TIFF 2016. Dumitru Prunariu: "Așteptăm contacte de gradul III în acest secol"

Sărbătorit la 35 de ani de când a zburat în spațiu, generalul Dumitru Prunariu a vorbit la întâlnirea cu publicul de la TIFF despre acomodarea la imponderabilitate, activitatea României în cadrul Agenției Spațiale Europene sau cât de „veridice” sunt secvențele din filmele americane cu astronauți.

Prunariu a spus, printre altele, că o întreagă comunitate științifică așteaptă, în acest secol, întâlnirea cu o civilizație extraterestră.

*

Cum se realizează joncțiunea între nava spațială și stația orbitală

„Este ca și când două mașini cu viteză mare ar merge una lângă alta și, undeva, cu geamul deschis, ai ciocni un pahar de șampanie.

Nava cosmică este lansată în spațiu atunci când Pământul, rotindu-se în jurul axei sale, ajunge cu cosmodromul în planul orbitei pe care se află stația orbitală. Dacă este lansată puțin înainte sau puțin după, planurile orbitelor diferă și nu se mai întâlnesc niciodată. Deci, e vorba în primul rând de precizia lansării. După aceea, în 9 minute ajungi în Cosmos.

Noi am ajuns pe o orbită intermediară, o orbită mai joasă decât cea a stației orbitale, care se afla la 350 de kilometri. Am fost lansați inițial pe o orbită aflată cam la 220 de kilometri de Pământ și, prin două manevre orbitale în care am orientat nava sub un anumit unghi, transmis de la sol după măsurători făcute prin tot felul de sisteme de telemetrie, ni s-a indicat câte secunde să cuplăm motorul principal, astfel încât orbita să se transforme într-o orbită asemănătoare cu cea a stației orbitale și astfel să o ajungem încet-încet din urmă.

Astfel, după 18 rotații în jurul Pământului, fiecare de câte o oră și jumătate, am ajuns să ne apropiem încet de stația orbitală. Am cuplat radarele: există radare la bordul stației și la bordul navei. Ne orientăm reciproc unul față de celălalt, și încet-încet ne apropiem, efectuând foarte multe manevre.

Este un dans extrem de dinamic al navei cosmice pe lângă stația orbitală. Am ajuns în apropierea stației la o viteză foarte mică, 30 de centimetri pe secundă, și am efectuat cuplarea. Toată manevra este de o precizie extraordinară și de un dinamism extraordinar.”

Care sunt riscurile în timpul joncțiunii

„Riscurile sunt destul de mari. În primul rând, există cazuri când joncțiunea efectivă să nu se poată realiza. În ultimul moment, fie n-a mai cuplat un motor, fie s-a defectat ceva și nava cosmică a trecut pe lângă laboratorul spațial.

Ulterior, după zborul nostru, într-o perioadă mai actuală, au fost două incidente deosebite – o navă cargo a lovit stația orbitală și n-a reușit să se cupleze, și, altădată, o navă cu echipaj a făcut același lucru, dereglându-se sistemele de orientare reciprocă, pe ultima fază de joncțiune.

Deci dinamismul operațiunilor, funcționarea precisă a fiecărui echipament de la bord, a fiecărui dispozitiv, sunt esențiale pentru a reuși să efectuezi cuplarea.

Dacă se produce o ciocnire neprevăzută, ceva mai dură, se poate dezermetiza nava cosmică. De aceea, în timpul operațiunilor de apropiere și de joncțiune, cosmonauții sunt obligați să poarte costumele de scafandru cosmic, care să-i protejeze în caz de dezermetizare a navei cosmice.”

De ce trebuie ca o navetă să fie „parcată” la o stație orbitală

„Când am zburat eu, era laboratorul Salyut 6. După aceea au fost Salyut 7 și stația MIR. Cosmonauții efectuează foarte multe experimente și chiar microproducție de anumite materiale, care numai în spațiul cosmic pot fi obținute, la bordul acestor laboratoare spațiale.

Nava cosmică, în acest caz, este doar un vehicul de transportat cosmonauți spre destinația finală. De aceea este important ca ei să ajungă la bordul stației orbitale.

După joncțiune, se presurizează spațiul dintre cele două obiecte, se deschid trapele de o parte și de alta și cosmonauții trec, ca printr-un tunel, dintr-un obiect cosmic în celălalt.”

Ce fel de dotări științifice are stația orbitală

„Stația orbitală Salyut 6, la bordul căreia am ajuns eu în 1981, avea un singur modul, lung cam de 15 metri, cu un diametru de 4 metri.

Stația cosmică internațională de acum are o grămadă de module îmbinate și o suprafață comparabilă cu cea a unui stadion.

Acum, la bordul stației cosmice internaționale sunt module rusești, module americane, un modul european – Columbus, un modul japonez – Kibo, și toate acestea funcționează având alimentarea comună a stației orbitale.

Din punct de vedere științific, pot efectua experimente separate. Fiecare națiune își programează din timp tipul de echipamente necesare pentru a efectua anumite categorii de experimente.

Sunt experimente biologice. Există laborator biologic la bord. Există experimente de studiu al unor radiații. Există detector de radiații, senzor, în exteriorul stației orbitale. De asemenea, se studiază producerea de diverse materiale, de exemplu cristale.

Noi am crescut niște cristale de galiu dopate cu niște impurități. În acel context, exista și un mini-furnal, electric, la bordul stației orbitale. Și acum sunt produse diverse aliaje speciale la bordul stației cosmice internaționale.

În afară de aceasta, sunt numeroase experimente medicale. Acestea presupun laboratoare întregi care investighează comportamentul organismului uman în spațiul cosmic. Practic, fiecare cosmonaut care zboară în spațiul cosmic este un cobai. Un cobai pentru diferite tipuri de experimente.

Eu, de exemplu, eram îmbrăcat în senzori din cap până-n picioare de două ori pe zi, dimineața și seara, și, pentru aproximativ o oră, mi se înregistrau în poziție de relaxare sau de efort, făcând diverse activități, parametrii medicali, care erau transmiși prin telemetrie la sol. Acolo erau analizați, interpretați, și se vedea cum se comportă organismul meu în faza acută de adaptare la imponderabilitate, apoi în faza de adaptare efectivă realizată la imponderabilitate.”

Cum se manifestă organismul în imponderabilitate

„Adaptarea la imponderabilitate nu se produce niciodată complet. Și tot ce pare ‘bun’ la început are efect invers la revenirea pe Pământ.

Noi suntem obișnuiți să ne simțim greutatea capului; mușchii gâtului reacționează automat la a menține capul într-o anumită poziție și la a-i suporta greutatea.

Capul are o anumită greutate. În imponderabilitate, nu mai are. Și mușchii gâtului și tot sistemul nervos reacționează într-un mod straniu. Îți dau senzația că nu ai cap. Pe Pământ ești obișnuit să îl ai, și atunci, acolo, în spațiu, simți nevoia să-l presezi undeva în perete…

În primele două zile, până m-am obișnuit cu imponderabilitatea, mă fixam cu picioarele într-un perete, cu capul în celălalt perete, și presam astfel încât să am o greutate pe cap și să simt din nou gâtul și sistemul nervos din zona lui.

În imponderabilitate, de asemenea, articulațiile se destind, pentru că nu mai suportă greutatea corpului. Acest lucru, pe de-o parte, este bun, mai ales dacă ai probleme cu articulațiile (dar nu ajungi cosmonaut dacă ai asemenea probleme), dar, pe de altă parte, este un fapt negativ, pentru că, în Cosmos, pentru că nu mai ai greutate și nu mai ești apăsat în jos, articulațiile se destind și crești în înălțime.

De exemplu, Scott Kelly (astronaut american – n.r.), care s-a întors de curând după un an de zile de stat în spațiul cosmic, la o înălțime cam de 1,65 – e micuț și îndesat – a crescut cu 5 centimetri. Într-un an de zile. Dar, în câteva zile după revenirea pe Pământ, și-a revenit la înălțimea normală.

Mușchii interstițiali mențin o anumită elasticitate și o anumită distanță între articulații. În cosmos, acești mușchi se relaxează complet și, când revii pe Pământ, rămân relaxați o perioadă de timp, astfel că articulațiile ajung să te doară, pentru că se presează mai mult decât în mod normal.”

Relația României cu Rusia

„Opinia mea este că, oricând, cu vecinii trebuie să ai niște relații de colaborare, niște portițe de comunicare.

Să ne uităm la restul Europei: relațiile economice cu Federația Rusă sunt bune și foarte bune. Să nu luăm doar Germania care, dintotdeauna, dinainte de război, a avut relații foarte directe cu Federația Rusă. Să n-o iau de pe vremea Țarului… Pentru că Ecaterina cea Mare venea din Germania.

Franța, care este o țară foarte puternică în Europa, are relații de colaborare și discută de multe ori cu Rusia ca de la partener egal la partener egal. Este adevărat că istoria noastră ne-a lăsat cu multe răni, dintre care unele au fost provocate de Uniunea Sovietică.

Adevărul este că, în domeniul politic, în domeniul diplomatic, trebuie să știi care îți este interesul – economic, politic, geostrategic – și să acționezi în așa fel încât să-ți realizezi acel interes, chiar dacă îți calci pe mândrie sau pe rănile pe care ți le-a produs un anumit vecin, mai mare sau mai mic.

Mulți, la nivel internațional, au dovedit capacitatea de a se adapta unor noi realități geopolitice. Este adevărat că noi avem parteneriat strategic cu SUA. Foarte bine. Că facem parte din NATO. Foarte bine. Dar uitați-vă că, în domeniul Cosmosului civil, Statele Unite și Federația Rusă colaborează foarte bine.

Stația cosmică înternațională urmează să fie exploatată în comun până în 2024. După aceea, probabil, i se va mai prelungi viața. Au convenit să dezvolte în comun o viitoare stație spațială. În afară de aceasta, uitați-vă că și americanii, și germanii, și francezii fac parte din NATO, ca noi.

Ce relații au cu Federația Rusă? E-adevărat, anumite acțiuni ale Rusiei sunt în dezinteresul Europei. Dar se găsesc căi de negociere, de comunicare, care să ducă la un dialog. Fără dialog nu poți să ajungi la o înțelegere. Deci, eu sunt întotdeauna pentru dialog, indiferent care sunt relațiile între parteneri.”

Despre posibilitatea construirii unui Sat Lunar

„De anul trecut, avem un nou director al Agenției Spațiale Europene. Până atunci, pentru 12 ani, a fost un francez, Jean Jacques Dordain. Acum este neamţul Jan Woerner, fostul director general al Agenției Spațiale germane.

Jan Woerner a venit cu un input nou în Agenția Spațială Europeană. Pentru că, desigur, sunt realizate zboruri spre alte planete, zboruri de investigare a spațiului interplanetar.

Să nu uităm de succesul deosebit al misiunii Rosetta, care a depus un echipament pe o cometă. Care echipament a transmis de la fața locului imagini, face analize ale compoziției cometei, face măsurători… Deci ea trimite informații la sute de milioane de kilometri distanță. Un aparat cosmic mic, care să ajungă să coboare pe cometă și să transmită informații de acolo, asta e o realizare deosebită.

Numai că Jan Woerner vede puțin mai departe lucrurile acestea. Pe lângă faptul că Europa va trebui să aibă și o nouă rachetă purtătoare, care se va numi Ariane 6, la a cărei dezvoltare industrială va participa și România – suntem deja aleși, aprobați de către Agenția Spațială Europeană –, el vede locul Europei și undeva pe Lună.

Este puțin cam departe pentru Europa, cu mijloacele proprii și cu investițiile pe care le poate face, să programeze singură un zbor spre planeta Marte. Dar avem mijloace de a trimite echipamente pe Lună, de a continua cercetările pe Lună și de a trimite, într-o colaborare internațională, oameni pe Lună. Care, în final, să dezvolte o așezare permanentă. Pe care o numim, în momentul de față, Satul Lunar.

Aceasta este concepția pe care o promovează noul director, și România merge cu pași rapizi spre a se cupla la toate aceste inițiative.

Avem o poziție foarte bună în Agenția Spațială Europeană. Suntem al doilea stat din Europa de Est care a fost acceptat ca membru, după Republica Cehă.

Am făcut parte din programe de evaluare cu cicluri de câte 5 ani, în care am dovedit că putem dezvolta cercetare științifică în multiple domenii, putem coordona programe internaționale și avem capacitatea industrială de a contribui la dezvoltarea cosmonauticii europene. Abia atunci am fost acceptați ca membri în Agenția Spațială Europeană, care este un club foarte select.”

Cât de veridice sunt filmele de tipul Gravity sau Interstellar

„Am fost puternic impresionat de filmul Gravity. Vă rog să mă credeți că fiecare detaliu corespunde cu ceea ce se află la bordul navelor cosmice, în stația cosmică internațională şi pe navetele spaţiale.

În afară de aceasta, simularea tuturor proceselor din spațiul cosmic – pentru că a fost un film făcut pe calculator – este atât de realistă, încât rămâi șocat.

Problema este că deșeurile cosmice nu vin chiar așa ca în film, dar pot să lovească nave cosmice. Stația cosmică internațională manevrează cam o dată pe lună, o dată la o lună și jumătate, pentru a evita ciocnirea cu deșeuri cosmice, părți necontrolabile rămase de la sateliți, de la rachete.

Interstellar este un film cu un profund mesaj științific. Desigur, partea științifică este destul de greu de înţeles de către omul nepregătit, cel care nu are cunoștințe mai avansate de fizică.

Realizarea tehnologică a filmului, din punctul meu de vedere, lasă însă de dorit. La un moment dat îi vedeam pe cosmonauți în acele costume de scafandru cosmic, pe o planetă străină, unde nu era aer, iar casca le era aburită, erau broboane de apă în interiorul ei.

Săracii actori transpiraseră în acele costume, iar regizorul n-a realizat că trebuiau să șteargă casca, şi asta pentru că respirația de interior este asigurată printr-un proces în care se absoarbe toată umiditatea. Umiditatea nu este lăsată în aerul pe care îl respiri. 

Pot să vă spun, de asemenea, că am fost impresionat de filmul Armaggedon. Este o aventură pe care am văzut-o de trei ori până acum, dar vă spun că lupta cu asteroizii nu se poate face în acel mod.

Nu poți să trimiți un echipaj care să sape într-un asteroid, să pună o încărcătură nucleară şi să revină pe Pământ. Dar, desigur, studiem deja posibilitatea devierii asteroizilor periculoși.”

Posibilitatea unui contact de gradul III

„Să știți că noi așteptăm în secolul acesta contacte de gradul III. O întreagă comunitate științifică internațională este adepta unei realități – spunem noi – că viața nu este specifică numai Pământului, că viața este universală și se dezvoltă acolo unde găsește condiții favorabile.

De aceea căutăm acum planete asemănătoare Pământului. Numai că spațiile sunt atât de mari încât noi, de pe Pământ, nu ajungem să investigăm viața de pe alte planete într-un viitor previzibil. Dar nu excludem faptul că alte civilizații, mult mai dezvoltate, ne-au descoperit.

Desigur, n-am să vorbesc despre omuleți verzi văzuți după un colț de stradă. Dar ideea că am fi putut fi vizitați de alte civilizații mi se pare foarte realistă. De asemenea, că am putea reprezenta un experiment – cine știe la ce scară universală.

Faptul că nu se intervine în ceea ce facem noi pe Pământ este o chestie de etică. Să știți că există un grup de etică în domeniul explorării spațiului cosmic, care stabileşte reglementări privind modul în care să explorăm sau să nu explorăm spațiul cosmic. Acest comitet de etică ne spune că nu este bine să intervenim în viața unei alte planete.

De exemplu, acum suntem foarte axați pe Marte. Unii vor trimite și oameni. Vom spune: atmosfera este formată din dioxid de carbon – de ce nu plantați copaci care să absoarbă dioxidul de carbon, să redea oxigenul, să revină viața pe planeta Marte?

Dar dacă în acest mediu de dioxid de carbon se produc niște procese biologice pe care noi nu le știm, nu le cunoaștem și le vom strica în totalitate, dând altă turnură viitorului planetei Marte?

De aceea ne gândim că nici alții nu vor voi să intervină, să lase vreo bacterie, vreun virus care, răspândindu-se, să distrugă întreaga omenire.

Ar fi bine să-și păstreze, totuși, acele lucruri speciale cu care vin din exterior și care nu sunt specifice Pământului, să și le țină pentru ei. Chiar dacă vom fi contactați, se va întâmpla cu foarte multă precauție, astfel încât să nu periclităm viața, fauna, Terra în general.”