Te iubesc, acum (fă bine și) mori

Daniel Iftene

Redactor

Cu cel de-al doilea documentar realizat pentru HBO, după „Draga mea mamă moartă” / „Mommy Dead and Dearest”(2017), Erin Lee Carr repune reflectoarele pe un caz controversat, care a tulburat apele justiției americane și a antrenat reacții ale opiniei publice în ultimii ani. 

Cazul adolescentei Michelle Carter, judecată și condamnată pentru încurajarea sinuciderii iubitului său, Conrad Roy, are atâtea ambiguități, dincolo de percepția colectiv împărtășită și întreținută de media a unei Juliete malefice contemporane, încât nu ar fi nici o surpriză ca, la fel ca în cazul celuilalt documentar al lui Carr, transformat în mini-seria „Actul” / „The Act”, să devină un puternic subiect de ficțiune.

Structurat în două părți, „Te iubesc, acum mori” / „I Love You, Now Die” (2019) focalizează mai puțin relația dintre cei doi adolescenți, deși realizatoarea încearcă să suplinească această absență prin prezentarea extensivă a argumentelor apărării.

Motorul, așa cum e anunțat încă de la început, e procesul dificil în care judecătorii au încercat să stabilească dacă încurajarea sinuciderii se poate constitui într-un act sancționabil penal sau ar trebui să rămână doar o gravă problemă morală. 

Inițial, faptele par să fie foarte clare. Conrad Roy III, un adolescent de 18 ani care suferă de anxietate socială și depresie, se întâlnește de câteva ori cu Michelle Carter, care are profilul elevei-model dintr-un mic orășel american, apoi, timp de câțiva ani, relația lor se desfășoară doar prin intermediul telefonului și platformelor de socializare.

În tot acest interval, băiatul e bântuit în continuare de gânduri sinucigașe, pe care le discută cu Michelle, iar în seara de 12 iulie 2014 merge cu mașina familiei și cu un generator în parcarea unui supermarket, pentru a-și pune capăt zilelor.

Telefonul lui Conrad le deschide anchetatorilor calea spre culpabilizarea prietenei sale, care, în tot acest timp, i-a susținut și chiar încurajat decizia.

Mai mult, din informațiile care au apărut ulterior, se pare că tânăra l-ar fi împins spre sinucidere chiar în momentul în care acesta ieșise din mașină, pentru că nu putea să meargă până la capăt. Propoziția „Get back in!” („Treci înapoi în mașină!„), atribuită fetei, a fost ulterior preluată necritic și transformată în marea dovadă incriminatoare. 

În urma procesului, Michelle Carter a fost condamnată la executarea unei pedepse de 15 luni într-un centru de corecție, dar punerea în aplicare a fost amânată până la consumarea căilor de atac ale deciziei. 

De aici, pornind de la constatările jurnaliștilor care s-au ocupat de caz, ale psihologului care a încercat să explice motivațiile acuzatei și ale avocaților apărării, Carr încearcă să se scufunde spre baza unui aisberg pentru care procesul nu e decât vârful. 

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Dacă prima parte se concentrează pe eforturile procurorilor, preluate rapid de media și, prin ea, de americani, de a demonstra că Michelle e o figură monstruoasă care și-a pregătit postura de „văduvă îndurerată” pentru a capta atenția celor din jur și pentru a-și crește popularitatea, cea de-a doua merge puțin mai în profunzime și tulbură apele. 

Prin mesajele transmise între cei doi, care apar continuu pe ecran, realizatoarea dezvăluie un scenariu amoros mimetic, care decupează modele populare, de la „Romeo și Julieta” (tragedia shakespeariană invocată de cei doi în mesaje) la producții americane ca „Glee” sau „Sub aceeași stea” / „The Fault in Our Stars” (2014).

Bazate însă doar pe mesaje, și nu pe interviuri cu Michelle, care a refuzat să participe la realizarea documentarului, aceste piste au totuși un ușor caracter speculativ și sunt contrazise de fantezia de bun samaritean, de dragoste cu cele mai bune intenții, pe care pare să și-o fi creat adolescenta.

Ce îi reușește însă lui Carr în investigația pe care o propune e repoziționarea spectatorului în perspectiva juratului care, până la final, se simte obligat să formuleze un răspuns personal după ce a analizat mare parte din documente și din mărturii și chiar să îi sugereze că reacția lui individuală nu e complet greșită, de oricare parte a baricadei ar alege să se plaseze. 

În ochiul realizatoarei, singurul lucru cert e că, în sine, cazul e o tragedie contemporană, în urma căreia, un adolescent a mers până la capăt cu decizia de a-și curma viața. Restul sunt nuanțe alarmante de gri.

* „I Love You, Now Die” (documentar, 2019). Realizator: Erin Lee Carr; Montaj: Andrew Coffman; Cu: Michelle Carter, Conrad Roy. Distribuit de HBO.

On/Off-screen

* Într-o lume a violenței și a spectacolului, starurile pop au devenit prezențele dionisiace ale noii religii universale, indivizi tragici transformați în nefericite produse de consum.

E placa obosită pe care o rulează actorul-scenarist-regizor Brady Corbet în „Vox Lux”, cel de-al doilea lungmetraj al său care, după nominalizarea mai degrabă inerțială în secțiunea „cel mai bun film” la Veneția, urmărește haotic povestea de succes și prăbușirile unei vedete muzicale tipizate. 

Protagonista, Celeste, nu s-a născut, ci „s-a trezit” populară după ce a rămas singura supraviețuitoare a unui atac armat asupra unei școli americane. Rănile ei fizice și emoționale se transferă, de aici încolo, peste suferințele Americii și lumii întregi, atinse de plaga terorismului.

Iar Corbet îngroașă cât de mult poate imaginea de apostol întunecat a personajului său, ajutat și de jocul surprinzător de gros și haotic al lui Natalie Portman, din a doua jumătate a filmului. Sunt puține momentele care reușesc să-ți capteze interesul, dar ele se destramă ușor sub vocea livresc detașată a naratorului (Willem Dafoe), „inovație” pentru care Corbet ar trebui să primească cel puțin un Lars von Trier de argint.

* Începe ca un SF interesant și se termină ca un banc cu psihanaliști. Pelicula taiwaneză „Orașele ultimelor lucruri” / „Cities of Las Things”, distribuită în România de Netflix cu niște lauri de la Toronto pe afiș, urmărește á rebours viața unui bărbat, în încercarea de a scoate la lumină momentele determinante pentru agresivitatea și regretele acestuia.

Pe măsură ce coborâm în timp, în nopțile care ne sunt prezentate, nu numai vârstele, ci și genurile se schimbă, de la anticipație, la melodramă, până la regresul final într-o tinichea siropoasă și facil explicativă.

Singurul lucru cu adevărat de menționat e imaginea semnată de Jean-Louis Vialard, care oferă o îmbrăcăminte cool întregului film. 

* „Anna”, cel mai recent film al lui Luc Besson, care are premiera în această săptămână, mai pune o pietricică la micul panteon al femeilor cu adevărat fatale, deschis de francez cu „Nikita” (1990) și adus până la „Lucy” (2014).

Anna, noua protagonistă a lumii mașinilor de ucis marca Besson, bazată pe contrastul nerușinos dintre fragilitatea și senzualitatea feminine și precizia execuțiilor într-o lume a bărbaților, reîncălzește și modelul frumuseții slave, și n-o ia nici măcar pe ocolite.

Nu mai e balerină la Balșoi, ca recenta Vrabie roșie („Red Sparrow”, 2018), ci o tânără atrăgătoare, victimă a violenței domestice, care are naivitatea să creadă în promisiunile agenților KGB.

Cu suma de clișee pregătită, „Anna” trebuie să se țină pe linia de plutire prin scenele de acțiune, care însă nu au impresionat critica, la fel cum o făceau cele din peliculele anterioare ale lui Besson. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€