Teatrul Național Cluj în comunism. Cum se depășea planul de spectacole, Hamlet cu referat și piesa interzisă

Anca Ștef

Viața

23/11/2023

„Anul trecut (1960) a fost depășit planul premierelor, numărul spectacolelor este în continuă creștere. Totuși, problema principală în Teatrul Național Cluj rămâne cea a calității spectacolelor. Există multe greutăți care țin de lipsa unor genuri de actori, caracterul insuficient aprofundat al muncii regizorale, cazurile de vedetism, carierism sau înfumurare. De asemenea, vehicularea unor tineri actori de la un teatru la altul, tineri dintre care unii manifestă o ciudată aspirație spre capitală.”

Dumitru Isac, directorul teatrului, la începutul stagiunii '61-'62.

Poți citi o istorie vie a teatrului prin fotografii? Ce mesaje transmitea scena de teatru în comunism?

Digitalizarea a peste 30.000 de fotografii de presă de pe negative salvate la desființarea fostului laborator foto al cotidienelor Făclia și Igazság din Cluj a scos la iveală și multe instantanee de pe scena de teatru din Cluj, din perioada 1960 - 1990. Digitalizarea miilor de filme, descoperite în 2010, a fost făcută de Asociația Culturală Minerva și Atelierul Conset al Fundației Tranzit, cu sprijinul financiar al Fundației PressOne, iar întreaga colecție este disponibilă online.

Mii de cutii cu filme fotografice au fost deschise cu uimire de salvatorii lor, iar, pe rând, filmele au scos la iveală instantanee ale vieții cotidiene din perioada comunistă, de pe câmpurile agricole până în atelierele din fabrici, dar și pe scenele de teatru. Tinerii, pe atunci, Radu Beligan sau Valeria Seciu, au fost redescoperiți în imaginile fotoreporterilor ziarelor locale din Cluj, pe scena de teatru care a văzut și piese memorabile sub conducerea unor regizori de excepție.

Și asta în același timp cu eforturile cenzurii și ale partidului de a respecta planul ideologic impus prin „Teze din iulie”, celebrul discurs al lui Nicolae Ceaușescu din 1971 care anunța o așa-numită „minirevoluție culturală”, un control absolut asupra producțiilor culturale: „să scoatem toate piesele care nu corespund educației pe care noi vrem s-o dăm poporului nostru!”

Fără a putea identifica autorul fiecărei fotografii cu precizie, negativele digitalizate sub numele „Arhiva de fotografie de presă Minerva Cluj” transmit atmosfera de atunci, un anumit stil fotografic, dar și rigorile fotografiei de presă în perioada comunistă, care trebuia să surprindă mai ales realizările regimului și mai puțin realitatea brută.

Am încercat să aflăm cât de liberă era alegerea pieselor, a temelor, și cât de mult invadase politicul scena teatrală în perioada comunistă la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Citite împreună cu fotografiile selectate din Arhiva Minerva, rândurile de mai jos pot ridica un pic cortina asupra esenței și mesajului spectacolelor de pe scenele clujene din timpul comunismului.

Dezghețul sau iluzia libertății

De la un repertoriu universal, la impunerea pieselor de teatru scrise de autori sovietici și la piese special scrise și adresate clasei muncitoare, teatrul a trecut prin toate etapele dictaturii comuniste.

Criticul de teatru Roxana Croitoru rememorează: „Din anii ‘50, de pe vremea lui Stalin, partidul comunist a știut foarte bine să profite de pe urma instituțiilor de spectacole, au și cultivat oamenii de artă, pentru că puteau prin ei să își atingă anumite scopuri. Până în anii ‘64-’65, lucrurile erau foarte încorsetate. După ce a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), a fost o scurtă perioadă, până la Tezele din iulie 1971, în care oamenii au considerat că pot să se exprime liber, să scrie, să gândească, să creeze ceea ce ei simt și văd. Asta s-a resimțit și în literatură și în dramaturgie, în operele plastice, în muzică, a fost un moment de respiro, creativ, care a schimbat acea perioadă gri”.

În acea scurtă perioadă de libertate, cultura română s-a racordat la cultura europeană de vârf – și în poezie, și în dramaturgie, spune ea.

„O perioadă foarte scurtă, în care au fost și turnee mari în Italia ale Teatrului Național Cluj, s-au bucurat de girul acestui mare regizor, Vlad Mugur. A început să se joace teatru absurd, s-a jucat Eugen Ionesco (Lacuna, în 1968), s-a jucat Romulus Vulpescu, D.R. Popescu – actrița Silvia Ghelan a luat premiul de interpretare feminină la Arezzo, Italia, pentru rolul din Visul de D.R. Popescu. S-a diversificat repertoriul, nu mai erau acele piese care se adresau clasei muncitoare în special, cu tentă politică. S-a pus în scenă Camus, Sartre, o altă paletă.”

O monografie a Teatrului Național Cluj (1), publicată după 1990, care prezintă toate piesele puse în scenă, arată cum, anual, erau introduși în repertorii regizorii agreați de partid, cei care vor ajunge să monopolizeze scenele teatrale din întreaga țară. La începutul anilor ‘60, din stagiuni mai fac parte piese de Caragiale, Shakespeare, dar în proporție mult mai mică (cel mult o piesă pe stagiune).

Un eveniment a fost considerat montarea piesei Unchiul Vanea de A. P. Cehov, în 1962, sub regia lui Radu Stanca, fiind ultima piesă la care a lucrat (regizorul principal al Teatrului din Sibiu a fost și prim-regizor la Cluj între 1961-1962). „Ani de-a rândul publicul clujean n-a avut posibilitatea să vadă piesele celui mai mare dramaturg rus decât sporadic. (…) Teatrul Național Cluj a ținut să umple golul resimțit în repertoriul stagiunii trecute”, se arată în Monografia citată.

Directorul D. Isac anunța la începutul stagiunii 1963 că se dorește „contemporaneitate – sub aparenta acalmie germinează recolta viitoare.” Un exemplu este piesa semnată de Bertolt Brecht (1898-1956), Domnul Puntila și sluga sa Matti, în cadrul unei stagiuni care a cuprins piese precum Fata fără zestre, de N.A. Ostrovski (considerată una din realizările majore), Ruptura, de Boris Lavreniev.

În 1964, chiar de ziua sa, regizorul Vlad Mugur (1927-2001) este numit prim regizor al Teatrului din Cluj și va regiza piesa Constructorul Solness de H. Ibsen, într-o stagiune care a cuprins balade dramatizate Pe o gură de rai (de V. Rebreanu și M. Zaciu), Omul cu mârțoaga și alte piese de autori români contemporani.

Anul următor, vine la Teatrul Național Dorel Vișan, care va fi regizor pentru multe din piesele în care va și juca. Tot acum debutează pe scena clujeană Valeria Seciu, care a fost repartizată la Cluj după facultate, în piesa Androcle și Leul de G.B. Shaw, în ziua de Crăciun. Actrița a mai jucat în Vlaicu Vodă, regizat de Val Mugur, în rolul domnița Anca. Un critic este consemnat spunând că sunt cinci spectacole pe săptămână (multe comedii, piese polițiste), „o alternanță de natură a satisface gusturi cât mai felurite.”

În 1967, Vlad Mugur declara la începutul stagiunii: „o problemă de reală importanță este inegalitatea, decalajul artistic între montări.”

Anul începe cu farsa Opinia publică de Aurel Baranga, cu Dorel Vișan și Radu Beligan (deținător deja al titlului Artist al Poporului din 1962), care a fost un mare succes de casă. Iulia Popovici (2) arată că piesa Opinia publică îi fusese dedicată de Aurel Baranga lui Radu Beligan, o piesă vedetă a stagiunii '67-'68, dar care nu va mai fi jucată după 1984. Baranga, autor a multor comedii, a fost fondatorul și redactorul-șef al revistei Urzica și autor al versurilor de la Zdrobite cătușe, imnul RPR din 1948 până în 1953.

„Hamlet” cu referat și plecarea lui Vlad Mugur

1971 a rămas anul în care Ceaușescu a lansat un amplu program de ideologizare a teatrului românesc, și, de altfel, a întregii producții culturale:

Acest text a arătat cum au fost adaptate repertoriile teatrelor din țară, atâta timp cât partidul a comandat explicit și scrierea unor texte adaptate politicii de partid, nu doar eliminarea unor piese occidentale. Exista și un plan de piese de teatru și premiere, care trebuia depășit, dacă era posibil. Temele erau aprobate de partid, iar piesele erau propuse printr-un „referat”.

Plecarea din țară a regizorului Vlad Mugur a însemnat un vot de neîncredere pentru Teatru și pentru toți apropiații lui, se arată în Monografia citată. Criticul de teatru Roxana Croitoru, care a lucrat la Teatrul din Cluj din 1978, unde a și crescut, de fapt, părinții săi fiind actori, își amintește:

„Începuseră repetițiile pentru Hamletul lui Vlad Mugur, la sfârșit de mai-iunie 1971. Între timp, au avut loc Tezele din iulie, prin care Nicolae Ceaușescu a produs o reformă în toată viața culturală a României. Pe lângă proiectul stagiunii următoare, se cerea referat pentru fiecare piesă propusă. Și Vlad Mugur, care era director al Teatrului, a întrebat: <- Și pentru Hamlet? - Și pentru Hamlet!>”.

Acesta a fost declicul care l-a făcut pe Vlad Mugur să plece definitiv din România, plecarea sa fiind un adevărat șoc pentru comunitatea teatrală din Cluj. În 1971, Vlad Mugur a cerut azil politic în Italia și ulterior va lucra cel mai mult pe scenele de teatru din Germania. Vlad Mugur a revenit în țară după 1990 ca director al Teatrului Odeon și se va întoarce pe scena Naționalului clujean cu ultimul său spectacol testament Hamlet, care nu mai avea nimic din spectacolul început în 1971 și niciodată terminat din cauza cenzurii.

„Sub conducerea lui (1 iulie 1965 - 31 august 1971) a fost perioada, poate, cea mai fericită a Teatrului Național Cluj. Prin personalitatea lui, prin deschiderea pe care o avea, a fost un regizor care a putut să își urmărească proiectele culturale chiar și în acei ani plini de constrângeri. A avut și anumite probleme, pe care a reușit însă să le depășească. Era un regizor de care se ținea cont”, spune Roxana Croitoru.

„Și-a dat seama, după Tezele din iulie, că nu ar mai fi putut să își urmărească programul artistic. Și atunci a plecat. Accentul s-a pus apoi pe piese contemporane, care erau pe linia politicii partidului comunist. După plecarea lui Vlad Mugur, a existat o anume supraveghere. Și dacă ar fi fugit un actor ar fi fost, dar când a fugit însuși managerul și cel mai important regizor era altceva. Se făceau ședințe de partid lărgite, Vlad Mugur a fost exclus din partid, au fost luări de cuvânt în care era incriminat; actorii se fereau…”

Roxana Croitoru spune că cea mai mare pierdere a fost în rândul actorilor. „Anvergura lui nu o mai putea avea instituția, apoi a fost foarte trist că au plecat actori care erau de bază, erau pilonii distribuțiilor, acolo a fost marea pierdere, e foarte greu să refaci rapid componența echipei artistice, uneori nici nu poți, pleacă talente diverse, generații diverse și rămâi cu goluri foarte mari și asta se vede și se resimte în actul artistic. Nu am mai avut spectacole de nivelul respectiv”.

După plecarea lui Vlad Mugur, mulți actori din echipă, rămași fără mentor, au plecat la București - George Motoi, Anca Neculce Maximilian, Carmen Galin, Ștefan Sileanu, iar alții, precum Valentino Dain, pe alte meleaguri. Fără Hamlet, stagiunea 1970-1971 are spectacolul-minune, fresca istorică Avram Iancu, de A. Voitin, semnat de Val Mugur (tatăl lui Vlad Mugur) - în 15 aprilie 1971. Este semnalul pregnant al unei perioade în care partidul comunist va impune teme pentru educarea societății în ideologia comunistă, prin teatru, și pentru naționalismul protocronist. Stagiunea conține mai multe comedii, și spectacole pentru copii.

Colectivul muncitoresc aproba (sau nu) piesele de teatru

După 1971, aprobarea unei piese de teatru trecea prin mai multe etape, pe lângă referatul inițial. O etapă era vizionarea piesei de către un colectiv muncitoresc, spre aprobare. Nu este reflectată ideologia, este încălcată linia partidului - era explicația dată pentru interzicerea unei piese(4). Roxana Croitoru a explicat care era traseul unei piese de teatru de la propunere la montare:

„Lista titlurilor propuse pentru stagiune era trimisă spre avizare către Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă, apoi la Comitetul Culturii și Educației Socialiste, Direcția Spectacole. Spectacolele erau vizionate de comitetul de cultură, o instituție politică, dar era și un consiliu artistic al teatrului, precum și unul lărgit – din el făceau parte personalități ale orașului, profesori universitari, scriitori, care erau invitați la repetițiile generale urmate de discuții cu creatorii (regizor, scenograf), și, în primul rând, cu directorul.

Comitetul de cultură putea retrage un spectacol, și îl retrăgea înainte să ajungă la public. Sau cerea foarte multe schimbări și în text și în concepția regizorală, ceea ce nu convenea și era și foarte greu de realizat în timpul scurt dintre vizionare și premieră. Dacă un spectacol este adus în formă finală, aproape finit, gata să iasă la public, este foarte greu să îl schimbi. Regizorul poate, în concepția lui, să facă schimbări, dar atunci când vine din afară și nu este un lucru pe care l-ai gândit tu - regizor, devine foarte dificil pentru creator.”

Iar primul spectacol care trece prin acest ritual este O pasăre într-o altă zi de D.R. Popescu, în regia lui Alexa Visarion, care a avut premiera în octombrie 1972. A părut prea abstract publicului muncitoresc iar în cele din urmă, argumentele muncitorilor nefiind de ordin artistic, s-au operat mici schimbări și piesa s-a jucat.

Programul tematic era foarte clar și trebuia să includă: „momente din istoria luptei poporului român pentru eliberare socială și națională, momente din istoria mișcării muncitorești, din lupta clasei muncitoare condusă de partidul comunist împotriva exploatării, despre înființarea UTC, a pregătirii insurecției armate, a actului 23 august 1944, precum și rolul conducător al comunistului în societate, noile raporturi între stat și oraș, combaterea lașității, indiferenței, socialismului, carierismului”. (5)

„Un spectacol, dacă nu corespundea viziunii repertoriale, politicii culturale a instituției respective, se întâmpla să fie retras, sau se juca doar de câteva ori”, își amintește Roxana Croitoru. Întrebarea rămâne: care era rolul teatrului în timpul unui regim dictatorial? „Rolul Teatrului era să își aducă o paletă cât mai largă de spectatori – erau și măsuri impuse, erau obligatorii abonamentele – în fabrici, instituții, în școli. Mulți veneau de plăcere. Dar la segmentul de muncitori – era impus abonamentul la teatru”.

Piesa interzisă de „Marele Cenzor”, după un denunț al colegilor din Teatrul Național Cluj

Lucian Blaga a fost jucat o singură dată pe scena Naționalului clujean între 1945-1989 (în interbelic au fost puse în scenă trei piese de Blaga în regia lui Ștefan Braborescu). Sub conducerea directorului Petre Bucșa, stagiunea 1973 începe cu singura piesă a lui Lucian Blaga care a fost montată la Naționalul clujean în timpul regimului comunist - Meșterul Manole, în regia lui Alexa Visarion. În aceeași stagiune se va juca și Unchiul Vanea, de A.P. Cehov, alături de Singurătatea trăgătorului la țintă de Vasile Rebreanu și Mircea Zaciu, cele două fiind „opțiuni repertoriale ce acopereau cu prisosință necesitățile tematice ale programului ideologic impus” .

Numeroase încercări de punere în scenă a piesei Tulburarea apelor, considerată mistică, s-au lovit de refuzuri politice - prima dată, a fost propusă în 1964, apoi este reluată propunerea de trei ori. Conform unui studiu semnat de Liviu Malița(7), „Blaga a fost multă vreme interzis ca dramaturg. Vreme de aproape trei decenii pe nici o scenă din România nu va fi jucată vreo piesă de Blaga. Unele repere sau simboluri deveniseră prohibite. Biserica nu mai putea fi adusă pe scenă nici măcar pentru a fi contestată”.

Spectacolul Tulburarea apelor de Lucian Blaga a fost propus de regizorul Mihai Măniuţiu în 1983, avându-i în rolurile principale pe Anton Tauf și Irina Petrescu (de la Teatrul Bulandra). Piesa, gata pentru public, a fost însă oprită de Mihai Dulea, cel cunoscut drept „Marele Cenzor”, care va ajunge vicepreședintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste în a doua parte a anilor ‘80. În urma unei delațiuni scrise pe care a primit-o, semnată de colegi din Teatrul Național Cluj, Dulea interzice piesa, refuzând să o vadă sau să accepte modificări ale textului. O explicație ar fi fost că denunțul era născut din invidie față de succesul preconizat, mai ales cu Irina Petrescu în rolul Nonei, fiind scris de mână și semnat „un grup de actori ai Teatrului Național”.

Constantin Cubleșan, directorul de atunci, își amintește, într-un interviu (8): „Eram subordonați direct ministerului, propunerile erau verificate acolo. În vară, spectacolul era ca și gata, fusese aprobat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Trebuia să deschidă stagiunea din toamnă. Denunțul reclama Teatrul Național, că deschide stagiunea cu o piesă mistică a lui Blaga, acuza directorul că a acceptat – dar nu-i putem cere prea mult, nu e de specialitate, iar piesa – încredințată unui regizor (Mihai Măniuţiu), care a făcut spectacole neinteresante, nici nu-i membru de partid.„

Dialogul cu cenzorul este uimitor, iar acesta va fi singura explicație oferită de partid - deși directorul, precum și regizorul Mihai Măniuţiu, vor încerca să ceară explicații sau chiar să accepte modificarea textului:

„Directorul Teatrului este chemat în audiență la Dulea. Deși directorul a dus textul cu varianta de scenariu – cu tăieturi – cenzorul nu a vrut să vină să vadă spectacolul. Verdictul a fost definitiv: spectacolul – interzis”(9)

Dulea: De ce nu e membru de partid?
C-tin Cubleșan: E încă tânăr…
Dulea: Eu cred că ar trebui să opriți repetițiile și să introduceți în repertoriu o piesă așa cum cer directivele Plenarei de la Mangalia. După aceea, mai vedem noi cu Tulburarea apelor… Stagiunea nu poate să înceapă cu o piesă în care pe scenă e un preot și o biserică.

Cine ar fi putut trimite denunțul? „Cei care nu îl agreau pe Mihai Măniuţiu - generația de actori mai în vârstă, invidii profesionale”, este de părere Constantin Cubleșan în același interviu.

Roxana Croitoru își amintește ce a însemnat pentru cei care au lucrat la piesă decizia de a fi interzisă: „A fost o mare suferință pentru noi toți. S-a pus după ‘90 (în 1992, cu Anton Tauf și Lavinia Steer), dar nu a mai fost așa – Irina nu a mai putut să vină să joace.”

Pentru regizorul Mihai Măniuţiu, acel episod a rămas emblematic pentru modul în care acționa cenzura: „M-am marginalizat singur, era singurul mod de a mă apăra. Spectacole interzise sunt toate acelea pe care nu ai putut să le faci. Faptul că nu am putut să fac la timp Macbett-ul lui Ionesco, Omorul în catedrală, faptul că nu am făcut Arghezi sau Tulburarea apelor. Tulburarea apelor a fost interzis fără să fie văzut. Aș fi acceptat chiar să tai textul, deoarece știam că, oricum, ar fi rămas suficient. Nimic nu i-a clintit”.

Despre perioada comunistă, Mihai Măniuţiu mai spunea: „În cazul regizorilor de factura mea, le erau respinse piesele în faza de proiect, pentru că propuneau ce nu trecea, dar se găseau întotdeauna alții, care propuneau ce trecea„. Despre cenzură, Măniuţiu amintește impactul avut de Reconstituirea lui Lucian Pintilie, film interzis de Nicolae Ceaușescu: „Știam ce se întâmplă. De aceea nu am vrut să ne orientăm spre film. Am știut că nu e nici o șansă în cinematografie.”

Dar și din teatru va fi interzis Lucian Pintilie, după ce piesa Revizorul este suspendată în 1972, la Teatrul Bulandra. Fără Tulburarea apelor, repertoriul teatrului a continuat nestingherit. Succes au avut piese clasice: Antigona de Sofocle (cu A. Tauf, Melania Ursu), Îmblânzirea scorpiei de W. Shakespeare, cu Miriam Cuibus și A. Tauf, dar și comediile.

Din 1980, director al Teatrului este scriitorul Constantin Cubleșan, iar repertoriul include comedii, musical-uri, microstagiuni în județele din jurul Clujului, în urma faptului că sala mare este în renovare.

„Politica deplasărilor a fost continuată până în anii ‘90, miercurea și vinerea erau zile de deplasare. La 10 dimineața erau repetiții, la 2 sau 3, se lua autobuzul teatrului, cu camionul se duceau decorurile, la Huedin, Gherla, Dej, la căminele culturale, în săli de multe ori neîncălzite. Venea public, și, de curiozitate, trebuia ca ora spectacolului să fie stabilită după ce se termina mulsul, hrănitul animalelor. După spectacol, se demonta decorul, se încărca, plecam toți împreună, ajungeai acasă la 2, 3 noaptea, și a doua zi, repetiții. Era mult mai greu”, își amintește Roxana Croitoru.

Un mare succes a fost piesa Burghezul gentilom, de Molière, în 1988. „Toate erau cu dublu sens, publicul stătea în sală cu mănuși, dar venea la teatru pentru că pe scenă se spuneau lucruri pe care nu le puteai spune în gura mare”, spune Roxana Croitoru. „Nu cred că s-a ajuns vreodată la autocenzură, dar cred că nu treceau peste o anumită limită, știau că nu avea rost să pornești niște lucruri, niciun regizor, niciun actor nu își dorește să lucreze și apoi ceea ce el a creat să nu ajungă la public. Dar nu chiar să își cenzureze fiecare mișcare. Se știa că exista o proporție – atâtea piese românești contemporane, atâtea din literatura clasică, cele contemporane, din blocul de est”.

„Era o libertate, dar era o libertate controlată, tot timpul a fost, trebuia să ai proporția în repertoriu, și anumiți autori impuși. Dar dacă erai un manager inteligent, alegeai din piesele pe linie pe cele mai bune sau cele care erau plauzibile, nu te duceai la scriitori de mâna a doua. Erau scriitori care erau sub aripa partidului. Aurel Baranga a fost cel mai jucat autor în perioada comunistă, și mai sunt teatre care îl joacă. Știa foarte bine să construiască intriga, conflictul dramatic, avea o replică excelentă, actorii îl jucau cu plăcere.

La noi, Opinia publică cred că s-a jucat zece ani, Melania Ursu juca patru roluri, interpretat excelent – a fost o creație pentru care a fost și premiată. Mihail Roscin s-a jucat foarte mult, în toată țara. Subiectele erau alese din viața oamenilor obișnuiți din Rusia sovietică, dar erau foarte bine scrise (Tineri căsătoriți caută cameră). Noi eram sătui de tematica respectivă, eram înnebuniți să se joace un Camus, de exemplu, dar asta era”.

În anul 1989, directorul Teatrului este poetul Horia Bădescu, autorul cunoscutului vers din poemul „De juventute”: E toamnă nebun de frumoasă la Cluj. Premiera programată pentru 21 decembrie, Scene de provincie după A.P. Cehov, nu s-a mai jucat, deși Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț sosiseră la Cluj. Începuseră evenimentele din decembrie 1989, cele care vor schimba totul.

La 1 martie 1990 este numit director al teatrului tânărul regizor Victor Ioan Frunză, prin votul angajaților din teatru, iar multe din piesele interzise vor fi reluate. Dar ce s-a pierdut atunci, nu a mai putut fi recuperat în alt timp, pe aceeași scenă.

(1) Teatrul Național Cluj-Napoca, Studiu monografic 1919-1994, Teatrul românesc din Transilvania 240 de ani, Volum editat de Teatrul Național, Cluj-Napoca, 1994. Autori: Justin Ceuca (coordonator), Constantin Cubleșan, Roxana Manilici, Doina Modola, Victor Nicolae, Mircea Popa, Rodica G. Radu, Diana Tihu-Suciu, Viorel Toșa.

(2) Tovarăşi, mi s-a terminat timpul - Opinia publică, Iulia Popovici, noiembrie 2010

(3) Teatrul Național Cluj-Napoca, Studiu monografic 1919-1994, Teatrul românesc din Transilvania 240 de ani, Volum editat de Teatrul Național, Cluj-Napoca, 1994. pag. 189

(4) Viața teatrală în și după comunism (coord. Liviu Malița), Cluj-Napoca, Editura Efes, 2006

(5) Teatrul Național Cluj-Napoca, Studiu monografic 1919-1994, Teatrul românesc din Transilvania 240 de ani, Volum editat de Teatrul Național, Cluj-Napoca, 1994, pag. 191
(6) idem
(7) Viața teatrală în și după comunism (coord. Liviu Malița), Cluj-Napoca, Editura Efes, 2006
(8) Viața teatrală în și după comunism (coord. Liviu Malița), Cluj-Napoca, Editura Efes, 2006

(8) ibidem, pag.65

(9) ibidem, pag.91

Toate fotografiile din acest material aparțin Arhivei Minerva, Cluj.