Tizic

O veste grea, venită din nordul înzăpezit al țării, a lovit în sufletele noastre: doi bătrâni dintr-o comună botoșăneană au murit de frig în casă, sub plapumă.

Presa a publicat știrea fără alte lămuriri, lăsând pe seama imaginației contextul sinistru.

Și nu puteai să-ți imaginezi decât un sat sărac, dintr-o zonă unde focul încă se face cu tizic – turte de bălegar amestecat cu paie, uscate la soare; și, mai ales, un sat dezbinat, cu legăturile umane rupte până la cea mai subțire fibră, încât niște amărâți pot pieri de frig sub ochii vecinilor.

Și asta într-o țară unde există cât de cât un sistem de ajutor social, niște subvenţii la încălzire, asistenți plătiți de stat.

Doar lui Remus și lui Romulus nu pare să le pese de ger.

Comuna Vorniceni, unde au murit cei doi soți, e chiar în mijlocul județului Botoșani, poate un deget mai sus de linia centrală.

Și totuși e izolată cumva de restul județului.

Gara Vorniceni, aflată pe linia Iași-Dorohoi, de-a lungul râului Jijia, e o ruină, asemenea mai tuturor gărilor de pe acea linie.

Frumoasele clădiri de cărămidă roșie, cu tărie de cremene, construite după același tipar între 1890 și 1896, au acum acoperișurile năruite. Prin ferestrele sparte, vântul înnoadă colaci de zăpadă.

Pe aici mai trece de două ori pe zi un trenuleț particular, cu două vagoane hârbuite. Lasă unu sau doi călători şi ia tot pe-atâția, într-un exercițiu aproape fără rost.

Gara numită Vorniceni e la 8 kilometri de Vorniceni. Așa că e ca și cum n-ar fi.

Drumurile neînsemnate care taie comuna, pe lângă aceea că nu leagă centre importante, deci nu prea ai avea de ce să ajungi pe-acolo, mai sunt și proaste, iar acum sunt îngustate de zăpada de jumătate de metru adunată pe margini.

Cum vii dinspre Roma – comuna Roma, din Botoșani –, de pe coama dealului se vede Vorniceniul, un pumn de cenușă zvârlit pe un ștergar, câteva case și câțiva copaci ițindu-se ici și colo din cojocul alb.

Binevoitoare, zăpada acoperă totul, ca-ntr-o poveste. Abia când intri pe ulițe vezi satul adevărat.

Încă un bătrân a murit în Vorniceni. Populația, tot mai îmbătrânită, scade de la un an la altul.

Un convoi mortuar taie o cicatrice neagră pe fața zăpezii. Peste capetele oamenilor fâlfâie prapurii bisericești și drapelul național. Un drapel mare, cu lance în vârf, purtat solemn pe umeri de un sătean.

– La noi așa se obișnuiește, zice preotul Ciprian Ivanovici, așa s-a moștenit. Așa am prins obiceiul ăsta când am venit în parohie și așa îl duc mai departe. Cred că a rămas din vremea când mai aveam veterani de război în sat și se scotea steagul țării la îngropăciune.

Se mai scotea și la văduve de eroi căzuți pe front sau la văduve de veterani. Acum, dacă mortul e de parte bărbătească și a făcut armata, îl ducem la groapă cu drapel.

Cu numai câteva zile înainte, pe acest drum au fost duși cei doi soţi găsiţi morţi în casă. Amândoi odată. O dublă înmormântare, cum n-a mai fost de mult în sat.

Bărbatul era născut în 1955, deci nu era veteran de război. Dar fiindcă făcuse armata, drapelul cel frumos, cu vultur de aur pe stemă, l-a însoțit la groapă.

Toți bărbații cu armata făcută sunt înmormântați cu tricolor.

Ce mângâiere va fi fost pentru îndurerații lor copii să-și vadă părinții onorați astfel! Căci nu e puțin lucru să ai tricolorul la înmormântare, tu, om simplu, răpus de ger într-un sat ce miroase a fum de bălegar.

Alții muncesc pe brânci o viață întreagă, lasă în urma lor ceva pentru generațiile următoare − o operă, un edificiu, o descoperire genială, alții își dau viața eroic pentru a se ridica la cinstea drapelului.

– Păi nu e așa sigur că au murit de îngheț, zice părintele Ivanovici. S-au îmbătat amândoi, că le cam plăcea – și, zicând asta, părintele arată cu degetul mare spre gură, semnul băuturii –, și, de beți ce erau, nu și-au mai făcut focul în sobă. Dumnezeu să-i ierte!

Știrea cu bătrânii nevoiași care au murit de frig sub plapumă, neavând lemne de foc, de s-a înfiorat tot românul, se destramă deodată în mijlocul satului, pe ulița străbătută de alt mort, de data asta de moarte bună.

– Și i-ați înmormântat așa, cu steagul?

– Dacă el a făcut armata...

Nu e prima oară când ziarele amputează din corpul unei știri acele părți care i-ar strica senzaţionalul.

Se întâmplă ades ca, punând una peste alta știrea și realitatea, să rămână ceva pe dinafară ori din una, ori din cealaltă.

O suprapunere perfectă nu există decât în manualele de jurnalism și, poate, în unele țări cu o tradiție de presă mai solidă.

Dar foc fără fum nu iese nici măcar la ziariștii însetați de senzațional, îți spui încercând să găsești balamaua care leagă realitatea de știre.

Mihai și Eugenia au fost, pe rând, îngrijitori la școala din Vorniceni.

Soții Eugenia şi Mihai Ionesei din Vorniceni − de 63, respectiv 64 de ani − au murit de hipotermie. Asta e clar. Așa zic certificatele de deces.

Cei de la Salvare i-au găsit pe amândoi sub plapumă. Așa cum se culcaseră: îmbrăcați, strânși unul într-altul.

El era mort-mort. Și înghețat bocnă. Un țurțure uman. Cu o mână își ținea femeia de mijloc, iar cealaltă îi înțepenise într-o poziție nefirească, deasupra capului.

Ea, Eugenia, era în comă de gradul 4. Corpul îi ajunsese la o temperatură de 26 de grade Celsius, un prag peste care rar mai pășește cineva înapoi, spre viață.

A fost resuscitată pe loc. Un puls firav îi înfiora vinele reci. Așa a ajuns la spitalul din Săveni, atârnând de un fir între viață și moarte. Au trimis-o mai departe, la Spitalul Județean Botoșani. A murit acolo.

Era al șaselea om mort de frig în județul Botoșani în decursul a doar câteva zile geroase din această iarnă în general blândă.

Iarna asta molcomă, cu rare accese de furie rece, n-ar trebui totuși să omoare atâția oameni.

– Poate nu iarna e de vină, ci omul, zice doctorul de la Salvare, la telefon.

Iarna asta, gerul a omorât șase oameni în județul Botoșani.

Merg pe urmele omului.

Mihai Ionesei locuia vizavi de fostul primar Ovidiu Corlăciuc, care avea încredere în el şi îi dădea de lucru pe lângă casă; ba îl angajase și îngrijitor la școală. Apoi, când el s-a pensionat, Corlăciuc a angajat-o îngrijitoare pe nevastă-sa, pe Eugenia.

Ionesei era un om de treabă, zic toți din sat. Cuminte și harnic. Cât a mers agricultura socialistă, mai mult din vârful pixului decât din brazdă, a lucrat ca tractorist. Pe urmă a fost factor poștal; umbla din poartă în poartă cu pensii, cu scrisori, așa că tot satul îl cunoștea.

Ultima oară a lucrat la școală, om de serviciu, până s-a pensionat pe caz de boală. Nevastă-sa a preluat mătura și teul, dar mai mult în acte, pentru că tot el făcea treaba. Intra un salariu în casă, nu mai conta cine îl muncea.

Salariul e ceva de mare preț în Vorniceni. Singurii angajați din comună sunt profesorii, polițiștii, funcționarii primăriei și ai poștei.

Ar mai fi câțiva tineri care lucrează în construcții prin Iași. Vin acasă o dată la două săptămâni cu un microbuz, fac un chef, se dreg și pleacă iar pe șantier.

Despre ei nu se știe dacă au și carte de muncă ori sunt plătiți la negru. Asta nici nu contează pentru omul din Vorniceni; important e că intră un ban în casă. Un ban muncit.

Un sfert din populația comunei e în străinătate. Emigranţii îi țin pe cei de acasă. Sătenii n-au decât pământul. Câștigă puțin din agricultură.

O duceau mai bine demult, când în sat era secție de covoare persane. Mulţi munceau la oraș, în Săveni și în Dorohoi. Navetiști.

Dar când covoarele au zburat şi industria din orașele apropiate a dispărut, portofelele lor s-au lipit la gură.

Agricultura a fost mereu ocupația de bază în Vorniceni; altele nu prea mai sunt.

În toată comuna Vorniceni nu e nici un punct de lucru, vreun atelier sau o secție de ceva. E comuna ploii. Dacă plouă, se face grâul. Dacă nu, Dumnezeu cu mila.

Mihai Ionesei se pricepea la tot felul de meșteșuguri. Șurubărea la aparate de sudură, repara una-alta pe la mașini, se băga și la lucruri de finețe, televizoare și radiouri, îi mergea mâna și la lemnărie ori la cusut.

Oamenii îl chemau când aveau nevoie de priceperea lui, iar el nu se dădea înapoi de la muncă.

A crescut și patru copii. Doi băieți sunt în Vorniceni, unul muncește în Anglia, iar fata e măritată în Brașov.

Anii bătrâneții – la țară, 60 de ani sunt deja ai bătrâneții – l-au prins bolnav de inimă, de ficat, cu arterită, abia se mai mișca. Cu toate bolile astea, s-a pensionat înainte de termen.

Ce poate să facă omul la pensie, într-un sat unde nu se întâmplă nimic? Să bea.

Când a murit, Mihai Ionesei tocmai primise pentru prima oară pensia de boală, pe patru luni odată. O grămadă de bani.

Au băut bine din pensie şi el, și nevasta. S-au culcat și nu s-au mai trezit. Gerul năprasnic a trecut prin pereți și i-a strâns de gât pe amândoi.

Primarul Toader Leampăr, ctitorul Lupoaicei din curtea primăriei. Și cam atât.

Gard în gard cu ei stă Florin, unul dintre băieții lor. Trăiește cu nevastă-sa și cu cei trei copii într-o dărăpănătură – nici nu se compară cu casa arătoasă a fostului primar, de peste drum, ori cu casa îngrijită a părinților, de peste gard.

E o coșmelie de lut, strâmbă, cocoșată, care abia de se ține în picioare.

Florin, asemenea puținilor tineri rămași în sat, n-are loc de muncă. N-are nici pământ. N-are nimic. Numai brațele lui încă puternice.

Cu brațele astea își câștigă pâinea, mai degrabă felia de pâine, muncind cu ziua prin sat, pe la alții. Când apucă. Fiindcă nu în fiecare zi găsește de lucru.

Și cu aceleași brațe cară sticlele cu rachiu de sfeclă, băutură în care se topește adesea munca lui.

Ultima oară, acum câteva zile, a robotit la un vecin. De rânit gunoiul de la vaci, de tăiat niște crengi, de făcut cărări prin omăt, mă rog, treabă prin gospodărie, ca la țară. Și fiindcă vecinul n-a avut bani să-l plătească, i-a dat un sac cu tizic.

Dacă-i dădea bani, poate că i-ar fi băut la domnul Clim, care face rachiu de sfeclă două ulițe mai încolo. Îl dă ieftin: 10 lei litrul. Un leu suta.

Îi dau bani lui Florin să-mi ia și mie doi litri de rachiu de sfeclă. Să duc la București, să le arăt prietenilor ce pot să bea unii. Dar domnul Clim, la care cazanele fierb fără încetare, momentan nu mai are sfeclău – și, din cauza asta, o tristețe anume acoperă ulița.

Rachiul de sfeclă miroase a balegă proaspătă. Un stomac obișnuit nu poate să-l suporte.

Dar oamenii de aici îl beau, ba îl şi țin la mare cinste. Am vrut să cumpăr de la alt fabricant, dar n-a vrut să-mi vândă decât rachiu de prune sau de fructe, amestec.

Pe cel de sfeclă îl ținea pentru el.

Florin Ionesei a primit un sac de tizic pentru o zi de muncă.

– Culmea e că la noi nu se cultivă sfeclă, zice Ioan Gălbău, care a fost șef de post în Vorniceni până în 2011. Dar se duceau oamenii cu căruțele la Dragalina, unde se cultiva sfeclă, și adunau ce rămânea pe câmp după recoltă. Și făceau rachiu.

Cam toate infracțiunile pe care Gălbău le-a instrumentat cât a fost șeful poliției din comună au fost comise la beție. De la cele mărunte, până la omor.

De la rachiul de sfeclă, își amintește Gălbău, două femei și-au omorât soții în aceeași zi. Una i-a dat foc bărbatului, cealaltă l-a căsăpit pe-al ei cu toporul. Altul a omorât un cioban, l-a tăiat cu cuțitul. Se luaseră de la un câine ciobănesc. Aproape ca-n "Miorița".

Odată, pe timpul comunismului, avea o anchetă grea. O serie de furturi nerezolvate.

Suspectul fusese dus la post, dar nu recunoștea nimic. Anchetatorii veniți de la Botoșani l-au bătut, l-au înfometat, n-au scos nimic de la el.

Și atunci Gălbău le-a zis:

– Ia lăsați-l pe mâna mea! Lăsați-mă singur cu el!

După o jumătate de oră, a ieșit cu mărturia scrisă.

Omul era mahmur după o beție cu rachiu de sfeclă, suferea. Îi fierbea sfecla în cap, îi măcina ficatul. Gălbău n-a făcut altceva decât să scoată o sfecluță din fișet. I-a arătat-o și i-a zis:

– Dacă nu recunoști tot, nu-ți dau să te dregi.

Și așa a rezolvat cazul.

Ioan Gălbău, omul care i-a cumințit pe cuțitarii din Vorniceni.

Când a venit el la post, în 1985, cei din Vorniceni aveau faimă de sfeclari și de cuțitari.

Oamenii dormeau în pod de frica huliganilor. Li se furau animalele din curte și, de frică, nici nu mai reclamau. Noaptea nu mișcau decât bețivii și cuțitarii.

Curgea mult rachiu de sfeclă și mult sânge în Vorniceni.

Ca să facă ordine, Gălbău a băgat la pușcărie 140 de inși într-un an! De la două la șase luni, pe Decretul 61, cel cu ordinea publică. Și parcă s-a făcut mai liniște în sat. Însă mirosul de sfeclă fiartă n-a dispărut niciodată de tot.

Mirosul ăsta vine din vechime. Profesorul Gheorghe Gherman, autorul unei monografii a localității, spune că oamenii din Vorniceni erau cunoscuți încă din secolul XIX ca fabricanți și negustori de brahă.

Brahă îi ziceau ei unui rachiu obținut din sfeclă, fructe și cartofi. În timp, fructele și cartofii au fost retrase din rețetă, ajungându-se la infamul sfeclău, cunoscut și ca medicament de inimă albastră sub numele de sfeclomicină.

Astăzi, în Vorniceni, sat pustiit dintr-un județ sărac al ţării, sunt 20 de bodegi. Putem să le spunem și mici magazine, că mai vând și alte mărfuri, dar toate au și băutură.

Numai Cristina Matei are, la magazinul ei, marfă de 200 de milioane de lei vechi dată pe caiet. Până și Mihai Ionesei, despre a cărui moarte cumplită vorbește acum tot satul, a murit cu 780 de lei rămaşi la caiet.

Producția de rachiu de sfeclă e atestată din secolul al XIX-lea în Vorniceni, "însemnată vatră strămoșească".

Profesorul Gherman încălzește, și el, o singură cameră. Așa e pe-aici. Combustibilul e scump. Stăm de vorbă în camera "de curat", în frig.

El, monograful, creatorul muzeului din sat, ia istoria așezării din eneolitic și vine pe fir până în prezent. Mi-e tot mai frig, mă ia de la genunchi și îmi îngheață șalele. Așa i-o fi luat și pe cei doi, în somn...

Dar scriu, scriu, scriu, să nu pierd nimic. Până îmi îngheață cerneala în stilou.

Așadar, Florin și-ar fi băut ziua de muncă. Dar așa, dacă a fost plătit în tizic, a dus tizicul acasă și acum mai scoate câte-o turtă din sac și o pune pe foc, să le fie cald la copii.

Tizicul arată chiar ca o turtă. E balegă de vacă amestecată cu paie și uscată la soare.

În toată zona Săvenilor, destul de întinsă, pe la Coțușca, Drăgușeni, Vorniceni, Corlăteni, până spre Prut, încă se mai folosește tizicul. Nu atât de mult ca acum 30 de ani, pe vremea comuniștilor, nu ca acum 100 de ani, când era combustibilul principal, dar mai există.

Grămezile de tizic pot fi văzute prin curți. Fumul înecăcios încă se mai simte prin sate. Se ridică la cer și se amestecă, sus de tot, cu fumul avioanelor cu reacție.

Oamenii ard bălegar pentru că în zonă nu sunt păduri și pentru că sunt prea săraci ca să își cumpere lemn ori să-și instaleze centrale.

În comuna Vorniceni, întinsă pe vreo 6.000 de hectare, există cam 100 de hectare de pădure. Se taie cu țârâita, când îi vine vremea arborelui să ajungă la drujbă. Prea puțin pentru 1.200 de case.

Înainte, când mai treceau și marfare prin gară, nu doar caleașca feroviară cu două vagonașe, acolo era un depozit de lemne și de cărbuni. Veneau oameni din toate satele dimprejur şi-şi încărcau căruțele.

Acum trebuie adus "de-a focului" de la depozitele din Săveni sau de la Dorohoi. Mult mai departe.

Un metru cub, cu încărcat și descărcat, cu adus acasă, costă 450-500 de lei. Și ajunge o lună de zile la o casă cu două sobe. Încălzirea iese cumva mai scump decât la oraș, la niște oameni care câştigă mai puțin.

Puțini săteni, prea puţini, își permit să dea suma asta pe lemne timp de 4-5 luni, cât ține iarna pe-aici. Doar angajații la stat, câțiva chioșcari, niște pensionari și cei care au pe cineva în străinătate.

Ceilalți ard tizic.

Profesorul Gheorghe Gherman, pasionat de istoria locală, omul care vine din frig.

Noroc că sunt mulți gospodari, crescători de animale, care produc materia primă pentru tizic. Sunt 2.700 de bovine și 10.000 de oi în comună.

Când vaca se balegă, e o bucurie. Vara, oamenii umblă cu sacul pe imaș și adună balegile din urma cirezii. Iarna, gunoiul e adunat cu grijă din grajd, să nu se risipească nimic, și depozitat pe o platformă.

Unii umblă pe la cei mai înstăriți, care au grajdurile pline: "Ce faci cu gunoiul? Dă-mi-l mie!". E o afacere bună pentru ambele părţi. Unul scapă de gunoi, altul se alege cu tizic, cărbunele săracului.

Primăvara, tot gunoiul adunat peste iarnă e udat bine, să se înmoaie. Se face o călcătură mai mare sau mai mică, adică se întinde bălegarul moale, iar deasupra se presară paie, pleavă, frunze, rumeguș sau alte resturi vegetale din gospodărie.

Apoi se calcă totul cu picioarele, cum calci lutul, ca să iasă o pastă omogenă. Unii folosesc cai și boi, că-s animale grele şi calcă apăsat.

Sătenii se ajută între ei. Se adună mai mulți când vreunul are de făcut tizic. E, poate, singura formă de clacă rămasă până azi.

Tocmai aici, în bălegar, se manifestă solidaritatea socială.

La sfârșit, amestecul acela e frământat cu mâinile și transformat în turte. Turtele sunt uscate la soare. Rezultă tizicul, o balegă uscată cu armătură de paie. E ieftin, e ecologic, reciclează deșeurile gospodăriei.

Arde mocnit, asta e calitatea lui de bază. Dacă înfunzi soba cu tizic de cu seară, o spuză de jar ține până dimineață. Mai mult fumegă decât arde. Ține mai mult decât lemnul, dar dă căldură mult mai puțină și scoate un fum urât mirositor.

Așa miroase sărăcia.

Așa se desenează pe cer, cu fum, harta unei zone defavorizate.

Tizicul, cărbunele săracului, de sub coada vacii.

Florin Ionesei mai duce câteva turte de tizic în casă. Tizic câștigat cu greu.

Stau toți, cinci suflete, într-un paravan. Copiii se înghesuie după sobă, Florin și nevastă-sa într-un pat mic, dihocat, numai găuri și petice.

Pe pat se joacă țâncii, pe pat se mănâncă, pe pat se spală, pe pat se fac toate cele.

Una dintre cele două fetițe ale lui Florin.

În jurul casei, pustiu. Tot ce se poate arde ajunge pe foc.

Acum stau la rând niște crengi de vișin, căpătate de la nişte consăteni cărora Florin le-a curățat livada, plus o saltea de burete adusă cine știe de pe unde, niște bulendre pe jumătate putrede, coajă de copac, câteva bețe găsite pe drum.

E de mirare că a mai rămas în picioare veceul de scândură de după casă.

Florin trecea zilnic pârleazul la părinții lui și le mai ducea apă, le făcea cumpărături şi le mai crăpa lemne – că ei mai și cumpărau.

Două săptămâni după ce Mihai Ionesei a primit deodată primele patru pensii de boală, Florin a bătut des drumul până la magazin. Aducea țigări și băutură. Nici el nu mai umbla treaz.

Familia lui Florin Ionesei se înghesuie într-o cămăruță sordidă, încălzită cu tizic.

Sâmbătă, 26 ianuarie, Florin a intrat în casa părinţilor, le-a lăsat pe masă țigările și bidonul de bere și a plecat. N-a vorbit cu ei.

Părinții lui erau sub plapumă. Tatăl avea o mână afară, peste mijlocul mamei, într-o poziție nefirească. Florin și-a spus că poate așa dorm ei, ca niște roboți deconectați brusc de la baterii, în timpul mișcării.

I s-a părut că era cam frig în casă, dar poate nu chiar așa de tare, el fiind învățat să rabde. Acolo, în lunca tizicului, oamenii, chiar și cei care au lemne, încălzesc doar cât să dezmorțească aerul.

Am intrat în multe case și n-am văzut pe nimeni stând în tricou, cum stau eu la bloc.

Florin a plecat lăsându-i așa, ghemuiți sub plapumă, cam vineți la față. Poate pentru că așa trăiau ei și poate pentru că îi văzuse de multe ori așa.

Și-a zis că se vor trezi ei la un moment dat și îşi vor aprinde focul în sobă. S-a dus acasă, dincolo de gard, și s-a culcat.

A revenit duminică. Poate era mai lucid. I s-a părut că părinții lui nu se mișcaseră din poziția în care îi lăsase sâmbătă. Țigările și berea erau pe masă, neatinse.

S-a apropiat, i-a atins. Erau țepeni.

N-a sunat la Salvare. A luat-o la picior spre casa fratelui lui, prin zăpada până la genunchi, fiindcă primăria nu bagă plugul pe ulițe.

– Ia vino să vezi ce-i cu mama și cu tata, că mi se pare că nu-s cum trebuie.

Celălalt, Cristi, a alergat într-un suflet. L-a îngrozit imaginea părinților cu figurile schimonosite, îngheţaţi în poziția în care îi prinsese gerul.

A sunat la 112. A venit Salvarea de la Săveni. Greu, prin omăt.

Tatăl era mort de mult. Sloi de gheață.

Mama era în comă. O scânteie de viață mai pâlpâia în ea încet, ca tizicul.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează