nu uităm, m-am apucat de alergare la 40 de ani. Atunci am aflat că mintea mea mă minte.

Am dus la capăt cei 10 kilometri de alergare și așa am aflat că mintea mea, draga de ea, cea care mă ajutase până atunci, e o mincinoasă. Iar lucrul acesta l-am găsit inacceptabil.

«OK, deci tu mă minți, hai să vedem ce se întâmplă mai departe». De asta am mers mai departe cu alergatul, tocmai pentru că reușea să-mi scoată mintea din zona de confort.

Alergarea e cea mai simplă metodă de a ajunge destul de departe cu mintea. Fiecare aleargă pentru ce vrea să alerge. Pentru mine, e mai mult un exercițiu mental, un fel de meditație”, susține Adrian Toma.

Cu 5 kilometri înainte de finiș, Adi și Vio încadrează un voluntar, care a terminat TDG de patru ori.

„Într-un ultramaraton, oricât de bine antrenat ai fi, la un moment dat tot se termină energia. Toată povestea asta se mută mai târziu, să zicem peste 10-20 de ore, când cedezi.

Ai șansa – eu consider că e benefic – să ajungi în asemenea stări. Zic «șansă» pentru că în momentul ăla afli cine ești tu, afli ceva despre tine. Poți spune – «Stop, gata, mă opresc», dar poți să și mergi mai departe, să afli ceva.

Satisfacția este incredibilă, nu o poți descrie-n cuvinte. Ai văzut că ți-a spus corpul gata, nu se mai poate, și totuși ai reușit să mergi mai departe.

Atunci începi să afli că ești puternic, dar că ești puternic nu cu mușchiul, ci că ești puternic tu, acel ceva care nu ține de corpul ăsta.”

Adrian Toma

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€