Doug Faulkner și James Dermody s-au mutat din Londra la București pentru a găti kebab gourmet. Foto: Ioana Epure.

Tinerii bucătari care au lăsat Londra pentru București: “Este un loc foarte dezvoltat, dar în care încă mai poți veni cu ceva nou”

În plin Brexit, doi bucătari britanici de 25, respectiv 24 de ani, au primit într-o zi o ofertă neașteptată: să se mute din Londra în București pentru a conduce împreună bucătăria unui nou restaurant.

Doug Faulkner și James Dermody se cunosc de opt ani și au lucrat pentru prima dată împreună în vremea liceului, într-un pub din Stroud – un orășel din sud-vestul Marii Britanii, regiunea Gloucestershire, orășel în care au și crescut. Au început ca ajutoare de bucătar și le-a plăcut atât de mult ce se întâmpla pe lângă aragaz încât au realizat că nu la facultate vor să meargă după ce termină liceul, ci în cât mai multe bucătării din lume. Și, până acum, planul le-a reușit:  în șase ani, au trecut deja în CV opt restaurante din Londra, Australia, Copenhaga și București.

Nu au planuri concrete de viitor, ci doar să dezvolte cât mai mult proiectul din București la care nici măcar nu îndrăzniseră până acum să viseze. De ce? Sunt prea tineri, după cum recunoaște chiar Doug – cel care se bucură de titulatura de chef principal în restaurantul Le Bab, din Centrul Vechi al Capitalei, chiar lângă Carul cu Bere. „Am crezut mereu că totul va fi foarte simplu. Acum îmi dau seama ce înseamnă responsabilitatea cu adevărat, să conduci tu ceva, să coordonezi”, ne-a explicat Doug Faulkner cu o mimică serioasă.

Lângă el, nu doar pe scaunul din timpul interviului, ci și permanent în bucătărie, stă James, partenerul care a decis să-l urmeze în București în doar câteva secunde – o decizie pe care, cel puțin până acum, nu o regretă deloc. „Îmi place foarte mult aici, vremea e excelentă, oamenii sunt foarte prietenoși. Dacă îmi mai dai șase luni, o să poți chiar să îmi iei interviul în română”, ne spune acesta râzând. 

Doug și James au povestit pe larg, într-un interviu pentru PressOne, cum și-au descoperit pasiunea pentru bucătărie, ce îi fascinează cel mai mult atunci când îmbracă șorțul de bucătar, cum este să conduci o bucătărie de opt persoane la 25 de ani, dar și cum arată viața lor în București, atunci când nu gătesc kebab gourmet. 

***

Aveți 24, respectiv 25 de ani, iar eu v-am întâlnit în București, dirijând întreaga bucătărie a unui restaurant. Care a fost primul vostru loc de muncă? 

James: Am lucrat împreună la un pub din Stroud când aveam 16-17 ani. Acela a fost primul nostru job, într-un pub d-ăla clasic, englezesc, un local de sat. 

Doug: Acolo am și avut prima dată contact cu bucătăria pentru că bucătarul localului era un extraordinar profesor – orice întrebare aveai, el știa să îți răspundă și îți arăta mereu tot ce aveai nevoie. Iar noi acolo asta făceam – îl ajutam în bucătărie, eram ajutoarele de bucătar. 

Cum ați ajuns să ajutați în bucătărie? Cum de nu ați început la bar sau servind la mese? 

Doug: Eu am făcut-o pentru experiență pentru că planul meu era să merg să gătesc pentru oamenii din azil și m-am gândit că stând puțin pe lângă un bucătar dintr-un pub voi învăța lucrurile elementare. Planul era oricum conceput pentru o perioadă scurtă de timp. Până la urmă nu am mai ajuns în niciun azil, ci am rămas acolo pentru încă un an. Ceea ce pentru mine a fost o experiență extrem de valoroasă. Practic, acest prim job a reprezentat fundația carierei mele. 

James: Eu am lucrat acolo mai întâi part-time, cât eram în liceu. Dar mi-a plăcut atât de mult și devenisem atât de interesat de bucătărie încât, de la trei-patru zile pe săptămână part-time, mi-a trecut prin cap chiar să renunț la școală. Până la urmă am decis să termin liceul, dar după ce-am absolvit liceul am continuat să învăț să gătesc și am hotărât, în schimb, că nu voi merge la facultate.

Doug Faulkner, 25 de ani. Foto: Lucian Muntean
James Dermody, 24 de ani. Foto: Lucian Muntean

Niciunul dintre voi nu a fost la facultate, nu?

Doug: Nu, nu, liceul a fost suficient de greu pentru mine. [*râde*]

Ce ați studiat în liceu? Ce specializări aveați?

James: Eu am făcut științe umaniste – istorie, politică, economice și sociologie. Le-am urât. 

Doug: Iar eu am făcut arte – fotografie, design și business – pentru că am simțit cumva că trebuie să fac și ceva serios în viață. [*râde*]

De unde pasiunea pentru bucătărie? Vă amintiți să vă fi ajutat părinții la gătit când erați mici? 

Doug: Da, da. Mama mea obișnuia când eram mic să – mă rog, încă o face – la noi în casă vin mereu invitați, la cină. Așa că la început trebuia să o ajut să termine repede tot ce avea de făcut. Apoi, în timp, a devenit amuzant, mă distram. Bine, nu făceam nimic special, o ajutam la prăjituri, la curățat cartofi, dar tot mi se părea interesant. 

James: Eu am început să gătesc din cu totul alt motiv. Mama mea nu prea gătește, de fapt, aș putea spune că nu gătește deloc. [*râde*] Așa că, pe la vârsta de 14-15 ani, am decis că mă voi ocupa eu de gătit în casă. Tot ăsta e și motivul pentru care am hotărât să îmi găsesc un job tot în domeniul ăsta, îmi plăcea foarte mult. Ca rezultat al muncii mele am reușit să o fac pe mama să gătească mai mult acum. [*râde*] Mai vine la mine și îmi zice «a, lasă-mă să încerc eu asta».

Foto: Ioana Epure.

În ceea ce privește tehnicile de gătit, unde ați învățat prima dată lucrurile esențiale? 

Doug: În primul rând e important de înțeles că fiecare bucătărie e diferită în felul ei. Practic, pe măsură ce intri în bucătării de restaurante din ce în ce mai scumpe, tu continui să înveți lucruri esențiale, e un proces continuu. Altfel, foarte multe lucruri de bază le-am deprins când lucram în pub-ul din Stroud. 

Ați urmat vreun curs de bucătărie până acum, după ce-ați terminat liceul?

Doug: Eu nu, pentru mine cursul a fost munca în acel prim pub unde am învățat cam tot ce îmi trebuia pentru început. Am avut mare noroc cu acel chef suedez care îmi acorda o grămadă de timp numai ca să învăț. Era ca o enciclopedie pe picioare – îl puteai întreba absolut orice și știa să îți răspundă. 

James: Eu, în schimb, am făcut, da. Am fost la o școală de gătit franțuzească din Londra, la un curs de 9 luni, full-time. Aveam 21 de ani atunci. Și da, te învață lucrurile de bază, dar poți să înveți la fel de bine lucrurile și afară, muncind într-o bucătărie în care mai ești și plătit în timp ce o faci. 

Erau cumva printre profesori și bucătari cu stele Michelin? 

James: Erau câțiva, da. Și era într-adevăr provocator pentru că acolo începi învățând lucruri de bază și apoi, practic, te ghidează spre a dezvolta tu propriile tale rețete. Adică chiar am învățat multe de acolo, să nu se înțeleagă greșit. Dar cursurile astea sunt foarte scumpe pentru că în costul ăla se include toată mâncarea. 

Cam cât de scumpe sunt? 

James: Cele mai ieftine sunt undeva la 5.000 de Lire. De aici, nu știu limita de sus, pot urca oricât.

Foto: Ioana Epure.
Foto: Ioana Epure.

În câte restaurante ați lucrat până să ajungeți în București?

Doug: Cred că opt. 

James: Eu cred că am mai multe. [*râde*] Ba nu, dacă stau să mă gândesc, am tot opt. După ce am terminat liceul, m-am oprit din gătit un an. Am lucrat ca profesor de engleză în Malaesia – a fost foarte interesant. Nu am gătit acolo, dar în schimb am mâncat foarte mult. Cam cinci mese pe zi, pentru că ei se trezesc la 5 dimineața și se culcă pe la 12 noaptea, deci mănâncă constant. Cred că m-am îngrășat cam 10 kg cât am stat acolo. [*râde*] 

Apoi m-am întors în Anglia pentru aproximativ patru luni, am lucrat într-un restaurant de tip gastropub care abia se deschisese. Apoi am plecat și eu în Australia unde am locuit împreună cu Doug. Am lucrat la un restaurant acolo și apoi ne-am întors în Londra unde am mai lucrat în diverse restaurante. 

Te-a inspirat bucătăria asiatică? 

James: Da, da, absolut. Ei au cu totul altă mentalitate legată de mâncare. Și îți dai seama de asta de cum te trezești. Dimineața prima întrebare pe care o primești este „ai mâncat sau nu?” Pentru că dacă ai mâncat înseamnă că ești ok și îți poți începe ziua, dacă nu ai mâncat, e grav. Și pentru că eram singurul străin de acolo m-au îndopat cu toate felurile de mâncare posibilă – „încearcă asta și asta și asta” . 

Cum v-a influențat stilul de gătit faptul că ați călătorit și lucrat în restaurante din alte țări? 

James: Se simte cu siguranță o influență – prin toată expunerea la nou. În primul rând e foarte interesant să vezi cum variază mâncărurile în diverse țări în funcție de anotimp. Aici, de exemplu, acum sunt 35 de grade, dar în alte țări sunt tot acum cinci grade. Deci produsele sunt complet diferite. Dacă te plimbi prin piețe, vezi exact ce ingrediente se folosesc în culturile respective. Asta e o experiență surprinzătoare mereu. Mereu descoperi legume pe care nu le-ai mai văzut până atunci. A fost și aici ceva, dar nu îmi amintesc acum exact ce. 

Asta e partea cea mai frumoasă pentru un bucătar aflat într-o țară nouă: să meargă într-o piață autentică, departe de turiști și să cunoască ingredientele bucătăriei respective. 

Doug: Asta am făcut și noi aici în Piața Obor. Sunt atât de multe lucruri acolo încât mergem și cumpărăm fără plan, doar luăm ce ni se pare că arată bine sau că e de bună calitate. 

James: Numai că e greu în Obor fără să știi limba română. [*râde*] 

Foto: Ioana Epure.

„Cel mai surprinzător lucru la mâncarea românească sunt porțiile – absolut imense!”

Ce vă place cel mai mult la meseria de bucătar? 

Doug: Eu sunt interesat mai mult de știința din spate. Gătitul e o știință, în esență. Pe mine mă interesează cum se schimbă lucrurile în funcție de cum le gătești. Cum se schimbă ingredientele când, de exemplu, le gătești la flacără foarte mare pentru o perioadă mică de timp și cum se schimbă când le gătești la foc mic foarte multe ore. 

Cum devine ingredientul total altul în funcție de felul în care alegi să îl gătești, cum te poți juca cu diferențele de temperatură, cu cărnurile – cum le frăgezești, cum gătești proteina – cam asta mă fascinează la gătit. Am petrecut foarte mult timp citind jurnale științifice și cum reacționează corpul la condimente și arome, cum combini toate ingredientele, făina cu toate varietățile ei, cum găsești ingredientele potrivite pentru gustul pe care îl vrei la final. Ca să concluzionez – este despre ce proces alegi pentru a scoate ce-i mai bun dintr-un ingredient. 

James: La mine e foarte diferit. Mie cel mai mult îmi place să mănânc. Mănânc foarte mult. Și cea mai interesantă parte pentru mine e când încerc să gătesc ceva complet nou din care nu știu ce-o să iasă și apoi îl gust. Și când îmi place e wow. E super distractiv să faci asta. 

Asta am făcut și aici când am venit, acum o lună și un pic, până să se deschidă restaurantul, în fiecare zi încercam să găsim gusturi noi. Nu aș putea să spun neapărat că ne jucam, dar căutam ce să punem în meniu și cum să fie și ce gust să aibă și ce textură. Am învățat foarte multe lucruri. Și chiar și acum, de când am deschis, cred că învățăm cam 50 de lucruri noi în fiecare zi. Și cred că și peste cinci ani de acum înainte tot vom mai învăța ceva nou în fiecare zi, chit că e aceeași bucătărie.

Foto: Ioana Epure.

Ce vă place cel mai mult să gătiți? Și ce vă place cel mai mult să mâncați?

Doug: Îmi place să fac deserturi, dar nu știu dacă aș spune că e chiar lucrul pe care îmi place cel mai mult să-l gătesc. 

James: Mie cel mai mult îmi place să gătesc mâncare italiană. Mâncarea italiană este minunată, mai ales când o faci acasă. Nu ai nevoie decât de patru ingrediente – paste, câteva cepe, niște roșii foarte bune și busuioc – și, gata, ai niște paste excelente. Dacă toate astea sunt ingrediente bune, de calitate și proaspete, eventual niște brânză bună pe deasupra. De mâncat cel mai mult îmi place cel mai mult mâncarea tailandeză – este extraordinară, foarte fresh și spicy. Din păcat aici nu pot găsi așa ceva. 

Doug: Eu iubesc pizza, asta îmi place cel mai mult să mănânc. Îmi plac și mâncărurile tailandeze și indiene și cam tot ce e condimentat și aromat și spicy. Dar dacă ar fi să aleg, cred că aș alege pizza. Iar de gătit da, deserturi, dulciuri în general. Pentru că desertul trebuie să fie foarte bine gândit – să fie perfect echilibrat în gust, nici prea dulce, nici prea nedulce, trebuie să ții cont și de ce s-a mâncat înainte ca să îți dai seama dacă se potrivesc gusturile. De exemplu, deserturile din meniurile noastre se potrivesc toate cu felurile de mâncare de dinainte. Sunt gândite speciale să se completeze. 

Și din România ce-ați mâncat și v-a plăcut cel mai mult?

Doug: Mici! Și în general legumele pe care le găsesc în piață. Roșiile aici sunt extraordinare, foarte gustoase. Le iau și le mănânc ca pe mere. 

James: Mie îmi plac sarmalele, dar cele cu afumătură de porc și varză. Mi-a adus un prieten unele făcute de bunica lui și au fost incredibile. 

Doug: Ce e surprinzător la mâncarea românească sunt porțiile. Wow. Porțiile în România sunt imense! 

James: Și mie mi se pare incredibil cât de mult pot mânca oamenii aici când e atât de cald afară. Și mâncare grasă și multă. E ceva interesant. Noi pe perioada verii mâncăm mai mult fructe, chestii foarte ușoare.

Foto: Ioana Epure.
Foto: Ioana Epure.

„Sunt mult mai multe oportunități în România decât în Marea Britanie” 

Este jobul din București cel mai dificil de până acum? 

Doug: Pentru mine aș spune că da, pentru că implică cea mai multă responsabilitate. E prima oară când mă ocup mult și de furnizori, echipare, asistență, etc. Orice restaurant din lume se chinuie să găsească o echipă bună și putem spune că asta a fost și pentru noi cea mai grea parte. 

Care e cea mai importantă regulă în bucătărie? 

Doug: Curățenia și organizarea. Dacă totul în jurul tău e curat și la locul lui, este mult mai ușor să știi ce ai de făcut, ai mintea limpede și creezi mai bine. 

James: Exact. În fiecare țară și în fiecare restaurant din lume, bucătăriile devin la un moment dat un haos – se varsă lucruri, sare ulei, sunt ustensile împrăștiate. De-aia e bine ca, o dată la câteva minute, să acorzi câte 10 secunde pentru curățat în jurul tău și organizat. Să te gândești la ce ai de făcut și în felul ăsta descoperi că, la final, și mâncarea e mai bună. Plus că nu intri în panică că ți s-a vărsat ceva că nu ai avut loc să pui nu știu ce nu știu unde. E totul mult mai ușor și mai eficient când e curat. 

Foto: Ioana Epure.

Cum arată o zi la acest restaurant acum? Cât munciți?

James: În săptămâna de dinainte de deschidere am fost aici cam 95-100 ore. Adică am apucat să dormim cam trei-patru ore pe noapte în primele șapte zile. Sunt zile în care începem la 6.30 dimineața și terminăm la 1 noaptea. Cele mai multe zile, de fapt. Dar merită. 

De unde vă luați motivația de a vă trezi în fiecare dimineață ca să stați în picioare atâtea ore?

Doug: Cred că din feedback-ul bun pentru un fel de mâncare. Asta e ceva ce cred că face fiecare bucătar să continue. Însă, mie personal îmi place serviciul, îmi place agitația și munca contra-cronometru. 

James: În plus, toată lumea a muncit atât de mult la a pune totul pe picioare aici, cred că ideea a venit acum un an și numai amenajarea a durat vreo șase luni. Noi am investit foarte mult timp în dezvoltarea meniului așa că acum ne bucurăm când vedem că în sfârșit visul a devenit realitate și totul se întâmplă cu adevărat. 

Să înțeleg că nu plănuiți să părăsiți Bucureștiul prea curând. 

James: Sigur nu curând. Îmi place foarte mult aici.

Care a fost primul vostru gând când ați auzit că oferta de lucru e în România? 

Doug: Păi la mine totul a început cu faptul că îi cerusem fondatorului restaurantului din Londra să îmi dea o recomandare pentru un job și în loc să îmi scrie recomandarea, mi-a pus pe masă această ofertă – de a conduce bucătăria viitorului său restaurant din București. Am fost extrem de interesat și de entuziasmat pe moment, dar apoi am început să mă gândesc dacă pot face față într-adevăr acestei responsabilități. Am venit aici prima oară în februarie ca să văd locul și să mai discutăm. Am văzut clădirea asta goală, răvășită, totul era șantier. Și ăla a fost momentul când mi-am imaginat cum va arăta totul și ce voi avea de făcut. Așa că m-am convins pe mine că e decizia bună și am bătut palma.

Deci nu s-a dus prea multă muncă de convingere ca să acceptați să veniți în România.

Doug: Da, nu aș spune că a fost. S-a întâmplat destul de repede.

James: La mine a fost și mai scurt. Doug m-a sunat să îmi zică «uite, mi s-a oferit șansa asta și vreau ca tu să vii să îmi fii asistent». Eu am zis «da» și i-am închis telefonul. Pentru că mi-am dat seama instant că e o oportunitate imensă, atât profesională, cât și din toate celelalte puncte de vedere, plus că era șansa unei noi aventuri. Amândoi eram deja în Londra de aproximativ trei ani și e un loc absolut nebun – prea mulți oameni – așa că România a fost o schimbare plăcută, vreme frumoasă, chiar îmi place mult aici.

Foto: Ioana Epure.

Ce știați de România înainte? În UK au fost chiar campanii despre emigranții români. 

James: Eu nu știam neapărat lucruri despre țară în sine, însă știam câțiva români și cred că  sunt printre cele mai amuzante persoane pe care le cunosc. Românii din Londra sunt foarte muncitori. La cât de competitivă e piața în Londra, nu ai cum să nu fii muncitor. Dar câștigă și foarte bine. Am întâlnit niște români din Iași care spălau vase într-o cafenea. Lucrau 70 de ore pe săptămână, dar după șase luni s-au întors înapoi în țară și și-au deschis propria lor cafenea cu banii pe care îi câștigaseră.

Când am aflat că vin în România, le-am zis prietenilor mei români și erau uimiți: «Serios? Toți românii vin în UK și voi mergeți acolo?». [*râde*] Nu, dar eu chiar mă simt foarte bine aici, oamenii sunt prietenoși, vremea e excelentă. 

Doug: Nici eu nu știam mare lucru despre România. Știam că pot veni să schiez aici, în loc să plătesc o avere în Alpi. Auzisem că România e un loc bun pentru schi. Apoi mi s-a mai povestit și despre plimbările prin Transilvania. Dar despre București în sine extrem de puțin. 

Dar știați că e o fostă țară comunistă, din estul Europei. V-ați gândit vreo secundă că poate o să vă loviți de o altă mentalitate, de ce ar implica asta cultural? 

James: Mmm. Nu chiar. Am tot ținut legătură cu șeful nostru din Londra și el ne-a dat toate informațiile de care aveam nevoie despre România. Ne-a asigurat că o să ne simțim foarte bine aici și a avut dreptate. 

Deci sunteți în București de cât timp deja?

Doug: Din luna mai sunt eu, deci de trei luni.

James: Eu cam de două. 

Cu ce vă ocupați timpul din România când nu munciți?

Doug: În ultimele săptămâni, munca e cam tot ce-am făcut. [*râde*] Înainte de asta, când am ajuns prima dată mergeam la un alt restaurant unde puteam să gătesc, să testez niște rețete. Ideea e că așa, în bucătărie, când exersezi, să zicem că ai două ore pentru o rețetă, dar în realitate, când trebuie să livrezi comanda nu ai niciodată două ore. Așa că trebuie să exersezi mult ca să îți iasă cât mai repede totul. Apoi am făcut multă treabă de „cercetare”, mi-am găsit un apartament, am încercat să cunosc zona. 

James: Acum locuim la Universitate. Era necesar să găsim ceva în centru, la cât de puțin dormim, să nu pierdem mult timp pe drum. 

Ce vi s-a părut cel mai complicat până acum? V-a enervat vreodată transportul public? Sau limba? Sau v-ați lovit de vreo problemă majoră? 

Doug: Limba cred că va fi mereu o problemă. Să zicem că vrei ca vita să fie tăiată într-un anumit fel, la o anumită dimensiune. Să transmit asta colegilor mei este foarte dificil, dar am fost suficient de norocos ca un alt bucătar să vorbească foarte bine engleză și să fie și român – deci el e cel care ne-a salvat. Probabil pentru el e un coșmar, dar … [*râde*]

James: Cu transportul nu, că locuim la trei minute de serviciu. Deci nu ne-am prea lovit de asta. Sincer, nu am avut vreo problemă până acum. 

Se simte în vreun fel că România este o țară mai puțin dezvoltată decât Marea Britanie? 

Doug: Nu prea.

James: Nu se simte. Pentru că ce se întâmplă: UK este într-adevăr o țară foarte dezvoltată, dar odată cu dezvoltarea masivă, încep și interdicțiile. Nu mai poți face asta, nu mai poți construi acolo, nu mai poți merge acolo – bandă roșie peste tot. Aici este puțin în spate totul. Există un mare nivel de dezvoltare, dar încă te mai poți distra. Încă mai poți veni cu ceva nou. 

Doug: Sunt mult mai multe oportunități aici.

Foto: Ioana Epure.

Ați venit aici să gătiți kebab gourmet. În România kebabul și shaorma sunt foarte populare, dar cum credeți că va fi primit „kebabul gourmet”? 

Doug: În principiu la bază e vorba de același lucru – legume și o proteină. Așa că pornind de aici, de la formula asta, creezi. Lucrezi la pâine, la rețeta de lipie, apoi la carne, la ce gust să aibă și cum să fie. Kebabul e diferit de shaorma pentru că aici carnea se face pe țeapă, la shaorma se rotisează. Noi nu rotisăm. Ce încercăm să facem e să punem niște produse foarte bune într-o pâine, încercând să facem totul aici, în bucătărie: de la pâine la orice sos, absolut totul e făcut de noi.

James: Inclusiv carnea vine în bucăți foarte mari, noi o tăiem și aranjăm totul, o tocăm și o macerăm și facem tot ce e nevoie. În Londra kebabul are o reputație proastă. Dacă spui cuiva acolo că mergi să mănânci un kebab o să i se pară scârbos. Aici toată lumea vrea să mănânce un kebab! E clar că există și această influență turcă, geografică. Dar în general kebabul de aici e de calitate mai bună.

Foto: Ioana Epure.

Care este planul de aici înainte?

Doug: Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici, cel puțin nu atât de repede. Am crezut mereu că totul o să fie foarte simplu, însă odată cu jobul ăsta am înțeles ce înseamnă să dezvolți tu ceva, să pregătești niște oameni, să deschizi ceva. 

James: Acum o lună eram doar noi doi. Între timp a trebuit să angajăm oameni, să îi intervievăm, să îi alegem. Avem o echipă de opt angajați și probabil vom mai angaja doi. Începi într-o zi și știi că trebuie să faci asta, asta, asta și asta. Și apoi chiar deschizi și îți dai seama că gata, totul e pe bune.  

Vă știți competitorii? Credeți că o să vă descurcați în jurul lor, pe piață?

Doug: Da, am încercat câțiva, dar nu cred că suntem chiar în competiție. Adică sunt unii foarte buni, dar cred că oamenii vor veni la noi să mănânce cina, să se bucure de mâncare, apoi vor merge să bea și vor sfârși la ceilalți, spre dimineață. [*râd*]

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează