TIFF 2017. Sir Derek Jacobi povestește cum s-a blocat la monologul "To be or not to be" (VIDEO)

Venit la Cluj pentru premiera mondială a filmului Povestea iubirii (regia: Radu Mihăileanu), în care joacă rolul principal, actorul englez Sir Derek Jacobi − pe care îl știți din Gladiatorul și din Discursul regelui − a povestit un moment de cumpănă al carierei sale la întâlnirea cu presa petrecută marți, 6 iunie.

La începutul anilor ’80, el a trecut printr-un blocaj artistic cauzat de trac. Timp de doi ani n-a mai putut urca pe scenă, cu toate că este cu predilecție un actor de teatru.

Întrebat cum s-a declanșat acel blocaj, Sir Derek Jacobi a răspuns așa:

*

− A fost un moment groaznic. E momentul de care orice actor se teme. Nu li se întâmplă decât unora, dar e un fel de boală, și e oribilă. Jucam Hamlet și eram la finalul unui turneu mondial, la Theatre Royal din Sydney, Australia.

Era ultima zi a turneului, o zi de sâmbătă, și mă aflam în culise. Trebuie să știți că am jucat rolul Hamlet de vreo 400 de ori în toată cariera mea.

Producția era gândită în așa fel încât urma să intru, după pauză, direct cu monologul „To be or not to be”. Orice actor care l-a jucat pe Hamlet știe că, înainte de „To be or not to be”, în sală se instalează o liniște care e de-a dreptul palpabilă. Fiecare spectator se apleacă în față câțiva centimetri, pentru că, din toată dramaturgia lumii, aceasta este replica pe care o așteaptă cu toții.

Unii știu și continuarea, dar toți știu „To be or not to be” și, dintr-odată, văd un actor în carne și oase care o spune.

La asta mă gândeam în culise, înainte să intru. Și, brusc, mi-a trecut prin cap – Ce s-ar întâmpla, oare, dacă actorul care-l joacă pe Hamlet ar uita textul? Ce s-ar întâmpla?

Și apoi, imediat, mi-am zis – Vezi-ți de treabă...

Am intrat în scenă și am început monologul:

„To be or not to be, that is the question:
Whether ‘tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune
Or to take arms against a sea of troubles…”

… What the fuck was next?

Uitasem tot. Uitasem complet ce urmează. Și, dintr-odată, toți porii din corpul meu s-au deschis. Transpirația curgea pe mine și costumul mi se înnegrise.

Dar, din fericire, în timp ce corpul meu devenea tot mai fierbinte și mai fierbinte, creierul meu a trecut pe pilot automat. Brusc, creierul meu s-a făcut de gheață. Și a mers mai departe:

„… against a Sea of troubles,
And by opposing end them: to die, to sleep
No more; and by a sleep, to say we end
the heart-ache, and the thousand natural shocks
that Flesh is heir to?…”

Am mers mai departe și am terminat piesa într-o stare de spaimă catatonică. Am dus rolul până la sfârșit, dar n-am mai urcat pe scenă vreme de doi ani.

Îmi intrase în cap viermele îndoielii. Și, începând din acel moment, am început să-mi pun acele întrebări pe care oamenii care nu sunt actori le adresează actorilor. De pildă: cum înveți replicile? Ce prostie…

Dar chiar așa: cum îmi învăț replicile?

Cum poți să apari în fața a o mie de oameni și să nu te înspăimânte ideea de a le vorbi? Ce întrebare prostească…

Dar, de fapt, da: cum pot să stau în fața a o mie de oameni?

Mi-am dat seama că aveam răspunsurile greșite la aceste întrebări, pe care întotdeauna le considerasem stupide. Și, mai bine de doi ani, n-am mai urcat pe scenă.

Dar deveneam agitat și în fața camerei de filmat, chiar dacă acolo se presupune că ești înconjurat de o plasă de siguranță. Fiindcă, dacă uiți replica, o poți spune din nou. Iar dacă nu se aude bine, se apropie microfonul de tine. Pe platoul de filmare există plase de siguranță peste tot în jurul tău.

Așa se explică și fiorul special pe care îl ai când urci pe scenă – nu mai sunt plase de siguranță. De acolo vine și satisfacția actorului, din spaimă și din uimire. Dar, timp de doi ani, n-am mai putut să o fac.