TIFF 2017. Iosif Demian: "Săli de cinema ar trebui să existe peste tot: și în gări"

La ediția din acest an a TIFF va fi proiectat și filmul „Baloane de curcubeu”, al regizorului Iosif Demian, un film cu o poveste demnă de… un film. A fost interzis de autoritățile comuniste imediat după lansarea oficială din 1982, dar cineva a salvat o copie, a 13-a copie, și a ținut-o în saltea până după Revoluție.

Stabilit în Australia, Iosif Demian (76 de ani) revine periodic în țară pentru a păstra legătura cu filmul românesc. Este autorul unor filme avangardiste și foarte curajoase pentru perioada în care au fost turnate, dintre care cele mai importante sunt, alături de cel deja menționat, O lacrimă de fată (1980) și Lovind o pasăre de pradă (1983).

Am profitat de prezența sa la TIFF 2017 pentru a-i adresa câteva întrebări. Aşteptam de ceva timp momentul, fiindcă Iosif Demian a rămas un om echilibrat, care vorbește fără emfază despre filmele sale. Discută cu acea plăcere tot mai rară, specifică celui ce se bucură să împartă un gând, dar şi să asculte o părere.

*

– Știu că locuiţi în Australia de mult timp. Reveniți des în țară?

– O să te surprindă. Venim în fiecare an, chiar de două-trei ori. Ba invitați, ba cu proiecte. Și, de când cu internetul, suntem treziți destul de des și în mijlocul nopții, pentru că unii nu realizează că fusul orar e diferit. Practic, nu suntem dispăruți din țară.

Noi venim la Cluj a patra oară, pentru că ni se pare un lucru deosebit. TIFF înseamnă enorm. Fiind invitaţi şi la alte festivaluri, ni se pare excelentă nu numai organizarea, ci şi atmosfera şi faptul că lumea vine ca într-o oază. Timp de zece zile există o altă relaţie umană.

– Cum ați ajuns să emigrați în Australia?

– La invitaţia unor prieteni și cu ajutorul lor, am ajuns acolo. Am dat peste o lume complet nouă, care trebuia învăţată. Şi nu ne-a dezamăgit deosebirea, ci ne-a entuziasmat. Ne-am dat seama că, în lumea asta capitalistă, nimeni nu o să ne preia de unde am plecat şi că va trebui să ne zbatem de jos.

Faptul că am devenit cunoscuţi şi acolo şi că foarte mulţi dintre studenţii mei au ajuns celebri, câştigători de premii Oscar şi aşa mai departe, îmi dă senzaţia că, de fapt, ne-a reuşit.

– În 2010 ați făcut documentarul „Memoria de piatră”, în care ați dorit să rememorați procesul de producție al Nunții de piatră, filmul din anii ’70 la care ați fost operator. Cum ați regăsit Roșia Montană?

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

– A existat o atmosferă deosebită, din partea localnicilor, pentru că era primul film cu ei şi despre ei. Timpul a trecut, lucruri s-au şters, iar revenirea a fost o surpriză.

Iniţial, am avut senzaţia că nu mai sunt acolo, că nu mai e nimeni, dar, treptat, au apărut copiii de atunci, care acum erau oameni maturi. Şi, culmea, ţineau minte perfect cum fusese perioada filmărilor. A fost emoţionat să îi auzi povestind lucruri pe care bănuiam că le ştim, dar nu le ştiam.

– În cinematografia românească, vedeţi nişte punţi între generaţii?

– Bineînţeles. Şi faptul că sunt aici e unul dintre rezultatele acestei continuităţi. Nu e în defavoarea nimănui, nici pentru cel care recunoaşte treaba aceasta, şi nici pentru cel care e reamintit fiindcă odată a însemnat ceva, un punct de referinţă.

Când am debutat noi, lucrurile erau foarte clare: numărul de filme era dat de numărul de aparate disponibile. Câte aparate avea studioul, atâtea filme se puteau face. Acum, toată lumea poate să facă film. Această abundenţă diluează procesul.

Din păcate, există factorul financiar, care pe foarte mulţi îi canalizează şi ei nu mai au interes − spun că fac orice prostie ca să iasă banul. Lucrurile s-au schimbat foarte mult. A apărut internetul, care este o piaţă extraordinară.

Evoluţia profesiei a creat momente în care s-au sintetizat nişte filme şi mişcări. Aşa se întâmpla şi când eu am debutat eu. Se chema tot Noul Val, care se inspira din noile valuri europene. A urmat perioada în care lucrurile au fost oprite, s-au făcut filme mai puţine. Şi sigur că au venit generaţiile următoare care au avut nevoie de nişte ani ca să se formeze.

Acum vine a doua generaţie, după Puiu, Mungiu, Porumboiu etc. Important e dacă ei vor fi în stare să se coaguleze într-o mişcare. Ei au învăţat meserie de la cei dinaintea lor, care la rândul lor au învăţat-o de la cei dinainte. Un val are un numitor comun, ideologic, artistic sau de o anumită natură.

Ce îi leagă acum pe ei e cel mai grav lucru, că încearcă să facă filme fără bani. Dacă asta se continuă ca principală calitate a acestui nou val, toată lumea o să spună că ei sunt foarte buni fără bani, deci nu mai au nevoie de bani. Lucrurile ar trebuie să demareze dintr-un alt punct. Să existe săli de cinema peste tot. Și în gări, aşa cum sunt bufeturile.

Din păcate, filmul american a reuşit să educe tineretul care merge la cinema într-un mod foarte agresiv, cu popcorn şi altele. L-a dus înapoi la perioada primitivă, când lumea se ducea la film să vadă un miracol. Toate poveştile americane sunt nişte iluzii. Nu e o lume adevărată. E un drog care este legal.

Imagine din filmul „O lacrimă de fată”. Sursa foto: aarc.ro

– Cum aţi decis să faceți trecerea de la director de imagine la regizor?

– Era foarte simplu. Noi am crescut cineaști, chiar şi operatorii. Diferenţierea a făcut-o şcoala. Eram în clase separate, iar noi aveam avantajul că învăţam şi cinema, dar şi folosirea aparatului de filmat. A fost un mare avantaj.

Noi ne-am făcut filmele studenţeşti, pe când cei de la regie au avut nevoie de noi, de operatori. Când am ajuns la primele confirmări, a apărut un fenomen foarte ciudat. Cei buni cu care începuserăm nu mai făceau filme atât de des. Alţi câţiva din generaţia mea ne doreau pentru nume.

Şi de aici această dezamăgire, că nu poţi să mergi din bine în bine şi că trebuie să faci compromisuri. Aşa că ne-am gândit − ce-ar fi dacă am face noi filme? Mi s-a părut cea mai firească continuare.

– La această ediţie a TIFF va fi proiectat și filmul dumneavoastră din 1982, Baloane de curcubeu.

– Atunci când l-am făcut, nu m-am gândit să fac un film pentru spectatorul comod. Nu doream să dovedesc de ce sunt în stare, pentru că nimeni nu voia să fie convins.

Am colaborat cu Dorel Vişan şi s-a legat o chestie între noi. Rolul lui principal din Baloane e cel mai important. Marţi, după proiecţie, vor fi discuţii, dar şi dezvăluiri − ce-a făcut cenzura cu filmul. Filmul pe care îl am aici e varianta a 13-a.

Au fost, în total, 18 proiecţii private cu membrii importanţi de partid. Când a ieşit pe piaţă, a fost premiera cu invitaţii, apoi filmul a dispărut. Nici după 1989 nu i-au mai dat drumul.

– Cum şi când aţi reuşit să obţineţi această variantă, a 13-a?

– Când a început proiecţia, a sunat telefonul şi toţi au fost chemaţi. Liderii politici au decis ca filmul să fie interzis. Aşa că s-a desfiinţat echipa de filmare, s-a oprit filmul. Numai că a 13-a copie nu a mai fost revendicată de nimeni. Noi am dus copia la Buftea, am lăsat-o într-un dulap. Am părăsit ţara, iar când ne-am întors, am deschis dulapul şi nu mai era acolo.

Cineva ne-a spus că era la el în saltea. A păstrat-o, riscând să fie arestat. După ’90, noi am scos filmul din ţară, pentru că trebuia să îl ducem în Australia, unde era anunţat la două festivaluri. Drama mare e că anumite scene au fost tăiate.

E ca atunci când spui bancul, iar poanta… au tăiat-o. Vasile se ceartă cu nevasta, iese şi trânteşte uşa. Asta e în film. Dar poanta că Vasile se întoarce după 17 ani, asta nu mai e. Şi nevasta îl întreabă unde a fost, iar el zice că afară. Dar, vezi, poanta lipseşte. E foarte surprinzător că lumea reacţionează, totuși, la film şi în aceste condiții.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€