Tibi Uşeriu: Până la capăt! A câştigat a treia oară cursa infernală de la Polul Nord

Iar cursa asta dementă? Parcă ne-am obișnuit cu ea, nu? N-aș zice.

La ultimele trei ediţii, de fiecare dată a fost altfel. Au avut o singură constantă: a câștigat Tibi. Dramatic, la limită, cu nopți nedormite și lacrimi înghețate.

Frumos zice ultramaratonistul Adi Toma:

"Vezi tu, cei care vor ajunge la final nu sunt cei care au rămas în picioare pe parcursul cursei, ci sunt cei care au avut tăria să se ridice din genunchi, de fiecare dată".

*

Cluj, 3 martie 2018, ora 9.20 AM, acasă. Stăm sobri în jurul mesei rotunde din hol. Constat că arătăm precum niște ciocli care petrec un mort la groapă. Avem niște fețe de îngropăciune: pământii, cu colțurile buzelor căzute și cu negura ștampilată pe mecle.

Doar "mortul" Tibi e viu, zâmbitor și destul de relaxat. E fericit ca un copil că noul lui telefon se deschide când îi recunoaște fața. Dar constată că, dacă stă în contralumină, telefonul nu recunoaște nimic. "Mai au de lucrat ăștia la tehnologia lor".

Singura lui îngrijorare cu privire la nebunia numită 6633 Arctic Ultra ține de meteo. Prognoza din Yukon − undeva pe la capătul lumii, nu departe de Oceanul Arctic − îl face să strâmbe din nas. Nu e destul de frig pentru gustul lui.

"Să dea, așa, un minus 50, și-apoi să vezi cum s-ar mai rări concurența. Că aşa e acolo. Nu după cum vrem noi. Natura face legea şi sortează oamenii exact cum vrea ea. Pe căldurică, suntem cumva toți egali. Pe frig extrem însă, se schimbă datele problemei".

Pe masă răsar pe rând o omletă cu ceapă și ardei, ceai, cafea, o salată cu semințe și, în general, tot feluri de nimicuri numai bune de mic dejun. Doar că ne cam lipsește elanul.

Ciugulim ușor lipsiți de motivație. O fi prea devreme? Ar trebui să spunem fiecare ceva important, dar ne scăldăm în banalități, în frunte cu mine: "Așa, și? O să aplici clasica ta strategie? Adică să pleci iar ca un apucat?"

Să-i dăm sfaturi lui Tibi oricum nu merită, așa că îl întrebăm de sanie, de echipament, de haleală.

− Da' turtă dulce ți-ai luat?

− No bine, mi-am luat dară.

Ar trebui să facem măcar o poză de adio, dar nimeni nu e pregătit pentru așa ceva. În două ore ne vom despărți și o vom lua care-ncotro.

Alin pleacă în Germania, Tibi și Gherase, la Cercul Polar.

Noi rămânem locului, unde vom aștepta acele telefoane memorabile, prin satelit. Exact ca bieţii pensionari ai căror copii au ales să plece din țară.

Deja există un flow de lucru: Alin va înregistra convorbirile, Gherase va trimite poze, Kitty va transcrie și va prelucra imaginile, Andrei se va ocupa de montaj, iar Adi Toma va ține fanii în priză cu un jurnal al competiției.

Iar noi, ceilalți, suporteri văzuți și nevăzuți, ne vom perpeli la foc mic cam o săptămână încheiată, urmărind efortul inuman al acestui băiat care va străbate zi-noapte același pustiu de gheață, până, hăt, departe.

Tocmai în Tuktoyaktuk, la finiș, localitate care sună ca şi cum ar tăia bunica ceapă pentru papricaș, duminica.

E un fel de tristețe în aer. Ne uităm cu toții la Tibi ca la un condamnat în drum spre eșafod. Știm ce-l așteaptă.

Fratele lui, Alin, e cel mai îngrijorat. El a fost și cel mai vehement împotrivă ca Tibi să plece a treia oară. Dar el, iată, pleacă. Şi, ca de obicei, pare că știe exact de ce.

Zice că a făcut un sondaj de opinie: a întrebat zece oameni care contează în viața lui dacă să mai plece la Pol sau nu. Scorul a fost 8-2 pentru Da.

Recunosc, și eu am votat cu Da. După atâția ani, am ajuns să-l cunosc pe Tibi și să respect că face aproape doar ce-l taie pe el capul, călăuzit de semne și instincte numai de el înțelese.

Drept urmare, pe pagina lui a lăsat acest mesaj simplu, așa cum e el:

"Uneori trebuie să faci liniște, ca să-ți poți asculta sufletul. Alteori trebuie să faci ceea ce crezi că e bine. Alteori trebuie să faci ceea ce simți.

Dacă reușești să-ți motivezi limpede alegerile, înseamnă că ai făcut ceea ce trebuia. Nu contează că unele lucruri se repetă. Ele nu sunt niciodată la fel. Mereu provocarea e alta, indiferent de rezultat. De data asta, totul îmi pare o provocare imposibil de refuzat".

Corul adulatorilor care-l fac pe rând titan, uragan, supra-om sau acest Chuck Norris al nostru s-a pornit ca o gargară pe țeava unui robinet uitat deschis. La fel ca şi corul naționaliștilor care fac din Tibi stindardul unei identități șifonate de prostie, corupție și ticăloșie.

Iar heitării, ca hienele, au apărut și ei, normal, fiindcă în aer se simte miros de sânge. Se reîncălzește aceeași ciorbă ca în anii trecuți, se aruncă în arenă aceleași provocări, împachetate ușor diferit.

Pe rând, Tibi e făcut cerșetor de atenție, pierde-vară, șomer care are prea mult timp de ars, infractor disperat după apariții tv etc.

Îl întreb ce le-ar spune celor care încearcă să-l facă să se simtă vinovat pentru că nu a inventat penicilina și leacul împotriva calviției.

"Poi, ce să le zic io la ăștia? Nimic. Da' mi-ar plăcea să-i scot un pic la plimbare alături de mine, pe-acolo, pe ice road. Așa, numa' ca să vadă cum îi".

Au trecut două zile de când n-am mai primit nici un telefon de la Tibi. Poate nu mai are putere să vorbească decât în gând, cu sine.

Tot ce am văzut e un video minunat de-al lui Mircea Gherase, dramatic de-a dreptul, cu Tibi sprijinit în beţe, încercând să se recompună din bucăți, pe un drum de gheață.

În imagini, Tibi se bâlbâie încercând să-și pună mănușile. Se ridică greu şi are niște pași șovăielnici de moșneag răpus de reumatism. Pe deasupra, a mai livrat și Adi Toma un îngrijorător "Raport de cursă. Ziua 6". 

Cursa asta dementă se apropie de final. Iar finalul nu se anunță deloc glorios, așa cum credem noi de la căldurică, din fotolii comode și cu fețele lipite de un ecran.

E finalul unui om căzut, înfrânt, umilit, care s-a prăbușit în genunchi, care și-a asumat crucea asta, dar care a găsit, doar el știe de unde, niște fărâme de energie pentru a se ridica o dată în plus, pentru a mai face încă un pas spre blestemata linie de final de pe Oceanul Arctic, în niște aplauze înfundate, de mănuși cu puf.

Lacomului de Martin Like, acest spiriduș diabolic, nu i-au ajuns cei 566 de kilometri, oricum nesfârșiți, care rimau frumos cu 6633. Acum, la a 10-a ediție, a mărit traseul la 620 de kilometri.

Tot prin acel mediu ostil, care parcă și-a propus să măture toți oamenii de pe traseu, ca pe nişte puncte negre care nu dau bine pe albul infinit. Au servit-o mulți, inclusiv trei români, care s-au retras după două zile.

E ca în gluma aia obosită cu evangheliștii: dintre cei patru concurenți români au rămas trei − Tibi, omul care îndură pe mai departe această tortură lentă, pas cu pas, aproape de final. Doar că el le are cu pașii.

A plecat numărându-i pe primii 27, cât avea curtea pușcăriei de maximă securitate unde și-a risipit cei mai frumoși zece ani de tinerețe, și apoi tot așa, călăuzit de dictonul lui, devenit o mantră: "Până la capăt!"

Martin Like îi datorează enorm lui Tibi, fiindcă acest băiat român de pe Bârgaie e cel care a făcut din ultramaratonul său obscur un eveniment pe care astăzi țin ochii milioane de oameni.

Martin știe asta prea bine, ca un scoțian șmecher ce e. Aşadar, l-a invitat pe Tibi fără taxă, cu vorbe frumos însăilate, ca o șaorma cu de toate. A mărit și distanța, ca treaba să fie zemoasă ca o savarină.

I-a întins frumos cursa asta, știind că Tibi, suflet bun, n-o va putea refuza. Nici măcar a treia oară, după ce a câștigat-o de două ori și e limpede că nu mai are nimănui absolut nimic de demonstrat.

Dar este cursa vieții lui, e cursa care și-a întâlnit eroul perfect. Mariajul ideal.

Ai impresia că Dumnezeu, în marea și neînțeleasa Lui bunătate, l-a chemat în ființă pe robul Său Tibi Ușeriu ca să străbată, fix ca eroii din basmele românești, de trei ori la rând, un pustiu de gheață, doar cu scopul de a ne învăța și pe noi, muritorii, ce înseamnă cu adevărat să te ridici când ai căzut în genunchi și ce înseamnă să faci, când nu mai poți, un pas chinuitor mai departe. Adică exact "Pâ-nă la ca-păt!".

Între timp, presa tabloidă din țară o ține pe-ale ei, cu aceleași inepții isterice și hiperbole de clasa a 6-a: "Tibi aleargă dezlănțuit ca un Uragan" / "Are un avans Uriaș" / "Nu-i poate sta Nimic în cale!".

În fapt, lucrurile stau taman pe dos. "Sănătos nu cred că vine niciunul încoace. Și nu se întoarce nici unul sănătos".

E o vorbă pe care Alin Uşeriu o știe prea bine, încă de la prima participare a lui Tibi la 6633.

Fiindcă el e omul care a stat întotdeauna, necondiționat, lângă fratele lui, chiar și la ieșirea din pușcărie, chiar și după ce aburii gloriei de la competițiile câștigate s-au risipit, chiar și atunci când prietenii l-au trădat, iar el nu-și mai găsea locul în lume şi se gândea să-şi ia viaţa.

Am vrut să aflu din gura lui Alin de ce a votat pentru Nu, atunci când Tibi i-a cerut părerea cu privire la reîntoarcerea sa la Arctic Ultra. Și Alin a zis așa:

"Da, fac parte dintre cei zece oameni pe care Tibi i-a întrebat dacă să mai meargă la Cercul Polar și anul acesta. Sunt curios cine este celălalt care a zis Nu. Acolo, în pustiul acela − poate puțini își dau seama − e o poveste de viață și de moarte.

E ceva peste puterile noastre de înțelegere. Nu m-am simțit împăcat cu plecarea lui nici prima dată, nici a doua. Acum mi-a cerut iar părerea şi am discutat deschis.

El a decis altfel. Din clipa aceea, eu i-am respectat hotărârea și acum mă dau peste cap cum pot să-l sprijin.

Majoritatea uită că povestea asta s-ar putea termina prea bine, dar și foarte, foarte rău. Eu nu uit. Eu nu-mi permit asta. Eu și Tibi am trăit momente groaznice împreună și, dintre noi, eu sunt cel care insistă ca, atunci când avem un moment de acalmie și armonie, să stăm cât de mult putem în el. Să ne liniștim.

Doar că pe el «îl mănâncă pielea» și reușește să facă tot felul de lucruri, unele cu adevărat impresionante.

Ca președinte la Tășuleasa, nu pot să nu recunosc că Tibi e un important vehicul de comunicare. Ca frate mai mare, sunt unul dintre fanii lui, mai ales fiindcă reușește să rămână cu capul pe umeri în viaţa de zi cu zi, în ciuda succesului imens pe care îl are povestea lui.

Există deja o comunitate tot mai mare strânsă în jurul lui. Datorită lui, nu puțini oameni și-au schimbat stilul de viață, iar alții au depășit încercări foarte grele.

Problema e că, atunci când lucrurile devin dramatice cu adevărat, majoritatea adulatorilor și admiratorilor cam dispar. Exact ca în viață, în general. E un standard.

Uneori, plasa de siguranță pe care trebuie s-o întind e foarte mare, proporțională cu faptele lui duse la extrem. Iar Tibi merge uneori atât de departe, încât eu nu mai ajung la el. Mă simt incapabil să-l ajut atunci când stă să cadă.

Și, pe măsură ce trec anii, devine greu, tot mai greu. Dar nu e o poveste nouă, asta ni s-a întâmplat de multe ori în toți acești 44 de ani petrecuți împreună.

Așa că, din când în când, ca acum, mă rezum să las garda jos și să mă alătur și eu corului: «Hai, Tibi! Dă-i în geacă! Până la capăt!»".

De la gândurile lui Alin Uşeriu am trecut la Adi Toma.

Adi e bun de încheiere. E strateg de cursă, om din umbră, reporter de front, ultramaratonist, medic și încă vreo câteva. Adi pare că știe cât e ceasul, în general. Nu știu de ce, dar am o încredere nestrămutată în el, în mintea lui limpede, în umorul lui subtil.

E straniu. Mă bat de el prin parc, în păduri, alergând. Ne privim ca niște străini, nu vorbim niciodată nimic. Cel mult "salut / salut". Nici măcar o propoziție întreagă n-am schimbat vreodată. Am impresia că mă privește mereu ca prin sticlă. E perfect așa.

La fel ca mine, pare că și el știe că eu știu. Ce știm? Habar n-avem. Împărtășim un secret care nu există.

Dar, în situații de-astea limită, cum ar fi cursa lui Tibi, parcă cerurile se deschid și îngerii Domnului urcă și coboară neobosiți, ca niște ultramaratoniști, pe o scară invizibilă.

Și, deodată, comunicăm pe o frecvență mistică, nebănuită.

− Adi, l-am revăzut ieri pe Martin Like, filmat de Gherase. El e capul răutăților, cel care a pus la cale cursa asta aproape mortală. Care cursă, ca să mă exprim poetic, e o Narnie fără sfârșit, peste care domnește o Vrăjitoare albă, amețind participanții cu dansul drăcesc al Aurorei Boreale.

Martin a folosit o expresie care mă obsedează de atunci, de la acel film: "Stupidly extreme weather". Cică la acest 6633 Arctic Ultra, natura e cea care te îngenunchează cu adevărat, nu efortul, nu distanța, nimic altceva.

Zi-mi și mie: cum se petrece chestia asta și de ce Tibi pare să înghețe mai puțin decât ceilalți participanți? E făcut cumva din alt aluat?

− E un fel de picătură chinezească, o tortură în pași extrem de mici. Toți știu la ce se duc, iar când spun asta, mă refer la faptul că au citit că va fi frig și vânt și toate cele. În capul fiecărui concurent se formează un tablou abstract, pictat în nuanțe de alb.

După care vine realitatea.

Ajung la start și sunt −20 grade. Se simt bine, mintea începe să spere. După care vine noaptea și se face foarte frig. Atunci apare frica.

După care vine vântul, după care vine ninsoarea, iar treptat dau toate năvală peste tine, fără nici o noimă, ca un carusel defect.

Și deodată, bang! Răsare iar soarele și e mai bine, și iar speri că a trecut. Dar nu e așa. Și atunci apare disperarea.

Cum se termină povestea asta? În genunchi, întotdeauna, cu lacrimi înghețate în colțul ochilor. Și, paradoxal poate, cu cât te crezi mai puternic, cu atât vei fi lovit mai tare, pentru că nimeni nu e atât de puternic încât să rămână în picioare.

Vezi tu, cei care vor ajunge la final nu sunt cei care au rămas în picioare pe parcursul cursei, ci sunt cei care au avut tăria să se ridice din genunchi, de fiecare dată.

De ce nu îngheață Tibi? Bună întrebare. Hai să-ți răspund cu o metaforă. Cine străpunge pentru prima dată zăpada? Ghiocelul. Rar vezi floare mai firavă.

Cum face asta? Milimetru cu milimetru, pas cu pas, așa iese la suprafață. Dar nu e o luptă acolo. Acolo e locul lui, în mijlocul zăpezii, acolo se simte ghiocelul acasă.

Tibi nu se duce acolo să lupte cu vremea, el merge acasă. A înțeles asta de la bun început. De când i-a intrat în cap să meargă acolo, a zis: «Frigul trebuie să fie prietenul meu. O să fac cumva să mă împrietenesc cu el». Și exact asta a și făcut.

Când Tibi e pus în genunchi, nu e supărat, nu se plânge, nu ceartă pe nimeni. Așa e povestea asta. Se proptește în bețe și se ridică. Iar dacă peste un kilometru pică iar în genunchi, se ridică din nou.

Iar dacă trebuie să facă asta de o mie de ori, se va ridica de o mie și una de ori. Până când? Întrebarea asta nu există în capul lui. Există doar un singur răspuns: Până la capăt!

Tuktoyaktuk, 16 martie, 1.20 AM, ora României.

Pe un viscol oribil, aproape praf, Tibi Uşeriu tocmai a încheiat cursa vieții lui. Învingător. A treia oară la rând.

"Să vii cu bine, da? Promiți?"

Asta i-am zis la plecare și l-am bătut pe spate, dar ne uitam cu toții la el ca la un condamnat.

"Viu, dară. Păi, nu avem plantare la Triteni în 24? Cum să nu viu? Hai să luăm micul dejun în 23 împreună, să mai povestim una-alta, despre cum a fost".

*

Tibi Uşeriu trece linia de sosire cu steagul României:

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează